Cu gândul, mâine

Mâna mea e un fel de
bună ziua,
nu ştiu ce mai faci cum îţi mai sunt vechile diamante iscate din zăpadă
eclatările magice,
ninse,
cred, mai ninge încă, mai zemuieşte zăpada,
în depărtare se văd mănăstiri şi mame în negru-
îi va învăţa pe ei măicuţa le va spune despre rugăciune,
astăzi m-am trezit cu faţa în palme,
pesemne în somn am ştiut ceva mare,
nu îmi mai aduc aminte -
poate erau doar caii sălbatici
libertatea trecea prin coamele lor, sufla vântul, tremurau apele peste toate,
văzusem
un mag în haine albe, pe cer, driade lăudându-l ori poate nu erau
zâne driade ci preotese nordice, foarte vechi, ajunsesem cu gândurile în nord,
m-am îndepărtat de biserică,
de mamele-n negru, dulcile mele maici, florile milei,
văzusem magul acela alb
înţeleptul,
şi nu m-am mai întors niciodată înapoi.
Dar nu mi-a părut prea rău după aceea,
îmi rămăsese o lumină mică în piept,
de care îmi aduceam aminte,
Şi-apoi am fost foarte fericită, tata mă ţinea pe genunchi, şi mă legăna
eram din nou mică şi frumoasă, cu picioarele legate, cu frângii,
ca să îi rămână fata aproape.

În depărtare vedeam o cruce din lemn stropi de vopsea
să mai cadă,
care-mi amintea că lumina e încă frumoasă. senină.
Sute de persoane în acelaşi timp, pe un singur bidiviu,
Nu ştiam de ce caii sunt înhămaţi li se pune zăbala şi trec pe carele-sănii tot satul,
Cum să crez? Cum să creez?
Vorbesc pesemne o limbă prea/veche/şi/tânără/ pentru picioarele mele legate
la asiatici se legau picioruşele fetiţelor şi se trângeau legăturile
pentru ca fetiţele să fie frumoase

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesiguritate

m-am trezit într-o dimineaţă
cum îmi mângâiam hainele
îmbrăcate peste zi
erau întinse lângă mine în pat
învelite cu grijă le-am şi sărutat
blugii un pulover şapca în carouri
şi o eşarfă albă de catifea

cineva îmi spunea că există
un timp pentru toate
un timp pentru îndrăzneală
curajul nebun
un altul pentru laşitate
doar pentru moarte
nu prea avem timp

îţi mai aduci aminte de
pantofii maro
cum refuzau să mai păşească
ori de câte ori te întâlneam?
au plecat de-acasă
mai bine de un an
de atunci umblu
în picioarele goale
şi mă doare fiecare pas
făcut către tine

doctorul mi-a spus
că m-a durut sufletul
toată viaţa
şi nu am ştiut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare fostului meu iubit

Dacă, măcar, te-ai fi străduit să exişti,
îmi pare că, la fereastră, zăceau turme de cai,
cu sânge pe la picioare, oasele lor
îmi aduceau, parcă, aminte că eu din oasele mele m-am născut,
mai demult,
nu dintr-un ţipăt de mamă;
...
oasele mele mă trimiseseră prea devreme, în lume, aş fi vrut să mă nasc iarna,
zăpada e albă, ca osul;
scânteierea ei e dulce şi te ridică în cărţi de poveşti, şi ninge şi acolo... sunt bucate... scântei de apă şi vin... daruri de la bunica...
îmi pare că prinseseră caii,
sau, măcar, îi văzuseră, toţi,
eşuând,
cerul era negru şi tern, mă trezeam, în zori, să caut, mai departe, binele, dorul meu,
şi
să merg
cu treisprezece fecioare de mână, până-n cer; să alerg până-n cer;
dar nu mai era vreme...
caii mei alergaseră, demult, înspre alte pământuri şi la altă verdeaţă...
o să vă caut, odată, prin cer!;
dar nu,
dimineaţa mergi, de foarte de dimineaţă, la pas, prin oraş, peste biserici zboară ultimii porumbei,
s-a făcut, de acum, primăvară, peste bărbat şi femeie,
peste miliardele de oameni care se iubesc, şi
lumea pleacă, liniştită, la serviciu,
femeile se primenesc, dimineaţa, şi binele încă le încape în pumni
îmi plac salcâmii aceştia frumoşi,
şi băncile, încă, îmi plac,
luminiţele lampioanelor care îmi vorbesc despre iernile care vor veni,
şi despre dragostea femeilor şi, iată, a cailor liberi,
pe care îi voi găsi.
...........
îmi plac bătrânele care îl poartă pe Hristos la gât, credincioşia lor,
molcomia,
în seara aceasta o să îmi pun un film de dragoste şi o să plâng
că nu împart îngheţată cu tine.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte
De casa-n care m-am născut, revăd adeseori
Fereastra micuţă prin care soarele
Se strecura sfios în zori;
Nu-ntârzia, nici nu făcea prea lungă ziua
Care de cei dragi nouă ne desparte,
Dar acum, doresc ca noaptea
Să-mi fi dus suflarea cât mai departe!

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte
De trandafirii albi şi roşii, de crinii
Parfumaţi, de violete şi de-ale nuferilor cupe,
De toate-acele flori, fiicele luminii!
De liliacu-n care-şi făceau cuib prigorii,
Unde frate-miu-n lumina aceea care uneşte
Atârna de ziua lui flori galbene de salcâm –
Acel arbore încă mai trăieşte!

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte,
Era acolo un balansoar
Unde aripile rândunicii-n zbor
Erau susţinute de aerul limpede cristal!
Spiritul meu zbura atunci, un fulg,
Acum e cleios şi are aripi grele,
Iar iezerele verii nu mai pot răcori
Arşiţa tâmplelor mele!

Îmi aduc aminte, îmi aduc aminte,
Brazii erau înalţi, de-argint când venea gerul,
Credeam pe vremea-aceea
Că fruntea lor atinge cerul:
Era inocenţa celui neştiutor într-ale lumii;
Dar acum, când amurgul se-apropie tiptil,
Ştiu că astăzi sunt de rai mult mai departe
Decât atunci când eram doar un copil.

* Acest poem a inspirat filmul de scurt metraj I REMEMBER (1925), în regia lui Harry Edwards, cu actorii Harry Langdon & Natalie Kingston.

poezie de Thomas Hood, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După oglindă

Dansul acesta înţelege-l acum după paşi
de unde începe talpa mea să calce în care ceas în care dans dincolo de oglinda cea mare
nu mă lăsa să îţi spun totul eu
pesemne dragostea este păşitul într-o oglindă
aşezarea în ea
dacă tu mă urmezi, pesemne că ne vom îndrăgosti

lăsa-vom în spate odăile femeile tale pieptănătura timpului şi ceasurile care ştiu doar bătaia uniformă a secundei orologiul pe care l-ai cumpărat de la un anticar pe vecinul de la apartamentul doisprezece şi stupii lui din care ne-am hrănit lăsa-vom copiii pe care nu-i vom avea niciodată şi pe cei pe care îi vom avea lăsa-vom laptele de pe foc care dă să se-îmbrânzească în pasul cel vechi al timpului şi levănţica din dulapurile prea noi pe care le făceau ei dintr-un fel de rumeguş galben şi roz aurul de pe călcâiele mamei mele şi cerul mijit strâns într-o bucăţică de drojdie putrezită lăsa-vom cuptorul de pe-afară cu pâinea proaspătă şi moale aburindă în el care îmi aparţinea doar plină de funingine prea fierbinte tuleiele de porumb din care se face mălaiul pentru pâinea ce nouă a noului pentru că din galben se poate face orice pâine şi pe bărbatul pe care visam să-l iubesc în trecut în orice trecut

se va face dintr-odată lumină peste oglinda mea cea mare peste nisipul din ea

şi mă vei ţine în braţe doar în câmpia cea nouă, plină de flori

îmi vei spune prostii

lucruri portocalii, care se zic când vremea cucereşte pe fereastra închisă

căci dincoace de oglindă s-a făcut frig
ca şi cum soldaţii ar fi început să mărşăluiască cu puşca pe umăr
în cadenţă
sunt soldaţii nimănui dar nimeni pesemne ştie care sunt soldaţii lui şi care sunt măsurile răului şi a vânătoriilor de tot felul
şi îmi aduc aminte de ceasuri
pendula bate sarcastic nu mai este era timpurilor şi a secundelor care bat aceeaşi măsură
ca şi soldaţii
de aici va începe un timp nou şi o nouă oglindă
una mai mică
a tuturor împăciuirilor

în care vom sta amândoi
ca într-un fel de stea, cu pajişti de foarte departe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rocadă

Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta, că
un pion, foarte slab, mă urmăreşte, cu un revolver, calibru mic,
de la izvor şi pădure, ca vânatele!, de ce să nu..
şi, atunci, speriindu-mă,
fiindu-mi frică,
te iubesc într-un tren mic, care trecuse pesemne pe la tine prin inimă;
şi apoi prind aripi, mă ridic deasupra lumii, cum se ridicau stelele,
pesemne, la începuturi, între ele, milioane de ani lumină, cineva a împins foarte tare stelele, sau le-a dăruit zborul, trenuri de stele şi maici se rotesc.
îţi invoc pieptul şi sângele
şi
îţi spun să mă cauţi, raniţa e în spatele tău, deşerteaz-o de numeroasele mere amare
căci a venit primăvara, cu-a ei ştiinţă în dragoste...
îmi pare că teama Isoldei
e în picătura licorii
care nu ajunge la cine trebuieşte...
cum se mai scutură, peste noi, furtunoasele mame ale fructelor, cu toate petalele...
nu este oare
petala
măicuţa cea mai adevărată a unui fruct?
cum se mai scutură, peste tot, furtunoasele maici ale fructelor...
umplu toată România de o ploaie şi de o nepricepere fadă... cad peste pârâiaşe, dezordonate,
sfinţindu-le... dar noi nu ţinem, în cord, chipul fals!
visez uneori că mă
umpli
de humă
că doar pentru tine mă întind pe scenele vieţii, cu pietre peste inimă,
să vedem odată
cum se umplu, din nou, iubirile cu sevă, cuminţenia iubirii
se hrăneşte, pesemne, din piept;
iubeşte-mă!
să vedem, odată,
de unde începuseră stelele să priceapă rotirea, peste trandafiri,
binecuvântându-i.

Iubirea pesemne începe de la un tren care soseşte;
dai hrană;

Îţi spun, nu te mai roti atât peste inima mea simplă,
ca un rege,
doar caii liberi sunt regi şi regine, eu sunt doar un ceas de perete,
o stea,
şi o inimă,
pisicosule, ce eşti, şi pahar plin de fructe!
o pisică!
îmi imaginez
doar,
simbolistica spaimelor;
este la tine în palmă,
egretă ce eşti, o egretă!
îndrăgosteşte(-) mă!
în înfricoşarea mea molcomă.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Principele iubeşte doar femeile foarte frumoase, la fel sluga lui

Noaptea se întâmplă mereu lucruri mari
din dulap iese zăpadă
căzând
sau un pumn de flori şi se revarsă printre lucrurile ei intime
locuiam cu un om care nu ştia cine era ea
o chema de născută cumva exotic ca şi cum ai striga pe nume o picătură de parfum
cu adevărat frumoasă era cum eu nu dar
ştiam
de ce i se spunea ei miss primavera
într-o zi mi-a lăsat pe un taburet coroniţa ei de argint
casa era plină de zăpadă
şi de flori
primăvăratice
foarte frumoase
pielea ei netedă şi fină mirosind aşa ca migdalii şi ca merele
Căprioara
de fapt o chema "pădure"
nu vă spun numele ei
= da silva =
ştiam că se născuse să o iubească bărbatul meu că într-o zi mă va părăsi
pentru că văzuse şi el coroniţa aceea,
trandafirii de argint
de pe margine,
bobocii la care eu doar visasem, o visasem, o visasem, o visasem,
şi
zâmbetul ei plin
buzele foarte frumoase
aşadar mi-am deschis propria ladă
de zestre şi de fântână de curs mai departe
eram doar o femeie
îmi dosisem cămăşile albe şi râurile
care aveau să mai curgă
un trandafir îmbobocit doar visasem
era aşezat pe căpătâiul meu
ca un sărut
la fel ca ultimul sărut pe care mi-l dăduse el pe frunte înainte să plece
poate cuvintele mi le ascunsesem, pentru timpul care avea să mai vină
flăcări luceau pe la ferestre femeia frumoasă ştia că erau de fapt stele

şi desigur din toate câte aveau să urmeze nu am mai ştiut nimic.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheterabis

Gheterabis e limba mâinilor mele prin cuvântul de după şi de mai dinainte
ca să nu te mai înţeleg,
ca pe-o mură.

Ţi-am păstrat căciula albă de oaie
dosită
într-un
cuib
de flori
de
primăvară
ştiam
că te
întorci
repede,
dacul meu molcom, prostuţ, ca o pasăre mare!

Nu-mi mai adu, acasă, mătănii.
Ia-mă mai bine în braţe şi să fugim de aici
unde e frig
şi sunt multe fântâni.
Să căutăm un sat foarte mic, unde sunt multe fântâni.
În olcuţa de lut să mă pui să îţi fac mămăligă,
să îţi aduc apă,
cu vadra,
şi să mă înveţi să îţi mai scriu din nou,
cu mălai, pe zăpadă,
în limba
neştiută
a zorilor
degetele mele ştiu
să stea în zăpadă
şi să lase repede semne ca după trecerea
anilor cu lupi
şi
a bolilor de tânjire
nu îmi plac turturelele îmi par nişte paseri prostuţe
dar o să le dau mult mălai
dacă le iubeşti tu...
poate şi tu eşti o turturea, una mică, dar bătrână...
(îmi spui)
ca apa de dedesubt dintr-o fântână foarte curată...
(îmi spui)
e prea mult mâl pe la case...
să ne facem din mâlul de după ploi şi din fântâni
un fel de căsuţă...
a fugi într-o fântână, e trist.
dar şi prin cer, stelele uneori se-ntristează, aşa ca şi tine, femeie!
da!
chiar şi stelele!
să le facem case de mâl şi fântâni, atunci,
şi să ni le facem fiice,
o să îmi iau atunci năframa, să mă acopere, ca pe o femeie bătrână,
şi o daltă, ca să descoperim o fântână foarte veche, dar tulbure
în pământul mâlos,
ca o oglindă murdară, care aşteaptă anotimpul de după,
ia să mă ascund un pic în pasărea aceea,
ca să nu te mai văz!

Gheterabis. Sum. Ego.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey: Acum o lună cam, am avut o zi în care simţeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume fără Dumnezeu. Am puşca asta, care, mă crezi sau nu, am încărcat-o şi am dus-o la tâmplă. Şi-mi amintesc că mă gândeam că gata, o să mă sinucid. Dar dup-aia mi-am zis... şi dacă mă înşel? Dacă Dumnezeu există? În cele din urmă, nimeni nu ştie asta. Apoi m-am gândit că nu, nu e suficient, vreau certitudini. Şi-mi aduc aminte foarte clar că ceasul ticăia, iar eu stăteam acolo nemişcat, cu arma la tâmplă, întrebându-mă dacă să trag sau nu. (Arma se descarcă.) Dintr-odată, arma s-a descărcat. Fusesem atât de încordat încât degetul meu a apăsat pe trăgaci fără voia mea. Dar transpirasem suficient de mult ca arma să alunece de pe tâmpla mea şi să nu mă nimerească. Brusc s-au adunat vecinii la uşă şi... mă rog, scena a fost de iad. M-am dus la uşă, nu ştiam ce să spun, eram jenat şi confuz şi în mintea mea totul se derula cu o sută de kilometri pe oră. Şi mi-am dat seama că trebuie să ies din casă, să simt aerul curat şi să-mi limpezesc gândurile. Îmi aduc aminte că m-am plimbat pe străzi atât de mult că nu mai ştiam ce e cu mine, totul părea atât de violent şi ireal. Am hoinărit o vreme, trebuie să fi fost ore. Mă dureau picioarele, îmi simţeam capul greu, trebuia să mă aşez jos, aşa că m-am dus la un cinematograf. Nu ştiam ce film rulează, doar aveam nevoie de un moment de linişte ca să-mi adun gândurile, să găsesc o logică pentru a reseta lumea pe o perspectivă raţională. M-am dus sus, la balcon, şi m-am aşezat pe scaun. Mai văzusem filmul de atâtea ori când eram copil, dar întotdeauna mi-a plăcut. Şi cum mă uitam la actori, prins în acţiune, mă întrebam cum să te gândeşti să te sinucizi? E atât de stupid. Uite-i pe oamenii aştia din film, sunt atât de amuzanţi... ce importanţă mai are că adevărul e întotdeauna dureros? Şi ce dacă Dumnezeu nu există şi trăim o singură dată şi asta e tot? Şi totuşi, de ce să nu vrei să trăieşti? Doar nu e toată viaţa asta un obstacol. Şi mă gândesc că ar trebui să încetez să îmi mai distrug viaţa căutând răspunsuri pe care nu le voi găsi niciodată şi să mă bucur de atâta cât e. Şi poate, cine ştie, mai e ceva şi după. Şansele sunt mici, dar... e tot ce ştim.

replică din filmul artistic Hannah şi surorile ei, scenariu de Woody Allen (7 februarie 1986)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastra

am alungat-o.
marş! dispari de aici!
şi am aruncat după ea cu o piatră.
greutatea a o mie de lucruri,
a o mie de ani,
avea piatra aceea.
aproape că mi-a smuls mâna din umăr.
totuşi, am aruncat-o.

să nu te mai văd!

şi m-am îndepărta repede,
sau poate că aşa mi s-a părut mie -
că alerg,
că plutesc,
da, da! chiar mi se părea că plutesc!
şi totusi, îi simţeam respiraţia,
usoară şi caldă,
în ceafă.

Nu! nu mai am nevoie de tine,
eşti inutilă şi, dacă mă gândesc bine, nici prea frumoasă nu eşti.
şi nici prea credincioasă.
ai dat din coadă pe la toate porţile
şi pe la toate intările blocurilor! dispari!

dar ea venea în urma mea încet,
nehotarâtă,
şi îi simţeam respiraţia-n ceafă.
ca un vânt fierbinte mă-nvăluia şi mă enerva şi mi se făcuse foarte sete
foarte dor
şi foarte nesomn.

să nu te mai văd!
să nu te mai aud!

şi s-a dus.

prietenii cu care mă-ntâlmeam îmi aruncau priviri întrebătoare.
ridicam din umeri:
m-a părăsit, pur şi simplu.
ei, lasă, îmi spuneu, li s-a mai întâmplat şi altora,
dar nu e un capăt de lume, şi-apoi, cine ştie? poate
totuşi
revine!
zâmbeam vinovat: desigur, desigur...
şi-ncepeam să vorbesc
despre cu totul şi cu totul alte lucruri, despre
inflaţie, încălzirea globală, politică, schimbarea guvernului,
neschimbarea guvernului,
copiii pe care ei îi aveau,
copiii pe care eu nu-i aveam,
vechii iubiţi, viitorii iubiţi şi aşa mai departe.

să nu te mai văd!
să nu te mai aud!

fireşte că încetul cu încetul am uitat.
fireşte că încetul cu încetul m-am obişnuit,
aşa cum te obişnuieşti cu o boala cronică şi incurabilă.
aşa cum te obişnuiesti cu un tic nervos.

până-ntr-o noapte.

în noapte aceea,
septembrie începuse să-şi scuture pletele.
poate de vină să fi fost felul în care lumina dansa pe tavan,
poate fluierul vântului, sau poate ceva călcând apăsat
pe culoarul memoriei,
amintirea unei culori zărite în treacăt,
a unui râs de copil, a unei secvenţe sonore,
a foşnetelor
unei păduri de mestecei -
nu stiu!

m-am ridicat din pat cu o mie de ani mai senină.

ce faci? nu dormi? m-a-ntrebat soţul meu

nu dorm.
nu mai dorm.
vreau doar să deschid larg fereastra

poezie de Adriana Lisandru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte

Acum că nu mai eşti iubita mea,
Ce e mai bun în viaţa ta?
Eşti mai fericită, s-a schimbat ceva?
Eram eu mai rău ori lumea mai rea?
Alegerea tu ai facut-o şi o vei purta.

Ai vrut ceva nou, eh! Zi ai primit?
Acum nu mai suntem, îmi mai aduc aminte,
Nu ştiu de mă crezi dar sunt fericit,
Şi chiar de nu e tot cum eu mi-am dorit,
Merg înainte.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 10 mai 1996, eram în "Zona morţii", pe Muntele Everest şi îmi aduc aminte că muream. Frigul mă anesteziase şi simţeam cum îmi pierd cunoştinţa. A doua zi, când a răsărit soarele, m-am întors din morţi şi am deschis ochii. Acesta este un mister pe care nu-l voi înţelege niciodată. Aveam mâinile îngheţate, nu puteam să deschid ochii, eram aproape orb, picioarele nu mi le mai simţeam şi nu mai mâncasem de trei zile şi nici apă nu mai aveam de două zile. Mă rugam să se întâmple ceva, voiam un semn divin, dar încet, încet, mi-am dat seama că nu voi scăpa cu viaţă din asta. În timp ce se apropia seara, mă resemnasem, şi tot ce mai puteam să fac era să îngenunchez şi să aştept să mor.

Beck Weathers în Ziua în care am murit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină de soare şi trist

Îmi părea că narcisele toate înfloriseră că
pe jos se întinseseră drumuri de fizică veche
şi de ceai
lor!
însă nu înţelegeau înflorirea peste toate păcii pomilor dintâi
poate pomii nu mai sunt
şi
Adam e prea vechi
şi Eva de mult s-a-învechit
care pace care pace dumnezeul tău nu e nicăieri
în pieile noastre de animal în peşterile acelea vechi
se vorbea despre un soare străvechi şi însemne rupestre doborâte
de timp
şi
uitare
nedrept
ieşeam afară cu tine şi mă deznodam de trecut
pesemne dumnezeu începuse înainte de peşteri
se arătase cu mult dinainte însă noi nu L-am ştiut
vieţuieşte dintotdeauna în cer
plânsese pentru fiecare tuşă mai
aspră
pentru mine plânsese
pentru fiecare prunc
poate tristă ajunsese sub urse şi lângă caledonii de mult uitate în vreme
urma mea I se-nchina undeva foarte jos, căci El înălţime
supremă, lacrimă curată era
pe sub pleoapa închisă
i se supune
lui
Soarele
Lui îi închină tot binele, chiar şi fără popor
să fi auzit miceenii de El sau mayaşii cei cu ochiul
în timp şi în fizică foarte clar
El nu are popor
El este
târziul oricărui popor
dar pleoapa mea Îl caută în vechime unde este încă
lumină de soare şi trist.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jen: Plec, Dawson. Dar înainte de a pleca aş vrea...
Dawson: Dar, Jen...
Jen: Nu, nu, ascultă-mă, te rog. Bine? Asta pare să fie ziua adevărului şi este rândul meu acum. Mi-am pierdut virginitatea la 12 ani cu un tip mai mare decât mine care m-a îmbătat. Nu-mi amintesc numele lui. Dar după ce m-am speriat pentru prima dată de o posibilă sarcină, am început să iau anticoncepţionale şi foloseam prezervativ de cele mai multe ori sau uneori, nu ştiu, nu mi-e clar. Beam foarte mult şi leşinam şi tot aşa. Mi-am început viaţa sexuală prea devreme şi nu doresc asta nimănui. Adică sexul la o vârstă atât de fragedă este întotdeauna o idee proastă. În cele din urmă am fost prinsă făcând sex în patul părinţilor mei. Fetiţa lui tata făcând sex în faţa lui. Încă nu mă poate privi în ochi, dar m-a trimis la 200 mile depărtare tocmai ca să nu fie nevoit s-o facă. Dar nu mai sunt fata aia. Nu am fost niciodată, dar nu sunt nici imaginea de alba-ca-zăpada pe care mi-ai creat-o tu. Sunt undeva la mijloc şi încerc să mă descopăr.
Dawson: Jen, nu e vorba de tine. Sunt doar inhibiţiile mele prosteşti. Părinţii mei au o viaţă sexuală nebunească, iar eu, eu am folosit-o pentru a măsura fericirea lor.
Jen: Sexul nu aduce fericirea.
Dawson: Ştiu. Acum ştiu asta.
Jen: Îmi pare rău că te-am minţit, dar nu mă pot scuza pentru trecutul meu. Adică am învăţat ceva din el, sunt o persoană mai bună, m-a adus unde sunt acum. Şi asta e şansa mea să o iau de la capăt. Este şansa mea şi ar fi drăguţ dacă m-ai susţine.
Dawson: Cu o condiţie!
Jen: Care?
Dawson: Să mă ierţi, Jen, deoarece comportamentul meu nu poate fi răscumpărat şi nu merit pe cineva atât de pasional şi deschis şi sincer şi frumos ca tine.(Se îmbrăţişează.) Încă o dată?
Jen: Aham.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Controversă

cum îţi spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
şi-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puţin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole şi amare
până reuşeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
şi că mai exist şi aşa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca şi cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze şi lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
şi cum se împleticea
sub greutatea neputinţei mele
şi cum deja nu mai eram tânăr
şi mă nelinişteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viaţa
apoi o luam de la capăt
cu aceeaşi înverşunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină şi multă splendoare
şi cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morţii
draga mea moarte
te rog să nu mă laşi singur
în viaţa asta niciodată

apoi tu dispari şi numai ştiu
nimic despre noi
nu mai am veste
şi cum îţi spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în oraşul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
şi cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!