Pe poteci de fum

Pe poteci de fum se pierd
zilele-mi una câte una
nu e nici fumul canceros al ţigării
nici aburul translucid
bahică dulce pomadă pentru oasele rebegite
e o pâclă de pucioasă ce aşterne uitarea
peste fărămiturile lăsate-n urmă
pentru a-mi regăsi drumul
spre zilele-n care
negru era doar culoarea cu care-l desenam pe bau-bau
negru era părul mamei
şi negri ochii ei
celei dintâi

poezie de Adrian Rentea
Adăugat de capra vecinului
Comentează! | Votează! | Copiază!

Război

Era luna, era floare!
Părul mamei cădea lung,
Parcă tot ploua cu soare
Peste trup golaş de prung.
Nu era pământul, luna
Părul mamei răzvrătit
Bătea negru ca furtuna
Peste golul scrumuit.
Era mai şi sărbătoare
Era globul, era stea!
Printre ierburi şi prin soare
Părul mamei viscolea.

poezie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe asfaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara – două legende

I

Negru era cel fără ochi;
Negru era conţinutul limbii;
Neagră era inima;
Negru, ficatul, negri – plămânii
Incapabili să absoarbă lumina;
Negru, sângele în tunelele lui întunecoase,
Negre, maţele împachetate în cuptorul lor;
Negri erau de asemenea muşchii
Care zvâcneau să iasă la lumină;
Negri, nervii – negru, creierul
În temniţa viziunilor ;
Negru mai era sufletul, bulboană imensă
A plânsului care, sondând, nu-şi poate
Defini propriul soare.

II

Negru este capul vidrei, ridicat.
Neagră este stânca, plonjând în spuma apelor;
Neagră este mânia adăpostită în patul sângelui.

Negru este pământul, dacă scurmi doi centimetri,
Un ou al întunecimii,
Unde soarele şi luna îşi alternează anotimpurile

Pentru a cloci o cioară, un curcubeu întunecat,
Arcuit în vacuum,
Marcând o imensitate goală,
Dar, totodată, în zbor.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec estival

mă uitam la ea.
suflarea-i de foc
sfârâia...

glezna un joc
îi era.

obrajii rumeni
în apa sărată a mării-i spăla.

algele migrau în ochii ei
una câte una
stelele apoi
una câte una
şi tot universul sălta.

iulie! iulie!

era luna
iar eu mă uitam
de departe
la ea.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau binevenite-n credinţa şi-n a lor părere

Durerea ar fi putut crede că era durere.
Îngrijorarea că era îngrijorare.
Ele erau binevenite-n credinţa şi-n a lor părere,
Perechea dându-şi o importanţă mare.

Nu. A fost nevoie ca toate zăpezile atârnând
De-acoperişul odăii lui să-şi picure-întristarea,
Începând de când era doar un copil plăpând,
Pentru a se-aşterne şi pe capul lui ninsoarea.

Ori de câte ori acoperişul se-albea sub geana bolţii,
Dedesupt capul lui în bezna din cocioabă
Era tot mai puţin negru decât catranul nopţii,
O nuanţă aproape de culoarea zăpezii, gri-albă.

Îngrijorarea-ar fi putut crede că era îngrijorare,
Durerea că era durere.
Dar niciuna dintre ele n-a fost tâlharul care
I-a furat părul negru, singura avere.

poezie de Robert Frost, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preotul era cu siguranţă portughez sau spaniol şi, deşi sutana-i fluturândă era portocalie, nu te puteai înşela în privinţa crucifixului şi mătăniilor de la brâu şi nici a duşmăniei reci de pe chip. Sutana îi era ponosită de drum, iar ghetele, de modă europeană, îi erau murdare de noroi. Preotul era însoţit de zece băştinaşi cu părul şi ochii negri, unul îmbrăcat ca el, doar că avea sandale în curele. Ceilalţi purtau veşminte colorate, ori pantaloni sau, pur şi simplu, fâşii de pânză în jurul şalelor. Nici unul nu era înarmat.

James Clavell în Shogun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la plecarea lui Radu Gorj – cei din sat şi îndeosebi păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta – fagul îşi pierdea an de an câte una dintre crengile principale. Atunci când boierul Radu fu văzut pentru ultima oară pe platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece ramuri, iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare creangă desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai fi căutat atunci pe podişul Orgal rămăşiţele castelului din Carpaţi! De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi mai întâi, oare bătrânul fag era ciuntit de câte o creangă pe an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme el însuşi, care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea pe islazul Jiului. Cu toate acestea, măcar că pe Frig nu se putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran, ca şi pentru cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe "fagul ocrotitor" nu se mai puteau număra decât trei crengi.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se jura

că nu e ea
cealaltă fată se jura
nu a intrat exact nici
în jocul ielelor
nu a intrat nici în pielea ei
era dusă era plecată
ştiu de pe rost
toate amintirile şi asta nu sea
mănă cu nici
una era ea era unicat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supraomul în oglindă

nici albul nici negrul nici culoarea
din altedăţi de mine în afara-mi
din alte zări de ochiuri de speranţe
nici umbrele nici corpurile nici uitarea

numirile democratice de îngeri
voturile din rai şi iad deopotrivă
cu măşti ce se afundă în oglinde
nici umbrele nici corpurile nici uitarea

departe de a fi o nemurire
zvâcnirile galapolui de clipe
ori o armată de-nrobiri solare
nici umbrele nici corpurile nici uitarea

preling cleştarul prăfuit al ignoranţei
al pasului etern spre infinituri
desprins din visele reificate
doar oameni doar fiinţe doar fiire

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram student, bursa republicană era cam cât salariul tatălui meu, era una pe facultate şi trebuia să ai numai note de 10. Am studiat cu sârg şi am obţinut bursă republicană, ca să am cu ce plăti cazarea la cămin în Bucureşti, cartela de masă la cantina universităţii, hainele (costum, cămăşi, pardesiu etc.) şi încălţămintea, cursurile şi lucrările practice litografiate, caietele, din când în când câte un bilet la cinema, câte o prăjitură şi câte un suc la cofetărie pentru mine şi iubita mea. Cu bursa mea îmi ajutam părinţii, care aveau în întreţinere 5 copii. Colega mea, fiica decanului, care nu trebuia să plătească nici cazare, nici cartelă, pentru că stătea în Bucureşti într-un viloi cu părinţii, dorea bursă republicană ca să-şi cumpere un câine de rasă mare cât un viţel, care costa cam cât bursa republicană pe un an de zile. Nu ştiu la ce-i trebuia câinele, dar pentru el nu conta nici că era urâtă, nici că lua note mari cu pile, în timp ce mie îmi păsa şi de una, şi de alta. Au trecut anii: astăzi eu sunt profesor universitar, iar ea e coafeză...

George Budoi în Învăţământul, profesorii, studenţii şi elevii în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi (15 noiembrie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fumul tremură

în vatră suflat de vânt
subţire ca un dulce
cântec la trompetă
oglinda înnegrită arată chipul
suav şi ghiduş
sub căciula neagră
zâmbetul vine-ncet
se găseşte frumoasă
şi ochii mei aprobă privirea ei
trupul mic şi subţirel
tremură timid în cojocel
pe guler curge părul negru
ca un fum ţese tăceri
este lumina din întuneric
eterna îmbrăţişare de iubire
în palma care adună gesturi
curg cuvinte în timp
fumul striveşte clipa
îmi aşez capul pe inima ei

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alegând o anumită cale, înseamnă să le ratezi pe celelălte. Ea avea în faţă o întreagă viaţă de trăit şi se gândea întotdeauna că în viitor va putea regreta alegerile făcute. "Îmi este teamă să mă angajez," se gândea ea. Îşi dorea să urmeze toate cărările posibile, aşa că a sfârsit prin a nu a urma nici una. Chiar şi în cel mai important domeniu al vieţii ei, dragostea, ea a eşuat să se angajeze. După cea dintâi dezamăgire romantică, nu s-a mai dăruit întru totul. Îi era frică de durere, pierdere, despărţire. Aceste lucruri erau inevitabile pe drumul spre dragoste şi singura cale de a le ocoli era să te hotărăşti să nu urmezi deloc acel drum. Pentru a nu suferi, trebuie să renunţi la dragoste. Este ca şi cum ţi-ai scoate ochii pentru a nu vedea lucrurile dureroase din viaţă.

Paulo Coelho în Brida
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea iertării (2)

A venit spre mine surâzând,
Într-o zi în care doar durerea
Înflorea cu lacrimi peste gând,
Fără să zărească mângâierea.

Eu îl priveam cu îndoială:
Cine era?... De ce mă căuta?
E timpul pentru socoteală?
Sau al meu înger care mă certa.

Venise numai pentru mine,
Şi cu o voce dulce îmi spunea:
-În suflet ai numai ruine,
Tu singură îţi faci inima grea.

M-a dus apoi cu gingăşie
Înspre un crâng în curcubeude flori,
În care-un tril de ciocârlie,
Se auzea din cerul fără nori.

Şi m-a rugat să uit necazul,
Ce duce sufletul în negru hău,
Întunecând ades obrazul,
Pe care curg părerile de rău.

Mi-a arătat drumul uitării,
Şi o grădină-n care Dumnezeu
Lăsase doar floarea iertării,
Ca s-o culeagă cei cu suflet greu.

Am sărutat uşor petala
Şi-am înălţat ochii spre cer
Să-i mulţumesc pentru zicala,
Că-n tot şi-n toate, stă cuvântul SPER...

poezie de Dorina Omota din Când tăcerile dor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fumător

Pe unde urmează drumul
E mai mult ca şi fumul
E negru de fum se pare
Căci produce poluare.

epigramă de David Boia (19 iulie 2021)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am început să facem această emisiune, părul meu era negru, iar preşedintele era alb.

citat din Jay Leno, traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul se calmase; îi venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atrăgător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incendiar...

... nedefinit,
alb scânteiază
roşu asfinţit,
albastră rază
în grena condens
spre negru fum
de gri intens,
brumăriu scrum...
închis potent
în foc deschide
ardent, ardent
atins cuprinde
dintr-un nimic,
ajuns scânteie,
exultă-n pic
văpăi de fee,
ce-n abur mor
lăsând doar fum
de-un negru dor,
sfârşit în scrum...
nici n-ar fi fost
de nu-i o umbră,
probabil cost
de-o moarte sumbră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

Am pus motorul pe silenţios
Şi radioul pe regim de vacanţă.
Alunecăm pe un drum sinuos,
În dreapta mea eşti tu, de-o viaţă.

Mă lupt cu secunde goale,
Nu vreau să pierd nici măcar una.
De aceea le umplu cu drumurile
Şi le filmez pe toate, una câte una.

Radioul merge dezacordat,
Nu contează, nimeni n-a observat.
Am pus alunecarea pe silenţios
Şi motorul pe un drum sinuos.

Ne vom opri doar o secundă.
Cât sa ne privim în oglindă,
Apoi vom aluneca sinuos,
Pe un drum silenţios...

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celei din urmă

Ochii negri,
Părul negru,
Şi-mbrăcată-n negru toată,
A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate...
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
Cine-a fost fantoma-n doliu la al cărei tragic piept
Palpitau trei asfodele ca trei guri însângerate?...
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?...

A trecut...
Era-mbrăcată ca miresele lui Crist
Când coboară-ngândurată albul treptelor tocite.
Ochii ei sorbeau apusul cu nesaţul unui trist
Demon, smuls din întuneric
Şi-aruncat în plină ziuă -
Ochii ei, reflexul unor aiurări netălmăcite,
Se dublau ca-ntr-o supremă sărutare de adio.

A trecut...
Şi-n urma celei ce purta cu ea secretul
Frazelor turburătoare de seninuri fără pată,
Am rămas să-i sorb parfumul
Şi să descrifrez regretul
Asfodelelor fanate ce-i căzuseră din piept...
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?...

poezie celebră de Ion Minulescu din De vorbă cu mine însumi (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desigur, nu era pentru prima oară când rămânea doar el singur, în plină noapte, pe puntea principală a navei albastre "Pacifis", doar că, de data aceasta, spre deosebire de celelalte dăţi, nava nu mai staţiona pe rampa de lansare a rachetodromului Institutului, ci zbura în afara sistemului solar, în misiune spre planeta Proxima. Iar el era totuşi, după cum indicau cele şase mici buline aurii de pe reverul hainei uniformei sale, comandantul acestei misiuni. Şi nu era nici joacă, nici glumă, nici probă. Totul era foarte serios. Norocul lui că avea parte de nişte colegi minunaţi.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!