''Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?''

Din sângele Meduzei, ucise de Perseu
Un cal înaripat îşi strigă-nţelepciunea,
C-o singură copită, loveşte cu-n croşeu
Un stei din Helicon şi s-a născut minunea:

Fântâna Hipocrena, cu Muzele-n izvor
De unde se adapă poeţii însetaţi;
De vreţi să umpleţi fila cu dragoste şi dor
Un Pegas de legendă, degrabă înşăuaţi!

Dar nu-i grăbi nici zborul, zăbală să nu-i pui!
Că moare şi poemul şi lanţurile-l dor;
Să călăreşti un Pegas, scriindu-i cu un cui
Pe aripile-ntinse eşti doar un aggressor

La libertatea-i sfântă, ce-o poartă-n veşnicii.
Supus, doar, când primeşte iubire cu-mprumut,
Te -nvăluie-n privirea tăcerilor târzii
Când sângera blândeţea sub lovituri de cnut.

Şi rana ce o poartă e-nchisă-n ochiul trist
(Şi caii plâng adesea, tânjind după o stea)
În lacrima senină, luciri de ametist
Îşi împletesc haotic tristeţi de alagea.

De-aş fi un cal albastru, căpăstru n-aş purta,
Să mă răsfăţ pe ţărmul legendelor în alb,
Să-mi nechez bucuria de viaţă-n palma ta
Pe un tărâm idilic cu nuanţe de rozalb...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pegas...

Spune-o legendă veche, de-un cal înaripat;
Spre ceruri se înalţă, de muze-ncălecat.
El este calul Pegas, ce zboară spre Olimp,
Cu blândele lui muze, călătorind în timp.
Pe aripi de legendă, te duce în Parnas,
În al muzelor munte, te poartă-n zbor Pegas.
Loveşte cu copita la Helikon, în munţi,
Unde dintr-o fântână se-adapă-avide frunţi.
Fântâna Hippocrene de unde beau poeţi,
Rimând catrene sute cu mult mai înţelepţi.
Dacă bei din fântână, lacom şi-ndestulat,
Rime îţi dăruieşte Pegas, pe săturat.
Deci beţi poeţi ai lumii, din apă, cu temei
Şi mintea adăpată va scapăra scântei!

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt singură, dar nu-i singurătate...

(prietenilor mei de pretutindeni, cu dragoste nemărginită!)

Singurătatea mea... mă-ncarc de vină, dacă mai strig şi mai suspin că-s anonimă...
Nu-i pe pământ, fiinţă cum sunt eu, iubită de poeţi şi Dumnezeu...
Şi nepoeţii-mi scriu şi mă alintă, când viaţa îndrăzneşte să mă mintă...
Şi florile, de-s necuvântătoare, mă mângâie, când plâng, cu-a lor culoare...
Şi ceru-i mai albastru şi senin, când îmi ridic privirea şi mă-nchin...
Şi marea, frământarea-şi domoleşte, să-mi strige, că refluxul mă iubeşte...
Şi iarba e mai verde când răsare şi îmi adapă trupul cu răcoare...
Când vântul se strecoară printre frunze, îi simt iubirea tremurând pe buze...
Şi Muza, pe un umăr, stă de-o viaţă şi să iubesc duşmanii mă învaţă...
Sunt singură, dar nu-i singurătate, când inima atâtor oameni bate,
Pentru poeme violete-n miez de noapte şi eu vă simt pe toţi, atât de-aproape...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Mă-ntreb la răsărit şi la apus, pe unde-mi umblă gândurile toate?
Răspunsuri caut, doar pe unde nu-s şi nimeni să-mi răspundă, nu mai poate.

Nu mă priveşte nimeni cum deschid, din când în când un ochi înspre lumină,
Tăcerile, poemele,-mi ucid şi versul meu e doar păcat şi vină.

Şi cum să fie, când nu mai sosesc, nici primăverile ca altădată?
Iubirile, pe rând, se ofilesc, speranţa e în ceruri suspendată.

Albastrul moare pe spinări de chrişti, însângerat sub lovituri de ură
Şi cum să îndrăzneşti să mai exişti, când doar blesteme înfloresc pe gură?

Dospesc orgolii şi în bob de grâu, că, plouă cu venin şi cu otravă,
E doliu şi în apa mea de râu şi salcia-ngenunche, grav bolnavă.

Şi marea, Doamne, a rămas în larg, nu mai sărută ţărmul şi-o să moară,
Ca o corabie fără catarg, ca un arcuş, fără a sa vioară.

Nu mai răsar şi nici nu mai apun. S-a-nghesuit şi timpul de durere
Într-un balon anemic de săpun, cu rănile deschise, la vedere...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu-ţi pun frâu şi nici zăbală...

Te-ntreb aşa, aiurea, retoric şi banal, de ai putea, iubite, să te transformi în cal, ai galopa spre mine, muşcând din nori şi cer, sau ai rămâne-n ţarcul, unde eşti prizonier?
Ştiu, că nu-mi vei răspunde, bat câmpii-n lung şi-n lat... dar, de-ai intra vreodată la mine în palat, ştiu sigur, că ţi-aş pune, nu şa şi nici zăbală, ci doar năframă-albastră şi-n fân, în pielea goală mi te-aş iubi sălbatic, vernal şi imprudent, tu să-mi răspunzi obraznic şi-aproape indecent prin gesturi instinctive ţinute-o vreme-n frâu, pe muntele lui Venus, mai jos puţin de brâu...
Apoi, în zori de ziuă, te-aş adăpa cu nard, să-ţi vindec insomnia dorinţelor ce ard ca lava într-un pântec în care iad şi rai se calcă în picioare în tropote de cai...
Voi necheza spasmodic, dorindu-te mai mult cu-aceeaşi jinduire din vremuri de demult, când eve delicvente muşcau din mere coapte adulmecând adamii... în drum spre miazănoapte a răsărit o lume cu viaţa în atele... şi noi două iluzii călătorind spre stele...
Un univers mai moare, un altul explodează, doar caii mai aleargă şi iepele nechează...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar gândul mai poate s-atingă o stea...

Mai aproape de cer de-aş putea să mă-nalţ,
la condurii de îngeri să ajung să-i încalţ,
poate-aş trece-ntr-o lume în care visez,
într-o stea fără nume, să mă aşez...

Nu ajung nici la stele, nici la cer nu ajung...
când aproape le-ating, drumul e şi mai lung...
timpul curge la fel pân' la primul popas,
ani-lumină se-aşază pe cadrane de ceas...

Şi aripi de-aş avea, n-aş ajunge la cer...
e azurul morgană dintr-un zbor efemer...
o iluzie-albastră expansivă-n genuni,
care trece prin timp şi nu poţi s-o aduni...

Înc-o treaptă mai urc, deşi ştiu că mă mint,
când himere ating şi cu ele m-alint...
şi când cred c-am atins astrul ce l-am visat,
mă trezesc că, de fapt, nicăieri n-am plecat...

Doar cu gândul putem să atingem o stea...
şi nici gândul nu ştie care e steaua mea...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andromeda, Pegas, Perseu, Cefeu!... Ce nume sunt acestea? Am pierde poate prea mult timp, arătând cine au fost Perseu, Cefeu, etc. Le veţi găsi în mitologie, dacă vă interesează poveştile tuturor acestor eroi, cari pot fi amuzante, dar cari pentru ştiinţa cerului nu mai servesc. Aveau rostul lor aceste fiinţe mitologice, când se vorbea în vechime de steaua din părul Casiopeei, sau de cea din Ochiul Taurului. E destul de poetic să vezi doar stelele ce reprezentau odată aceste fiinţe.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia ''Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?'' de Violetta Petre

Aş vrea să fiu Pegasus, să beau dintr-un izvor,
Sublima poezie din unda liniştită
Şi-n timp ce înspre ceruri, vâslind, mă nalţ în zbor,
La cei ce stau la pândă, le dau câte-o copită.

Mulţi frâu ar vrea să-mi pună şi şauă din metal,
Dar roşi de neputinţa, bârfesc mărunt, bizar,
Sunt orbi, dotaţi pe viaţă, cu ochelari de cal,
În grajduri insalubre duhnind a bălegar...

Din aripi, poezia mi-o duce-n zare vântul,
În versuri cristaline sau line şi cuminţi
Le-o dau în dar acelor ce împletesc cuvântul
Şi nu la cei zilnic, mă caută în dinţi!

Zadarnic vor cu biciul să îmi închidă drumul,
Să-mi zăvorască cerul cu nevăzute porţi,
În timp ce zbor prin norii ce se unesc cu fumul,
Ei caută în tină potcoave de cai morţi!

Deşi din zei şi hidre în ape-am fost născut,
Mai plâng câteodată, dar repede-mi revin,
Când văd cum detractorii mai iasă la păscut,
Serbând pe o păşune un Paşte cabalin.

Zburând în infinitul câmpiilor cereşti,
În timp ce dau din aripi, neîncetat mă rog,
Să mor, plutind deasupra păcatelor lumeşti...
Să nu-mi rezerve zeii destin de inorog!

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi s-a-ntomnat şi versul...

Hlamidă purpurie m-aşteaptă întomnată
De după ploi albastre ce au mai plâns odată,
Când aşteptam o vară să plece după tine;
Aveam atâtea vise ascunse pe retine!
Şi am trimisă misivă, miresmele tăcerii
Aveau parfumu-n versuri şi-n lacrima durerii;
Nu ştiu de ai primit-o, citeşte-o printre rânduri,
Să afli, că mi-e zborul spre tine-n mii de gânduri!
Acum, când moare frunza, răpusă de furtună,
În mine cântă lira, melancolii adună
Şi le aşază-n rafturi de suflet, să-mi ajungă
Pentru poemul vieţii din toamna cea mai lungă.
Şi de-l găseşti în vara, ce poate-o să mai vină,
Să-l duci la malul mării, să-l umpli de lumină
Şi să-l trimiţi pe valul cel mai albastru! Luna
Să-mi înflorească versul, prin tine,-ntotdeauna!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt doar trist...

Când îţi spun că te iubesc,
Simt, am aripi şi plutesc,
Nepăsarea ţi-e izvorul
Care vrea să-mi frângă zborul.

Dacă-ţi spun că vin la tine,
Faci nazuri că nu-ţi convine,
Însă te usucă dorul
Care vrea să-mi frângă zborul.

Când îţi spun că fantezia
Îmi provoacă poezia,
Zici că muza mi-e zăporul
Care-mi potoleşte zborul.

Dacă-ţi spun că fără tine
Nu pot trăi nici trei zile,
Văzul mi-l umbreşti cu norul
Care-mi întunecă zborul.

Când îţi spun că sunt doar trist
Şi că degeaba insist,
Dezlegi drum, ispititorul,
Către tine să-mi iau zborul.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deschide-mi uşa

E timpul când colinda dulce îşi cântă lerul
Cum ciocârlia înspre cer şi-înaltă trilul său...
Doar pentru mine cerul astazi şi-închide poarta,
Mantia norilor mi-ascunde astăzi dorul greu.

E seara sfântă de colinde, dar ce durere-n suflet,
La tine la fereastra, colindul am venit să-ţi cânt.
Colinda strămoşească, la fel ca lacrima, azi curge,
Căci astă seară plâng, amar îmi este sufletul...

Azi bucuria mi-e departe, tristetea-n inimă apasă,
Tot mai amar şi mai sărac, Crăciunul este fară tine.
Primeste-mă în casa sufletului tău, mi-e frig iubire,
Cu caldul braţelor, cuprinde-mă, că-mi este dor...

Nu vreau să plâng în astă seară, e seara lui Isus
Dar cum să fac? Tu eşti departe, doar gândurile, nu ajung.
Doar amintirile-s la tine, alintă-le cu glasu-ţi lin;
Tristeţea să-mi alungi, la piept să mă cuprinzi.

Deschide-mi uşa, să te colind în astă seară am venit,
Lumina sfântă de Crăciun, îmi poartă dorul ce mă arde.
Că nu mai ştiu demult, ce este aceea sărbătoare...
Nu ştiu nimic fără de tine, cât imi doresc a fericirii cale.

Fii tu steluţa mea albastră, pe cerul nopţii mele triste;
Lumina în inima tu să-mi aprinzi, să ştiu că nu visez.
Când magii vor porni, cu daruri, în drum spre Betleem,
Şi-or ninge fulgii reci pe suflet, spre cer o să privesc.

Tu ştii cât îmi doresc să fiu acasă, de ani de zile nu ajung,
Şi sărbătorile-s amare, departe de tot ce nu-i român.
Te-aştept in visul meu de noapte, de mine tu să-ţi aminteşti
Şi poate te transformi în moşul, ce poartă daruri azi la toţi.

Dar mie daruri nu-mi aduce, fii darul meu, de poţi
Tu inima să-mi porţi iubire, să am pe lume azi un rost.
Când îngeri cânta-n ceruri fericirea, că s-a născut Hristos,
Eu plâng... şi cânt colinda tristă, căci ştiu că mă aştepţi.

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restul e tăcere...

Dacă iubeşti nu îţi mai aparţii
Exişti doar pentru a mărturisi
Iubitei ce se-ntâmplă şi ce simţi
De te-nchini iubirii şi la sfinţi

Dacă iubeşti cu-adevărat
Eşti trist şi uneori îngândurat
Nu mai trăieşti doar pentru tine
Nu ai în gând ziua de mâine

M-am întrebat într-un trecut
De ce eu te iubesc atât de mult
Am să îţi spun cuvinte simple
Eu doar pe tine te am în minte

Tu eşti tot ce am mai scump
Minunea mea pe-acest pământ
Ai fost întotdeauna feminină
Aşa frumoasă şi aşa de fină

Tu să pictez m-ai îndemnat
Doar ţie la pian ţi-am mai cântat
Şi când plutim pe-al muzicii fior
Ne place s-auzim cum plâng viori

Când mă iubeşti şi te iubesc
Simt cum pe loc întineresc
Îmi dai motive să trăiesc
Dacă mă laşi să te privesc
 
Şi dacă uneori ne mai certăm
Fără ca vreun motiv să avem
Pe loc ne gândim la împăcare
Şi vine o sfântă îmbrăţişare

Dacă trăieşti într-o iubire
Nu te gândeşti la despărţire
Să trişezi în dragoste, nu-i greu
Doar de regrete urmărit vei fi mereu

Trăieşti doar când iubeşti
În restul timpului nici nu exişti
Şi dacă vrei să fi iubit
Atunci iubeşte în mod cinstit

Vreau să-ţi mai scriu un singur vers
Doar când iubeşti în viaţă ai un sens
Chiar de trăieşti clipe de disperare sau durere
Restul e tăcere...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Azi... privirea Ta îmi,, spală" lacrima
Şi nu-i târziu, târziu am fost doar Eu
Şi Tu doar Tu... aşteptarea... mea
În viaţa mea ce-o credeam trecută!

Şi în priviri mă regăsesc o clipă
Şi toată clipa fă-mi-o înc'-o viaţă
Şi viaţa toată înc'-o dimineaţă
O lacrimă să-mi fie fericirea ta!

Iar ochii tăi să-mi fie poartă descuiată
Să trec prin ea vibrând de mulţumire
Să gust ce m-am mai gustat demult
Să reuşesc să pot să am... putere!

Putere când o pierdusem toată,
Când totul părea că-i doar fum,
Aprinde-mă dintr-o scântei acum
Şi am să ard doar pentru tine-n veac!

Şi veacul fă-mi-l nemurire-n... suflet
Iar Eu cerul pentru tine să-l deschid
Tu fereastră către-o altă lume, iar...
Iar Eu un Tot trăind doar pentru tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să m-aşez în palma ta

Îmi fac veacul în genunchi, fruntea mi-o aplec sub cnut-
Cnutul vieţii blestemat, ce pe frunte l-am avut,
De când alergam prin timp, ca un fluture pribeag,
Între lacrimi şi cuvânt, cu un vis născut beteag.

Sângeram în nopţi pustii, ca un mac strivit de ploi
Şi cerşeam, nici nu ştiu cui, să-mi dea visle-napoi.
Le păstrez de-atunci, dar nu-s decât gânduri de-aruncat,
Peste care numai ierni au tot nins şi au călcat.

Sunt orfană de orice, de iubire mai ales,
Am dat tot ce-aveam de dat şi din mine au cules
Toţi flămânzii ce-au dorit, băgând mâna pân' la cot
Şi-am rămas fără poveşti, şi-am cântat şi nu mai pot.

Drumurile s-au închis, bariere-s peste tot,
Ca să trec prin vama lor, ce, de unde să mai scot?
Doar poemul să mi-l vând, pe doi bani, sau ce mi-or da,
Să trec dincolo de ploi, să m-aşez în palma ta.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai e vară-n iulie, iubite...

Îmi place să-mi atingă ploaia gândul,
Să-mi spele pân' la oase frământarea.
Mi-aş aştepta-ntr-un nor de ploaie rândul
Şi-aş lăcrima albastru peste marea

Ce-şi scutură un val doar pentru mine
La ţărmul însemnat de vara-n care
Se-mbrăţişau săruturi orfeline
Şi înfloreau în noi mărgăritare.

Nu mai e vară-n iulie, iubite.
(De ziua mea, a plâns albastru cerul).
Te-aş fi adus din vise ofilite
Dar, eu nu pot să îţi dezleg misterul

Tăcerilor cu gust de renunţare.
Te caut prin cotloane clandestine
Şi-mi stă pe buze, azi, o întrebare:
De ce-ai ucis grădinile din mine?

M-aş fi zidit o Ană pentru tine-
Poem născut din lacrima durerii
În temelia ta şi peste mine,
Tu, zidul nemilos al ne-nvierii.

Îmi place să-mi atingă ploaia gândul
Şi să-l trimit la tine să te-adape,
Că ţi-a secat, iubite, iar, cuvântul
Şi ţi-au rămas numai silabe şchioape.

Eu încă te aştept în miezul verii
Să-nsufleţim, din nou, masa tăcerii...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

"Isus este iubire."
(Goethe)

Fără de tine orişicare
Osteneşte în zadar
N-are bucuria vieţii,
Nu-i frumos, este murdar.

Cine te simte, îţi ridică
Templu zilnic, tot mereu
Nu mai simte osteneala,
Nu mai simte o dată greu.

Cine te simte şi devine,
Astă lume un poet
Cin' te simte, fredonează
Zi de zi dulce sunet.

Chipul tău iubire sfântă,
Pururi este luminat
Bunătatea ta străluce
Mai dulce şi mai curat.

Boala ta e boală sfântă,
Doar tu eşti bogată-n miere
Nu cunoşti vreo depărtare,
Nu ai aceste bariere.

Zi de zi tu eşti aproape
Scumpă şi trandafirie
Fără tine întreaga viaţă
Este searbădă, pustie.

Zi de zi eşti mai frumoasă,
Niciodată cu tristeţe
Faţa ta întrece-n lume
Orişicare frumuseţe.

Dintre lucrurile lumii
Pururi eşti cea mai de preţ
Şi-n anii de copilărie
Şi în seri pline-n nămeţi.

Glasul pururea ţi-e dulce,
Ochii tăi făr' nici o ură
Mai de preţ în astă lume
Chiar un strop, o picătură.

Ca zi zorii dimineţii
Îţi e privirea mai senină
Zările tale mai dragi,
Mai măreţe şi-n lumină.

Făr' de tine bucuria
Din viaţă ea dispare
Cerul nu-i senin vreodată
Se întunecă în zare.

Lumea întreagă-i mohorâtă,
Făr' de tine doar în chin
Chiar şi mierea fără tine
E simţită doar pelin.

Doar prin tine se clădeşte
Orişicare viitor
Doar prin tine orişicare
Devine un visător.

Orişice-ar veni pe lume,
Orişice s-ar întâmpla
Tu rămâi la fel de dulce,
Mila o vei contempla.

Anii tăi pururea tineri
Vor rămâne-n orice prag
Chipul tău iubire sfântă
Pururea rămâne drag.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când

Ultim zbor de cules floare,
Îmbătări de polen, nectar
Şi-ac smuls din pântec, insectar;
Aşa din când în când se moare!

Cuib de ciocănitoare
Cu pui în pomul găunos
Ce hulă îl prăvale jos;
Aşa din când în când se moare!

De-abia născut ce stă-n picioare
Pe stepa-n răgnete arzând
În lins ce nu-i al mamei, blând;
Aşa din când în când se moare!

Doar dăruire-n aşteptare
Şi înşelat de suflet cast
Plângând de nenoroc nefast;
Aşa din când în când se moare!

Sublim amor cu violare
De vis şi trup pur neatins,
Cu gust amar de viaţă stins;
Aşa din când în când se moare!

O dragoste, când totul doare
Orbul rănit, ce nu o ştie
Şi singur stingere-şi îmbie;
Aşa din când în când se moare!

Ochi plânşi înălţaţi la altare
Cu semn întretăiat de mână
Ce-şi pierde pereche-n ţărână;
Aşa din când în când se moare!

Părinţii duşi rămaşi o boare
De-o lumânare aprinsă arar
Ce plâng şi-acum şi n-ai habar;
Aşa din când în când se moare!

Îi-este ultim apus de soare,
Noapte eternă stând să-nceapă
Fără de gând că zori nu crapă;
Aşa din când în când se moare!

Când nu mai e nimic, uitare,
Mai mult decât de trup prezenţă,
Nici gând de urmă, de esenţă...
Aşa din când în când se moare!

Totu-i o apă trecătoare
Ce spală timp de umbre duse
Ce nici n-au fost de n-ar fi spuse...
Aşa din când în când se moare!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş putea...

De-aş putea să rup din cer doar un petec de albastru
Aş croi din el umbrelă pentru sufletu-mi sihastru
Să îl apăr de ninsori şi de ploile târzii
Dar n-am aripi ca să urc peste norii plumburii

De-aş putea să rup de sus doar o rază aurie
Aş picta cu ea un soare să mi-l pun la pălărie,
Sufletul să-l încălzească când îmi plouă şi îmi ninge
Dar n-am scară să mă sui, soarele nu-l pot atinge

De-aş putea să fac din ochi un izvor cu apă lină
Mi-aş spăla sufletu-n el de păcate şi de tină
Poate vede şi el Raiul, c-am oftat şi am tot plâns,
Însă lacrimi nu mai curg şi poate n-au fost de-ajuns...

De-aş putea aş fura focul de la însuşi Prometeu
Şi-aş aprinde c-o scânteie o iubire-n pieptul meu
Pentru tine care ştii să provoci ca o ispită
De n-aş şti că toamna cerne sentimentele prin sită...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!