Crăciunul ca o lacrimă de sânge...

Stau răstignite visele-n ruine,
Mai ninge câte-un fulg nevinovat,
În colţul meu în doliu scufundat
Aştept să cadă alte vini pe mine.

Îmi număr anii pe abacul sorţii-
Doar bile negre au rămas pe lemn.
Aş asculta din gura-ţi un îndemn,
Ca să rămân în partea albă-a porţii.

Dar au murit cuvintele în tine,
În mine doar silabe mai găsesc
Şi să învăţ din nou să mai vorbesc,
Ar trebui să dărâmăm destine.

Aş rupe-n două inima-mi flămânda
De o bătaie într-un ritm de vals,
Dar, n-am de unde să plătesc dobânda
Nici pentru jumătate dintr-un pas.

La masa de Crăciun, pe piatra seacă
Din care altădat' scoteam orice,
Doar un apatic şi banal ''de ce'
Aşteaptă sărbătorile să treacă.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aş ninge...

Te-aş ninge de azi, sub troiene să-mi cazi, tot eu să te caut şi să te găsesc, sub albul ce-mbracă şi mare şi brazi şi om de zăpadă în tine să cresc...
Te-aş ninge aşa, liniştit ca-n poveşti pe ochi şi pe frunte, pe braţe şi gând, să-ţi intru cu iarna în nopţi când priveşti cum ning dintr-un cer, unde vise mai vând...
Te-aş ninge cu versuri albite de nea, poemele iernii să-ţi fie veşmânt, te-aş ninge cu stele, dar n-am nicio stea, şi de mai cade vreo stea pe pământ,
Decembrie-o-ngroapă-n zăpezi de argint, sau cade pe cetini în seri de Ajun şi nu pot, iubite-n Ajun să te mint şi nici că aştept înc-o stea, să îţi spun...
Te-aş ninge cu dorul ce-mi umblă hai-hui, să mi te-aducă la piept să-mi colinzi, dar a rămas în parfum de gutui, de sub troiene, nu ştiu de-l mai prinzi...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între atrii ninge-amarnic...

Între lacrimă şi mine e o punte de suspine pe unde se plimbă corbii,
croncănind a iarnă lungă cu nămeţi în partea stângă...
Între atrii ninge-amarnic, teama viscoleşte-n bernă,
un tic-tac rămas pe pernă mă anunţă că sunt vie, doar în vers şi poezie...
Cu dactilii şi troheii joc şotron pe ritm de jale şi cum am braţele goale
pun în vers o acoladă, vreo metaforă să vadă
că-am nevoie de cuvinte pentru ruga din morminte...
Şchiopătez printre ruine şi prin ceruri clandestine caut novele vecine,
poate te găsesc pe tine, să te-atrag cât mai aproape şi subit aceleaşi pleoape
să descopere lumină-ntr-o explozie divină...
Te-ntâlnesc la o răscruce, aleg calea ce ne duce dincolo de Calea albă
a Lacteii unde-n salbă se înşiră dezolanţe la gâturi de Babe Cloanţe...
Într-o clipă infernală, o consoană şi-o vocală, într-o contopire-astrală
reînvie-n pielea goală într-un rai mai neconform, unde şerpii încă dorm...
E-o iluzie facilă renăscută-ntr-o idilă, într-o zi din vincer,
când din must nu am să cer, că a fiert mult prea devreme în oceane de dileme...
Între lacrimă şi mine, creşte-o punte de suspine
şi-un covor de neputinţe sub a vremilor sentinţe...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amân un festin pentru viaţa de-apoi...

Mi-e foame de viaţă, dar e marfă de lux,
De mine se-agaţă doar o viaţă-n reflux.
Şi mi-e poftă de cântec şi-o vorbă de-alint,
Şi să n-am nicio grijă, aş vrea să mă mint...

Aş dori o salată din flori de cais,
Să o gust pe ascuns, dar mănânc doar în vis.
Şi când zorii se-arată la fel de săraci
Doar din ploaie şi nori ce mâncare să faci?

Şi ce suflet lihnit port în mine, ce chin,
Când primeşte-un tain nesfârşit de venin!
Fir de iarbă pane aş gusta la dejun,
Dar nici iarbă nu am de pe unde s-adun...

Din pansele mi-aş face un chec la desert,
Dar grădinile-s toate pustii şi-n deşert
Nici scaieţi nu mai sunt, doar tăcere şi vânt
Şi-un cuvânt în atele, săpându-şi mormânt...

Aş mânca un poem, dar cu ce mai rămân?
Ciugulesc o fărâmă de vers şi amân
Un festin pentru viaţa de-apoi unde nu-i
Nicio foame de viaţă, doar liniştea Lui...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul

Destinul mi-e să n-am nici un destin.
Destinul mi-e să port alte destine.
Un geam să fiu, strălimpede, străin,
să vă vedeţi pe voi, privind prin mine.
Să nu vă aburească suflul meu
în nici un fel fereastra către lume.
Să nu exist - şi-aceasta-i cel mai greu;
şi ce e mai uşor - să n-am un nume.
Familia o am şi nu o am.
Grădina verii în zadar mă-mbată,
iubirea mea e floarea de pe ram
ce fără fructe piere scuturată.
Iubirea mea ţi-i poate anotimp.
Eu totu-i dau şi nu-mi păstrez nimica.
Doar amintirea murmura prin timp:
Frumoasă-i bucuria, Veronica...
Şi aş fi vrut, atâta aş fi vrut
într-un urmaş să-mi recunosc iubitul.
Dar nu mi-e dat firescul început
pe care-l naşte de-obicei sfârşitul.
Şi nu pot încă soartei să mă-nchin.
Străină-s nu de voi, ci doar de mine.
Destinul mi-e să n-am nici un destin,
destinul mi-e să port alte destine.

poezie celebră de Veronica Porumbacu
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lacrimi, în poeme

În lacrimi,
în poeme...
Te găsesc într-o discuţie cu indecizia,
te găsesc într-un viitor străin, prizonierul soarelui...

Unde eşti acum?
Când eu mor în finalul de vineri de dorul tău absurd...

De ce nu eşti acum?
Lângă mine să poţi vedea în trei silabe tot ceea ce vreau într-o singură poezie...

Eu vreau acum.
Să-ţi vorbesc negru
undeva pe-un câmp de nori,
unde vorbesc eu
iar tu nu-mi spui doar ziua bună...

În lacrimi,
în poeme...
Te strig cu toată fiinţa mea nebună,
cu o obsesie în vene
ce nu-mi permite să fac abstracţie de timp şi să aştept imposibilul...

Poate că,
într-un mal spart în toracele valurilor
mă abţin să nu mai scriu mâine
scrisori vizibile ochilor tăi...

Poate nu,
acum cred că nu se poate povesti nimic despre noi, inexistenţii anilor mei de uitare absolută,
dar în povestea mea de la pământ la cer
îţi voi rosti de fiecare dată numele...

Poate nu ştiu
şi mi-e frică
de neputinţă şi atât.

Poate nu ştiu
şi mi-e dor
de nenumăratele dorinţe
ce mă urăsc bătrână...

În lacrimi,
în poeme...
Tu exişti perfect şi imperfect
doar pentru mine...

poezie de Tiana Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă pliez pe toane, să te am...

Tu mă descompui şi mă compui, tu mă urci în cer şi mă cobori,
Sunt a ta şi sunt a nimănui, sunt deşert şi ploaie fără nori.
Tu mă înfloreşti, mă veştejeşti, mă desfiinţezi şi mă-ntregeşti,
Azi mă uiţi şi mâine mă iubeşti, mă alungi şi iarăşi mă primeşti...

Îmi frângi visele într-un minut şi ningi peste mine-n luna mai
Ca şi cum nici nu m-ai cunoscut şi doar iarnă şi furtuni îmi dai.
Vii prin mine şi mă viforeşti, de nu-mi mai găsesc niciun poem,
Doar septembrie îl mai citeşti, şi să nu mi-l furi, încă, mă tem...

Aştept jurământ pe inelar, să te ştiu, cumva, numai al meu,
Tu îmi spui că visu-mi e-n zadar şi că totul e doar un clişeu.
Nu te ştiu decât din amintiri ale unei toamne în amurg,
Când mi-ai pus pe buze trandafiri şi de-atunci dorinţe-n mine curg...

Şi îmi eşti şi nu îmi eşti şi-aştept, ca din când în când să te aud,
Glasul tău aş vrea să îl păstrez şi în glasul meu să îl includ...
Mai visez, încă n-am obosit, că te voi privi în ochi vreodat'
Şi atunci vei şti cât te-am iubit... şi de toate tu eşti vinovat...

Mă pliez pe toane, să te am, ca pe-un elixir pentru pustiu
Şi la orice caznă mă înham, doar ca să te am cât de târziu...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai e vară-n iulie, iubite...

Îmi place să-mi atingă ploaia gândul,
Să-mi spele pân' la oase frământarea.
Mi-aş aştepta-ntr-un nor de ploaie rândul
Şi-aş lăcrima albastru peste marea

Ce-şi scutură un val doar pentru mine
La ţărmul însemnat de vara-n care
Se-mbrăţişau săruturi orfeline
Şi înfloreau în noi mărgăritare.

Nu mai e vară-n iulie, iubite.
(De ziua mea, a plâns albastru cerul).
Te-aş fi adus din vise ofilite
Dar, eu nu pot să îţi dezleg misterul

Tăcerilor cu gust de renunţare.
Te caut prin cotloane clandestine
Şi-mi stă pe buze, azi, o întrebare:
De ce-ai ucis grădinile din mine?

M-aş fi zidit o Ană pentru tine-
Poem născut din lacrima durerii
În temelia ta şi peste mine,
Tu, zidul nemilos al ne-nvierii.

Îmi place să-mi atingă ploaia gândul
Şi să-l trimit la tine să te-adape,
Că ţi-a secat, iubite, iar, cuvântul
Şi ţi-au rămas numai silabe şchioape.

Eu încă te aştept în miezul verii
Să-nsufleţim, din nou, masa tăcerii...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămas bun

Încep să-mi fac bagajul, ce grea povară-mi este!
Şi ce să iau din mine, din mine ce să las?
Voi lua-nceputul verii din ultima poveste
Şi voi lăsa doar toamna din ultimul meu pas.

În ziduri plânge gândul atâtor clipe goale,
Ce-au îngropat o viaţă în doi, ca-ntr-un altar.
Dau viaţa mea, o marfă, pe doar două parale,
Mă mut cu tot cu soartă, la margini de hotar.

Iau dormitoru-n braţe, să-i simt ultima oară
Tăcerile din vise şi ce nostalgic dor,
Din amintiri albastre, în ochii-mi se strecoară!
Şi-ţi simt, iubite, gura, muşcând seducător.

Deschid sertare pline şi le privesc străină:
De unde să încep, să mă adun din casă?
Mai pun de-o parte-un zâmbet şi mai arunc o vină,
O lacrimă suspină, ascunsă-ntr-o grimasă.

Aud un vânt pe-afară, vestind că toamna plânge,
'N acelaşi timp cu mine, cu fruntea printre nori,
Cu umerii în ploaie, tot cerul nu-i ajunge,
Să mă îmbrace-n galben şi-n doliu de culori.

Mă duc să-mi mângâi marea, doar ţărmul atingându-l,
Să îmi rămână urma în veşnicia ei,
Dar stau la mal poeme să îşi aştepte rândul
Şi rămas-bun, albastro, îţi spun doar ochii mei...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eternităţi în straie de-aşteptare

Au înflorit pe gene tuberoze,
Ca într-un vis de vară-amăgitoare,
Ce picură tăcerea în mimoze
Cu ploi de mângâieri tulburătoare.

Şi trec prin mine herghelii de fluturi
Într-un galop, ca sevele pădurii,
Te simt în mine şi de nopţi mă scuturi,
Eu îţi aştept sărutu-n colţul gurii.

Să nu mă cerţi că încă vreau iubire,
Chiar de mi-s anii grei ca piatra morii!
Şi de mai plâng la ceas de despărţire,
Ştiu că te-ntorci, precum se-ntorc cocorii.

De moare luna mai de întristare,
Eu o s-aştept septembire să vină,
Cu mere coapte ies la drumul mare
Să te invit în toamna mea, la cină.

De se-auresc gutuii fără tine
Şi mustul de va curge singuratic,
Te-oi aştepta-n colindele creştine,
Chemându-te, prin ceruri, telepatic.

Şi nici atunci, de n-ai să vii, iubite,
Voi inventa un anotimp în care
Secundele sunt tot mai infinite,
Eternităţi în straie de-aşteptare.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S.O.S

Nu am puteri să mă desprind de moarte-
(Şi nu e moarte-aceea cunoscută).
M-am exilat din mine prea departe
Şi a rămas doar scâncetul de ciută

Rătăcitoare, ca un gând de seară,
Ce nu-şi găseşte matricea pierdută
În niciun ochi de cerb. Doar ploi de ceară
Câte-un oftat de cer îi împrumută.

Aşa golită de fiorul vieţii
Nu am curaj să mai privesc oglinda;
Mă vând pe un sonet vetust poeţii
În strai de alb, când nu-mi găsesc colinda.

Şi de ce nu m-ar vinde, când din toată
Acea învolburare-nfloritoare
N-a mai rămas decât o stilizată
Dorinţă de iubire-amăgitoare?

Nu am puteri să mă adun, iubite,
O umbră am rămas, pe-un colţ de lună!
Din cioburi de furtună înghiţite,
Tu întregeşte-mă şi mă adună!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu mă topesc ca timpul

Eu mă topesc ca timpul, ce nu-şi cunoaşte locul
Şi nici nu se opreşte în pragul vreunui cer;
Deşi mă doare clipa, eu am intrat în jocul
Tăcutelor secunde, ce-n găuri negre pier.

Mai pierd ceva din mine, un vers mai curge-agale,
Rămân poeme-n urmă, cu un picior beteag,
În versuri albe, rime fac striptis şi-aşa goale
Se scurg pe pleoapa nopţii şi-n noapte mă retrag.

De îmi auzi chemearea, când trec prin vama sorţii
Bucăţi din partitura ce curge din viori,
Opreşte, doar balada enesciană-a porţii
Prin care doar tăcerea ne mai găseşte-n zori.

Şi, poate cu răbdare, vei aştepta căderea
Nisipului ce-n sare s-a preschimbat în timp;
Gestantă e clepsidra ce-şi drămuie durerea
Când naşte câte-o moarte în orice anotimp.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun cu mine...

Te du tristeţe, lacrimă de ceară, opreşte-ţi hoinăreala între gene şi lasă-mi bucuria înspre seară să îmi pătrundă-n suflet şi în vene!
Vin Sărbătorile, prilej de veselie şi-n cuibul meu, de-atâta vreme-i jale şi plâng secundele în poezie, agonizând în puncte cardinale...
Mai scotocesc prin amintiri... albumul s-a-ngălbenit de toamnele pribege... nu-i nimeni să-i modifice parfumul şi de mirosul dezolant să mă dezlege...
De-ar mirosi a cetină în casă, poate s-ar mai schimba un pic decorul, dar bradul e în vis pe unde lasă doar năluciri ce-mbracă incolorul...
Un Moş Crăciun cam zdrenţuit de vreme zâmbeşte dintr-un ochi într-o grimasă şi parcă îl aud cum iarăşi geme, că-i singur de Crăciun la mine-n casă...
Doar într-un colţ de suflet, parcă strigă un rest de bucurie temătoare, cu ultima-i putere mă obligă să plec la colindat pe ţărm de mare...
M-aşteaptă pescăruşii, marea-şi cerne, ca-n fiecare iarnă dor de vară, îngenunchez şi valul şi-l aşterne pe pustinicia mea atât de-amară...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te cânt într-un vals prima oară...

Între cer şi pământ mai aştept un cuvânt
Şi o notă să cadă în mare.
Eu, pe ţărmul de azi, fac c-un val legământ
Că voi fi Vrăjitorul de sare...

Lacrima să-ţi adun dintr-un zbor de lăstun
Înspre toamna ce bate la poartă.
Tu, iubito, să plângi, doar atunci când îţi spun
Şi să-mi calci cu iubire pe soartă!

Eu, cum sunt Vrăjitor, din iubire nu mor
Tu, şopteşte-mi vocale albastre,
Să compun partituri pe al mării covor
Despre toate durerile noastre...

Între flux şi reflux e o clipă de-aflux
Când turcoazul pictează pe buze
Dorul nostru de noi răsfirat în influx
Ca poemele-n braţe de muze...

Între mare şi cer e atâta mister
Şi o taină de viaţă bizară
Hai, iubito, sub ploi, într-un zbor efemer
Să te cânt într-un vals prima oară...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adun tăceri într-un album de toamnă...

Şi de mă laşi să te iubesc cum vreau, vei şti cum e iubirea... niciodată nu îţi voi cere din căuş să-ţi beau nici libertatea, nici iubirea toată...
Să-mi spui ce vrei, minciuni şi vorbe goale, te-oi asculta ca pe o simfonie, nimic în mine n-o să se răscoale, te voi certa, cum ştiu, în poezie...
De îţi pătrund în gânduri câteodată, e că mă laşi sa te ghicesc din toane... şi de intruzie nu-s vinovată, doar mă strecor subtil cu etimoane...
Adun tăceri într-un album de toamnă, doar în septembrie mai îndrăznesc să strig, când în covor de frunze se întoamnă poemele ce tremură de frig...
De mă auzi, să nu-mi răspunzi în grabă, e luna când am voie să vorbesc, tu poţi să-mi dăruieşti doar o silabă din care orice vreau să intuiesc...
Şi chiar iluzii de-mi prepar la cină, desertul e ceva ce ştiu doar eu şi tu când raiul nostru din grădină-mi oferă mărul dat de Dumnezeu...
În versul meu te am întreg şi-ntreagă îţi sunt şi rimă şi metaforă îţi sunt... acolo ştiu că îţi sunt cea mai dragă, şi cel mai adorabil amănunt...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu, da Coza...

Când nu-ţi mai simţi nici umbra, strigi la lună,
Să îţi auzi ecoul printre chrişti
Şi te izbeşti cu ochii de furtună
Să simţi că mai respiri şi că exişti.

Calci pe obuze, să-ţi faci rană vie
Să curgă sânge, sevă pentru vers
Şi te ascunzi, umil, în poezie
Că alte locuri nu-s în univers.

Şi cauţi un rotund printre ruine,
Dar niciun diametru nu-i întreg.
Numai frânturi de arii clandestine
Spre care doar durerile converg.

Destine se împiedică de moarte
Pe drum de foc cu diavoli la hotar
Şi îngeri negri fără paşapoarte
Împrăştie cenuşă şi calvar.

La porţi de rai, se-nghesuie samsarii
Să medieze-nstrăinări de rugi
În roşu-ndepărtat unde quasarii
Din găuri negre racolează slugi...

Planeta geme sub atacuri dure,
Nebunu-ngână un refren drăcesc
Şi umbra mea, cum poate să îndure
Decoru-acesta nedumnezeiesc?

Şi dacă ne priveşti când supradoza
De ură intoxică omenirea,
Doar tu mai poţi trimite-aici, da Coza
Cuvântul ce ne-aduce mântuirea...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menirii de a poezi-i plătesc un bir în orice zi...

Am răni la mâini şi la picioare, de când tot scormonesc prin lut
Să aflu de-s pământ sau mare, ori doar o mască de-mprumut...
Nu mă cunosc, prin ce minune, în poezie-am apărut
Şi cum şi unde-a plâns vocala, într-un sfârşit sau început?

Sau poate sunt întruchiparea unui răspuns la întrebări,
Când se năştea nemărginirea în frământarea unei mări.
Eram cu fruntea aplecată spre primul val ce m-a durut,
Când m-a atins c-un pic de-albastru şi-apoi subit a dispărut...

Eram un embrion de vină în care viaţa-şi făcea loc
Însămânţat din întâmplare în nebunia unui joc.
Era şi dragoste prin preajmă, într-un ghioc pentru ghicit,
Destinul impregnat în genă de ursitori mi-a fost sortit...

Eu mă găsesc doar în poeme, tăcerile îmi sunt altar
În rest, alerg printre dileme călcând pe spuza unui jar,
Ce mă trezeşte din visare, la porţi de iad unde aştept
Pedeapsa lipsei de candoare... îngenunchez şi o accept...

Nu stau prea mult, mai beau din fiere şi mă-mbăiez în macadam
Şi din prinosul de muiere, donez satanei doar un gram...
Îmi bandajez cu foc o rană, cea mai aproape de cuvânt
Şi plec pe uşa de serviciu, călcând pe-al iadului mormânt...

E birul ce-l plătesc menirii de-a poezi oricând, oricum
Şi periodic trec prin iaduri pe-acelaşi fantomatic drum...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reproş banal

Ne ninge, azi, cu ceaţă, pe umbrele,
Ai chef de ceartă, eu nu vreau scandal;
Scrâşneşti apocaliptic din măsele
Şi îmi ferfeniţeşti rochia de bal.

De ce-mi scoţi ochii,-n loc de serenadă
Cu un reproş sarcastic şi banal,
Într-un limbaj de mahala, în stradă?
Şi fără bani susţii un recital.

Un trecător se-opreşte,-şi face cruce,
'L înjuri de mamă şi te dai la el,
O ia la fugă, bietul, se tot duce
Şi-ţi cade ciuda pe un biet căţel.

Pe gheaţa, ca oglinda de sticloasă
Aluneci când o piedică îţi pun.
Ce piruetă-ntr-un picior, frumoasă
Şi ce extaz, de jos, să te adun!

Te uiţi la mine, tâmp precum viţelul
La poarta nouă şi te-ntrebi de ce,
Ţi-am aruncat, zâmbind, în ochi inelul
Şi nu-l mai vreau, tu poţi să faci orice.

Să fii gelos că ninge peste mine
Şi că ating zăpada mai cu drag,
Decât, vreodată, te-am atins pe tine?
Iubite, pentru asta mă retrag.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu a venit Moş Nicolae la mine...

Am fost copil? Eu nu-mi aduc aminte
N-aveam ghetuţe pentru Moşul Nic
Şi eram dintre toţi cea mai cuminte,
Dar, Moşul, mie, nu mi-a dat nimic.

Nici nu l-am aşteptat vreodată-n seară,
Nici dimineaţa nu l-am aşteptat.
Ştiam că pe la noi n-o să apară,
Sătul de-al mamei permanent oftat.

Doar se oprea la uşa încuiată,
Dar nicio bucurie n-auzea.
Doar lacrima măicuţei blestemată
Pe pragul ros de carii tremura.

''Aici nu sunt copii, plec mai departe,
Că de-ar fi fost, aş fi ştiut precis''.
Aşa gândea Moş Nicolae-n noapte
Eu l-am văzut pe Moşul, doar în vis.

Venea cu haine şi cu ciocolată
(Din vis nu aş fi vrut să mă trezesc)
Fiind copil, eu, gustul, niciodată
Nu l-am simţit şi poate că greşesc,

Acum, când mai ascund câte-o bomboană
Şi ca o hoaţă mă desfăt cu ea.
Dar am rămas de-atunci cu-această toană,
Doar mamei, de-aş avea-o,-acum, i-aş da.

Nici azi n-aştept, să-mi vină pe la poartă-
E linişte în casă ca şi-atunci.
Copilul trist din mine mai aşteaptă...
-Moş Nicolae-n mine să arunci

Cu anii ce s-au dus pe negândite,
Aşa, ca o părere au plecat.
La uşă sunt ghetuţe lustruite,
Pe care necopilul le-a lăsat...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desăvârşire

atunci când simt că exist
nefiinţa pluteşte la un pas de mine
mă mai gândesc la tine uneori,
dar ştiu că e doar un joc al minţii plictiste
şi tu dispari în zori apoi,
rămâne doar momentul de acum
ce e mai mult decât iubire
e infinitul redus la o privire,
eternul unei mângâieri,
bucuria veşnică prinsă într-un surâs,
e fericire pură desprinsă dintr-un sărut
dintr-o blândă atingere, alinată cu dor
dintr-o simplă şoaptă surpinsă-n zbor.

acolo unde iubirea nu se mai ascunde,
acolo unde lacrimi nu mai plâng
am ajuns şi eu, chiar am ajuns!
după ţări şi mări ce am străpuns,
credeam că ceruri fară capăt tot parcurg
în semiîntuneric,
în fugă ocolind demiurgul
să caut cunoscutul pe jumătate înţeles,
să caut întregul ce în mine se afla,
să caut prezentul crezând în viitor,
să caut trecutul altul decât cel trăit.

ca să le aflu apoi pe meleaguri străine
unde n-am cunoscut nici om,
nici soare, doar viscol şi ploi
ce au şters scoarţa înnegrită
purtată de norii suferinţei imaginare,
de drame frivole făurite de lene şi rutină

curcubeul veşnic l-am surprins într-un moft profan
cu jumătate de zâmbet de vânt suflat,
lângă o cascadă uitată pe meleaguri virgine
aflată acum doar de mine.

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar versul meu

Şi tu ţi-ai ridicat un zid de ceaţă,
Să nu te mai găsesc, să-ţi cer un munte.
Ştii, mi-ai promis, cândva, o dimineaţă
Cu norii aşezându-se pe frunte.

Nu mai ajung la cer, că cer nu este-
L-ai confiscat cu lună şi cu stele.
Eu cum să mai ajung acum pe creste,
Când aripile-mi plâng între atele?

Şi creşte-n mine un deşert de moarte,
Îmi mor poemele de-atâta sete,
Morgane-şi scriu delirul pe pancarte
Şi mă îmbie-n haine violete.

Şi eu alerg nebună printre dune
Şi strig, ecoul să te regăsească,
Dintre tăceri, în mine, să te-adune
Şi cu iubirea mea să te lovească.

Să te trezeşti şi să alergi prin mine!
Prin vene nu mai curge nicio vară
Şi primăvara geme în ruine
Şi orice anotimp e o povară.

Nu te mai chem, am obosit, iubite
Doar versul meu, o toamnă-o să-ţi recite.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!