Locuiesc într-o sferă

Locuiesc într-o sferă,
Tangenţial, un punct atinge cerul
înlesnind poemului să modifice
cuvintele pe la spatele meu,
despletindu-se în lume.
Ploaia cade în cercuri, ca nişte puncte mari
îndoind bulevardele oraşului.
Amestecat în zare pluteşti ancestral în visarea târzie
când spaţiul fără profil revendică ţărmul.
Deznodământul verde rămâne
o pată finală risipită în ceruri.
Vidul înghite rămăşiţele ude
şi nicio apă verde nu mai coboară din nou.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua coboară

Ziua coboară-n zigzag tivită cu ploaie.
Norii se sparg cu nervii de lumină întinşi pe pământ.
Cerul plouat pe dinăuntru stoarce fluturii
din apă urcându-i la suprafaţă
abia respirând.
În aer se punctează cărări umblate
cu tăceri de început,
unde cuvintele agăţate de mâini şi picioare
ridică spaţiul dincolo de uitare.
Ieri şi alaltăieri, fuga cuvintelor
în criză de timp au inventat o depărtare
simplă şi aproape.
Pentru o clipă prelungiţi într-o singură umbră,
fără frunze, eul meu s-a trezit cu luna-n ochi şi crengile din urmă.
În jurul meu cuvintele au devenit nimic,
pustiul urcă pe un scripete
foşnind aerul ca un frig selenar.
În diverse forme de mişcare
spânzurată ploaia se uită pe geam.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă verde

plouă verde
pe gânduri departe de casă
rotocoale se-nvârt ca-ntr-un dans
spălându-mă pe mâini
spălându-mă pe faţă

locuri metaforice se agaţă de tălpi
sunt locuri unde nu am fost vreodată
ele se dilată ca o reclamă
într-o enumerare austeră
din dezertări dintr-o lume reală

eşti strâns la mijloc
fără scăpare
cu ţigara stinsă sub pantofi
într-un vârtej de cuvinte fără măşti
ce pot muta casa dintr-un loc în altul
căderile libere se amortizează
sub ploaia verde ce-mi haşurează gândul.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

aceeaşi emoţie comunică prin plete
în locul codificat aşezat pe orbită,
sunetele apreciază distanţa
clipelor rătăcite în iluzie verde.

momentul zero se reîntoarce mofturos
luând-o iar de la capăt,
trecând din nou prin ceaţă,
curbând iarăşi spaţiul.

mâna dreaptă adună argintul din scrisul
poemului neterminat,
un zâmbet desenat pe buze înfloreşte o frunză.
ah! umbra aceea nedescifrată acoperă totul.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă dimensiune

eşti suit pe marginea aceea abruptă
unde îmbrăţişarea trebuie ridicată să te ajungă
din lumina rece şi înclinată într-o parte.
umărul tău e gata să fugă.

în stânga ta e o respiraţie de aer verde
o reîntoarcere a neîntâmplărilor schimbate în gând,
pradă unei lumini încete şi fierbinţi.

strigătul din lucruri nu te lasă ocupat cu tainele frunzelor
şi ieşirea din sfera ta strâmtă.
totul ar fi ca o răsărire de iarbă perfectă
de n-ar fi gravitaţia şi cuvintele legănate de sunet
în spaţiul gol cu o altă dimensiune rostogolită în zare.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O nouă rotire

o nouă rotire în timp,
într-o linişte de stejar
crucificată în sclipirea ochiului de fluture.

muza neinspirată sare peste dimineaţa verde,
adună pereţii, ascunde cerul,
coboară spirala pe care o visam
şi toate lucrurile mă întâmpină
lipindu-se de ochi, de braţe, de tălpi.

în centrul spaţiului eşti tu,
în orice punct aş fi,
într-un plural absent,
într-un cearcăn al unei stele,
în noaptea nedormită
şi uneori scriu pe distanţa îngheţată
fără a aştepta răspunsul lunii indiferente.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastrul cade

ceva din tine trece prin alt gând,
sunt clipe albe în partea ta stângă,
respiraţia se colorează-n verde
independentă de ochi şi de frig
când înfrunzite, visele se aprind.

o aripă trece deasupra fulgerător,
lumina se-nclină sub talpă,
inima lovită de-o stea se grăbeşte,
depărtarea se-ndoaie spre tine
şi golul nu pleacă, cu tine rămâne.

albastrul cade peste frunte şi umeri,
vibrează secunda uitată-n cărare,
umbra ta goală te ia de mână
de sub frunza smulsă de vânt şi furtună.

ziua te înghite şi muza nezidită
îţi arde cuvântul şi gura.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi eşti

sunt într-o poveste neadevărată
tu nici nu exişti,
n-ai existat vreodată.
doar freamăt venit din albastru,
ecou evadat
la trecerea mea prin galbenul toamnei,
eşti goana mea după cuvintele muiate-n cerneală,
picătura de apă atunci când mi-e sete,
eşti dor amestecat din albastru cu verde.

o lungă aşteptare pentru ziua aceasta
când raţiunea îmi mută pământul,
o contopire între tălpile mele
iarba fugară şi vânt.

apari în lumină şi tulburi eternul,
eşti sunet de gând zvâcnindu-mi în tâmplă,
îmi eşti dorul ce doare,
îmi eşti neexistând.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec rotund

ploaia cade peste mine, peste pietre, pe asfalt.
orizontul e o dungă. tocul meu mult mai înalt
decât limba unui clopot, decât ritmul cardiac.
noaptea rece mă trezeşte ca un zbor de liliac.

ploaia cade peste mine, peste iarbă, pe pământ.
orizontul e o sfoară, zarea lumii un veşmânt.
gândurile mele cercuri pe a lacului oglindă,
ostenite în privire păsările se perindă.

ploaia cade peste oameni. cerul este un bijoi.
e duminică, e vineri sau o altă zi de joi.
orizontul? puncte... puncte... zarea lumii un popas.
gândurile cercuri-cercuri. eu sunt vârful de compas!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E o zi

e o zi spânzurată de vânt.
pe ecran ştirile flămânde ţipă ameţind spaţiul.
existenţa lumii e cusută-n alb şi negru.
prin locuri descusute ies îngerii cu aripi de lilieci.
Iisus, e pe drumul spre moarte,
pecetluit în fiecare an în calendare.

sunt multe cruci şi tancuri îndoind verticala,
chemări de pace şi de război.
Iisus e băgat în icoane.

zidurile scutură dimineaţa şi ne îmbată cu verde.
conturul tău e înfometat de lumina strânsă în palme,
de visele despletite în două jumătăţi;
de ultima căutare topită de cuvintele plecate în unde,
peste locul cu umbre şi ceaţă.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nerostite

percepţiile din unghiurile verzi
revin ca nişte flash-uri
rupând o parte din mine.

o încăpăţânare se construieşte
printre bucăţi de ruine
ce ard în fiecare por,
din ploaia de frunze căzută în vene.

ochii părăsiţi nu împiedică durerea
şi nici umbrele dansând pe pereţi.

spaţiul continuă să respire în tăcere
neconstruind nicio uşă.

cuvintele mele rămân cu mine,
nerostite,
în labirintul acesta cu pereţii atârnaţi în cui
şi ferestre interzise.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între minus şi plus

între minus şi plus,
marcând întinderea conturului verde,
nu te mai caut.
restitui liniştea,
dinaintea incendierii în roşu
a alergării,
în labirintul meu de zare închisă.

adun cuvintele retrase pe-o pagină palidă de alb,
înflorind o lumină de frunze liniştite,
pe literele galbene întârziate în colţul ochiului,
cu un luciu de cer neplouat.

secundele reci pictează în sânge
o nouă chemare,
fără un tei suit în vârful visării.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce există

tot ce există e un delir
din care nu vrei să pleci.
e o apropiere de iarbă, de frunze, de stele,
o împăcare cu bâlbâiala lunii,
cu glasuri de crini
şi mai ales cu târziul
ce crapă prăpăstii de ceruri.

sunt în locul acela înalt
unde cad frunze din biserici,
răsfăţul e în apa curgătoare,
ora mereu ciudată nu uită abisul tăcerii
şi nici urma ta din mirosul de verde.

din nicio desfrunzire nu-i simplu să pleci
nevăzut, neauzit, nestrigând.
tot ce există e un delir,
înghesuit în luminiţa aceea stinsă în verde.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amprenta verde

amprenta aceea verde, rămasă în aer,
măsoară şi acum gândul prelungit până acolo.

lumina dezacordată de cuvintele lipsă,
ambiguitatea înţelesului
şi fantasmele solitare bântuie-n ceaţă.

porţia de visare e împărţită pe bucăţele,
o porţie e pentru spaţiul albastru,
alta e pentru timpul ce fuge,
peste prag trece porţia cu ultimele raze ale lunii august
şi cu înţepenirea pasului ce urca în spirală.
restul sunt incendieri fărâmiţate în orele ce zac în umbra tăcerii.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visele

Visele deschid nişte uşi cu o altă esenţă
prinsă-n rozariu iubirii.
Sufletul gol se conturează în forme imaginative
cu o perfecţiune absolută,
într-o magie trezită din abis.

Te privesc altfel în toamna cu frunzele colorate ca un sărut,
din care las în urmă ofiliri şi apusuri reci.
Metaforele neacoperite locuiesc în lună,
când mă ţii de mână
şi preluăm tăcerea din frunzele verzi.

Ochiul rămâne deschis în picătura de ploaie,
cuvintele sunt leac pentru durere.
Camera goală nu mai umblă prin ceaţă,
respiraţia devine o scriere în vers.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visele

Visele deschid nişte uşi cu o altă esenţă
prinsă-n rozariu iubirii.
Sufletul gol se conturează în forme imaginative
cu o perfecţiune absolută,
într-o magie trezită din abis.

Te privesc altfel în toamna cu frunzele colorate ca un sărut,
din care las în urmă ofiliri şi apusuri reci.
Metaforele neacoperite locuiesc în lună,
când mă ţii de mână
şi preluăm tăcerea din frunzele verzi.

Ochiul rămâne deschis în picătura de ploaie,
cuvintele sunt leac pentru durere.
Camera goală nu mai umblă prin ceaţă,
respiraţia devine o scriere în vers.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te voiam

te voiam şi atunci
când ploaia biciuia în arterele pline cu albastru,
când frunzele căzute îşi răsturnau umbra în vânt,
durerile crispate dansau haotic până la lună.
primul zâmbet s-a prelins ca o mâhnire întârziată
pe-o aripă de fluture.
infinitul lui l-am strâns atunci în palmă,
în braţe am adunat un spaţiul gol
din care plecase curcubeul.
te voiam împotriva lui "tu", împotriva lui "eu",
împotriva dreptului de verde,
a neacordării simfoniei greierului cu noaptea albă.
o contopire între mine şi strălucirea himerică de luceafăr
mi-a dus călătoria la ultima poartă,
în locul unde nu există fântâni,
ci tălpi însetate.
cu fiecare clipă stelele împrăştiate construiesc un univers straniu
cu sentimente incolore,
cu tine transparent pân" la epuizare,
cu ruperea mea din lume
într-o după aceea, unde nimic nu rămâne.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia poartă în sine genele copilăriei. Când eram mici, ne stropeam cu furtunul, ţopăiam în bălţi şi ne băteam cu apă. Desigur, întrucât se pare că suntem oameni mari, o facem pe supăraţii atunci când, din falsă stângâcie, călcăm într-o băltoacă. Adevărul e că ne încântă împroşcăturile. Nu-i nimic dacă ne murdărim pe pantaloni sau pe şosete. Copilăria cade din ceruri. În taină, ne îngăduim să fim nişte îngălaţi.

Martin Page în Despre ploaie
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pergament

Am rămas într-o lacrimă verde
pe când eram cu Dumnezeu
în braţe.

Ea mă lăsase demult
la marginea unei livezi
fără de fructe din care oamenii plecau în stoluri mari
şi se prefăceau în curcubeu
până unde ne vedeau ochii
şi ne treceau crestele

ca dinţii fierăstrăului Timp
ori ca şi cum nici n-am fi fost decât
într-o lume a noastră fără de sine
mare cât Soarele şi Luna şi tot ce-ar fi putut să existe
de la Facere şi care acum
se strângea încet într-un punct
cât o lacrimă verde,
cât Pământul cel mic,

Iartă-mă, Doamne!

poezie de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina din frunză

Frunză verde din copac,
Eu când vreau să fluier, tac
Şi nu fluier după câini,
Fiindcă ştiu că au stăpâni,
Care i-au dresat să muşte;
Nu fluier nici după muşte,
Chiar dacă m-a cătrănit
Enervantul bâzâit.

Frunză verde fluturi trişti,
Lumea-i plină de-arivişti,
Care au dat ocol şcolii
Şi-acum rod ca nişte molii
Pâinea omului sărman,
Care strigă of şi-aman;
Frunză verde primprejur,
Eu când vreau să tac, înjur.

Fir-ar mama ei de lume,
Care-şi face noi cutume,
Căzută în amorţeală,
Repetentă la morală,
Cu virtuţi de antrepriză,
Unde viaţa-i numai miză;
Frunză verde suflet tâng,
Eu când vreau să-njur, doar plâng.

Plâng de asta şi de aia,
Mocăneşte precum ploaia,
Plâng de sus şi plâng de jos,
Însă fără de folos,
Peste lava de sub stern;
Plânsul lumii cel etern,
Vaierele mocirlite,
Ca pământul le înghite.

Lancea mea de frunză verde,
Fluieri, taci, tot te vor pierde.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde crud

Verde crud, verde albastru
se leagănă-n zborul auriu al Soarelui
zdrobind mări şi lacrima aurie a lacului
verde ce mă înconjoară, mă urcă
îmi place să zbor,
rezemată de mirosul petalelor roz
spre verde rouă, spre divin,
ţinându-mă de mână cu raza
ce coboară din Răsărit verde,
verde crud, urcă-n zarea plină cu albastru
şi cerul deschis plin de mine, de voi, de noi
zbor, verde crud, albastru şi mândru Soare
frumoase drumuri în cer şi pe Pămînt
pline de viaţă şi de moartea albastră
a nimfelor din vis!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!