Gripa la bărbaţi

Mă dor toţi muşchii, şase sute treize'ş'nouă
De gripă zac şi am putut să-i număr
Dar nu vă spun cât chin, nici nu enumăr,
Doar simt că o să mor, vă spun şi vouă!

Bărbaţii, cei contemporani cu voi,
Nu sunt vitejii ce-i vedeţi în filme
Sunt plângăcioşi, mămoşi, o culme
De lamentare. Ce o fi cu noi?!

Când un bărbat are virus de gripă
Şi simte că-n sfârşit i-a venit ceasul
Îi cheamă pe cei dragi, îşi suflă nasul,
Şi-i binecuvânteaz-aşa, în pripă:

"Iubit auditor, v-am strâns la mine
Să vă vorbesc cu ultime cuvinte
Aşa c-o să vă rog să ţineţi minte,
Până aici îmi fu, nu îmi e bine..."

Şi le tot spune cam de-a fir a păr
Ce crede el că-i important, ce lasă
De moştenire, de averi, de casă
Şi nu îl uită nici măcar pe-un văr...

Bine-nţeles că n-o să dea el ortul
Decât aceeaşi gripă, cam la toţi
Din cei prezenţi: bunici, copii, nepoţi...
De-acum, de ziua lui aşteaptă tortul!

pamflet de Petrică Conceatu din Epigonisme (29 decembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul de casă...

Oraş frumos, Bucureşti,
Capitala ţării eşti.
Dar în fiecare zi, tu
Bucăţi, îmi faci sufletu'.

Şi când seara se lasă,
Îmi e dor de casă.
Nu prea am bănuit eu,
Cât o să-mi fie de greu.

Aici, nu eşti ca acasă,
Când stai cu ai tăi la masă.
Dar singură mă consolez
În viaţă, ceva să realizez.

De părinţi, mi se face dor
Şi atunci simt că mor.
Asta se întâmplă cam mereu,
În rest, sunt bine eu...

Galaţi, de tine nu am uitat,
Te port în suflet, necondiţionat.
Niciodată nu mă lasă
Dorul, de-a mea casă.

Pentru mulţi, nu însemni nimic,
Te văd doar un oraş mic.
Eu de aici, departe am plecat,                            
Totul în urmă, am lăsat.

poezie de Alina-Georgiana Drosu (20 ianuarie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret de lume

Minciuna azi e rege, stă la masă,
Toţi oamenii în jurul ei roiesc,
Mulţi uită să mai meargă pe acasă,
Iar alţii cred că doar aşa-i firesc.

Despre cei sfinţi vorbesc cei cu păcate,
În faţa celor mulţi să pară sfinţi,
Voindu-şi lor să-şi poată da dreptate
Că sunt părinţi pentru ai lor părinţi.

Sunt judecaţi cei ce-şi cunosc greşeala
Lăsaţi în pace sunt cei vinovaţi,
Şi chiar când e absurdă socoteala,
La întrebări chiar şi cei morţi sunt luaţi.

Ne luminează cei ce văd lumina
Doar dacă-n nori e soarele ascuns,
Cei ce găsesc apusurilor vina
Că se grăbesc şi ei n-au timp de-ajuns!

Acei ce-s mulţi şi spun că ştiu de toate,
Pe cei ce ştiu ce spun îi fugăresc,
Valoare dând doar datului din coate,
Cumva, înnobilat, de-un râs grotesc.

Sunt tot mai mulţi ce se doresc la masă,
Nici nu le pasă că sunt doar lachei,
Şi nici de viaţa lor nu le mai pasă,
Crezându-se ei înşişi dumnezei.

Se tot rostesc şi se tot scriu cuvinte
Despre ceea ce ar putea fi sfânt
Şi scrie, cu nesaţ, cel care minte
Pentru a fi un "ceva" pe Pământ.

Pe la biserici, unii, vindecarea
Şi-o vor, prezenţa zi de zi făcând,
De parcă totul îşi doresc urmarea
A tot ce-i pun, lui Dumnezeu, în gând.

Firescul nu mai poate să se-ntâmple,
Pus sub consemn de cei ce văd firesc
Să îşi ascundă albul de la tâmple
Ca să se-ntâmple ceea ce-şi doresc.

Şi-aşa minciuna ia în stapânire
Întregul neam, ce-şi zice, omenesc,
Lăsându-l chiar pe om în părăsire,
De-a dreptul rob acestui trai prostesc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (13 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă veselă cu morţi

Că morţii-mi sunt prieteni – bag de seamă,
Doar printre ei mă simt mai liniştit
În cimitir când intru-n prag de toamnă
Cu frunze moarte-mi strigă "bun-venit".

Salcâmii de pe gropi mi se înclină
Şi oţetarii-mi râd prietenos
Iar eu le spun că vreme o să vină
Când printre ei mă voi culca sfios.

Sub un salcâm, cam ostenit de vreme,
Bunica mea m-aşteaptă cu poveşti
Şi-mi spune că nu am de ce mă teme
Şi că despre cei vii aşteaptă veşti.

Cam plictisiţi, oftând lângă consoarte,
De-o vodcă beţivanilor li-e dor
Şi spun că setea-i supără în moarte,
Că beţi le-ar trece vremea mai uşor.

În colţ ferit, ca într-o suburbie,
Sinucigaşii stau cam supăraţi
Şi mormăiesc c-aşa le-a fost să fie –
Să fie şi bârfiţi şi blestemaţi.

Avarii, gospodari-s la grămadă...
Sunt furioşi că gropile-s prea mici
Şi-o ţin, aşa-ntr-o nesfârşită sfadă,
C-averea lor nu-şi are rostu-aici.

Doar cei săraci se odihnesc în pace...
Ei n-au avut nimica de pierdut
Şi-n tihnă fiecare-n groapa-i zace
Căci lumea celor vii prea I-a durut.

... De rug se coace zarea-n înserare
Când morţii, toţi, să plec îmi spun, duios;
M-or aştepta, aicea, cu răbdare
Şi loc de veci mi-or pregăti - frumos.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un aviator irlandez îşi simte moartea

Ştiu, îmi voi întâlni soarta curând – abrupt,
Undeva-între norii albastrului ceresc;
Nu îi urăsc pe cei cu care lupt,
Pe cei pe care-i apăr nu-i iubesc;
Din Kiltran Cross eu am venit mai ieri,
Irlandezii mei sunt toţi săraci, se ştie,
O înfrângere nu le-ar aduce pierderi,
Nici victoria mai multă bucurie.
Nu lege, nici plată mă fac să lupt,
Nici public – nici aplauze şi flori,
Sunt condus doar de-al sângelui tumult
Când singur zbor departe, printre nori;
Am cântărit tot, am judecat tot,
Anii ce vin n-au însemnătate,
Anii trecuţi nu merită un zlot –
Cât această viaţă,-această moarte.

poezie clasică de William Butler Yeats din Lebedele sălbatice la Coole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noua gripă

Venită pe aripi funeste,
Urâtă, groaznică, murdară,
I-a zis porcină să-i ateste
Originea parlamentară.

epigramă de Nicolae Mihu din Concursul "Unde nu e cap, e vai de picioare" (februarie 2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare de prea multă poezie...

Am constatat cu-ngrijorare că versul meu nu vă e drag
V-am plictisit şi rău mă doare, că doar câţiva mai sunt în prag...
Şi ca urmare, iau măsura ce se impune, nu mai scriu
Decât la lună-o poezie şi poate chiar şi mai târziu...

Tristeţera mea nu e benignă, ştiu că v-aţi săturat de ea
Dar ea e-n mine şi ştiţi bine că n-am să mă despart aşa
De-odată, niciodată, căci este-n soarta mea şi ştiţi
Toţi cei acei ce de-ani de zile, în orice clipă mă citiţi...

De fapt, firesc chiar mi se pare, că scriu prea mult şi nu-i normal
Să vin cu versurile-n ploaie şi să v-acopăr cu-al lor val.
Eu scriu fiindcă aşa mi-e bine şi mă retrag unde doar eu
Mă sfătuiesc în poezie, la margine de Empireu.

Am universul meu sihastru, unde n-aud şi nici nu văd.
Acolo cerul e albastru şi niciun nor nu întrevăd...
În versuri sunt cea mai frumoasă şi nu am vârstă, nici nu mor
Doar, uneori mă răscoleşte de tine, toamna mea, un dor...

Îmi cer iertare pentru toate poemele ce vi le-am scris
Şi sper să îmi respect cuvântul şi să mai scriu cât am promis...
Că ce-i prea mult nu este bine, devine agasant, vetust
Iar eu nu vreau ca dezolanţa de la cei dragi, nicicând s-o gust...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni şi copii

Aceşti bătrâni, aceşti copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord şi alţii sud
Şi lacrima nu şi-o aud.

Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinţii dintre ei lipsesc,
Îşi zic bunici, îşi zic nepoţi,
Străinătatea strigă-n toţi.

Aceşti copii, aceşti bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Şi rudele, cu ei nici nu-s.

Nişte copii în ţarc vulgar,
Nişte bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-şi sunt nepoţi, nu-şi sunt bunici.

Copiii n-au ce-şi aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis şi spre infern.

Şi pân' s-ajungă la sfârşit,
Au de trăit şi de murit,
Ca vietăţile-n nisip
Ei nici nu-şi seamănă la chip.

Aşa au fost, aşa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veşnic paradis.

Purtându-şi umbrele în mâini,
Ce trişti copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiţi de vii,
Ce trişti bătrâni fără copii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezgust

Regurgitus sunt astăzi, jălbar cu multe ţinte,
"On target" denumite, în snob de nou model,
De aşcoliţi ce adună diplome-n crez, ce minte;
E-o clonă din furat şi bou e-ou... din viţel!

Şi-i multă mult minciuna, tupeul cu hoţia,
Că-s devenite merit, cu titluri de nobleţe,
Ne păcălind şi ţara, pe cel ce dă simbria...
Şi moare un neam... odată, predestinat să-nveţe?!

Mă jur pe toţi strămoşii s-audă, să-i trezesc
Din os sfinţit străjeri, din cultul rusticism
Să curme redundantul, pe cei ce săvârşesc
Ruşinea dezlânată... şcoliţii-n empirism!

Estomacabil simţ 'n icterice sechele
Îmi lasă gust amar, îmi sparge voal-timpane...
Şi-s depăşit că-s mulţi, sus-puşii de lichele,
Ce etnia îmi conduc... aleşi din proşti, cotloane!

Nici moartea nu-i îndeajuns la reproduşii-n copii,
Mai sadice-n pervers, cu spirit mai japcan;
Inculţi cu şcoli plătite, cu mers ca interlopii,
Ce-şi fac adepţi din leneşi... tipare, după şan!

Şi mor de-atât necaz, că dacă-mi pierd şi limbă
Nu am cum să mai spun şi n-o să am nici cui...
Mă rog la Dumnezeu, că poate lume schimbă
Cu alţii noi, din vechii... Lui, ce-are îndestui!?!...

Cum Doamne, pe Pământ, alţii-s altfel? Să-mi spui!

PS
Nu-s sigur Eminescu, dar mă-ntreb c-o povaţă;
Ai noştri tineri, oare, tot la Paris învaţă???

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia care aşteaptă

Ce bucurie, soarele răsare
Şi raza lui vesteşte-o nouă zi,
Poate că astăzi, pe-un cal alb călare,
Un tânăr prinţ la mine va veni.

De-atâta vreme îmi păstrez speranţa,
Şi plină de iubire îl aştept,
Să-i aud glasul şi să-i mângâi faţa,
Să simt că-mi sare inima din piept.

Sunt mulţi bărbaţi ce mă divinizează
Şi-mi spun cuvinte tandre fel de fel,
Eu îi ignor, şi chiar mă deranjează,
Fiindcă tot timpul mă gândesc la el.

Dar noaptea cade iar mult prea grăbită,
Oare cu ce, O, Doamne, am greşit?
Mă simt din nou profund dezamăgită,
Că nici de-această dată n-a venit.

Privesc spre cer şi caut alinare
Şi-aud distinct un glas divin şi pur,
"Uită de prinţul pe-un cal alb călare,
Priveşte atent la oamenii din jur".

poezie de Octavian Cocoş (10 aprilie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil încă

E ziua mea de-ncepător, ca-ntotdeauna;
tot mi se spune, de-altul, ce să fac,
debusolat,
mai rău decât în prima zi de viaţă,
de când zac,
când nici nu mă ştiam de c-aş fi existat
şi tocmai de-aia, de atunci mă-nşirui boroboaţă-n boroboaţă
într-una, într-una.

Întreb din nou, plictisitor, aproape enervant,
ce oare mă aşteaptă iar
şi n-am niciun răspuns
de la Părinte...
veşnic tot reînvăţ abecedar
şi-s tot neajuns,
rămân mereu cu aceeaşi minte,
un minuscul de aspirant...

Strig, vreau, în gura mare, altă şi alta, jucării
şi nu am bani îndeajuns,
nu îmi pot ţine nici acum un echilibru;
cad, ca apoi să mă ridic,
iar dacă mult, ceva, îmi place, îl ţin ascuns;
cum cu plecările de-acasă, cu schimbat limbă, de un "déjà vu"
să iau, din alţii, pic cu pic,
tot de la cap, copilărind copilării.

Doar e, se pare, o mare diferenţă; timpu' e mai scurt un pic,
chiar fiecare zi şi noaptea-i şi ea scurtă
şi parcă-s păcălit de cei din jur,
ce nu-mi mai spun copil,
aşa cum sunt; că stau şi-acum în dormitor pe burtă
şi câteodată mai înjur...
nu simt, din propriul mine, cunoscut, niciun exil!
Sunt sufletul la fel de pur, am rămas neînţeles, tot mic!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Analfabeţilor

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

I-am dispreţuit pe toţi cei care nu îşi pun întrebări, pe toţi cei care nu vor răspunsuri, pe cei înspăimântaţi de singurătate, de propriul sine, pe toţi cei care nu simt lucrurile pe care le simt eu. Pe cei banali, timizi, şterşi, neîncrezători în forţa lor, pe cei fricoşi, pe cei proşti, pe cei urâţi, neatrăgători, stângaci, pe cei politicoşi, laşi, pe cei religioşi, pe cei cu prejudecăţi. Îmi plăcea însă extraordinar de mult să-i privesc. Asta mă inspira cel mai mult. Privitul păduchiuţilor. Mă vedeam, dincolo de ele, un zeu ridicându-se dintr-un nor de colb, cu un spectru în mână, uriaş, impunător.

Cristina Nemerovschi în Pervertirea (2012)
Adăugat de Dreams in Black and White
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Bună ziua, domnule preşedinte.
Doru: Îmi poţi spune Dragoste, domnişoară; e numele meu. Ia loc, domnişoară, te rog... Ştii cum mă strigă unii colegi, domnişoară? "Ia vino, măi, Dragoste, încoace!" spun ei... Îţi dai seama, domnişoară, ce plăcut poate fi să chemi dragostea la tine, iar ea, ascultătoare, să mai şi vină, să se supună?
Lia: Desigur.
Doru: Măcar cu numele ăsta al meu să mai am parte de dragoste, că altfel, nici gând... Dar nici cu celălalt nume nu mi-e deloc ruşine. E cam aceeaşi situaţie: Doru. "Ia vino, Dorule, până la mine..." îmi spun prietenii. Şi dorul vine până la ei... Ăsta da, uneori mai vine şi pe la mine, că mi-e dor, cel mai mult, în primul rând, de anii tinereţii; au fugit degeaba, pe lângă mine; ce i-aş mai întoarce înapoi...
Lia: Cum adică, domnule; nu sunteţi deloc bătrân...
Doru: Nici ca voi nu mai sunt... Dar destul cu problemele mele, să nu te mai bat la cap cu ele, deşi dumneata eşti psiholog şi psihiatru; probabil îţi place să asculţi oamenii şi problemele lor, domnişoară.
Lia: Desigur, domnule.
Doru: Oricum, acum nu despre asta este vorba aici.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vină

Să vină, cine mai e de venit.
Profeţi, prooroci, oratori.
Eu, cât mai am de trăit,
Am timp să-i ascult, uneori.

Ştiu, ştiu, vorbesc fără şir
Şi se îngână, gesticulează.
Eu nu-i ascult să mă mir,
Nici anecdota nu mai primează.

C-o fi un potop, ori o ciumă
Şi iarăşi cam toate ce-au fost,
Rămâne veşnic rotunda sumă
De catastrofe - şi-un veşnic post.

Oricum, vreau să-i ascult de la capăt,
Sunt abonatul lor la delir.
În scurt răstimpul, până nu scapăt,
Să-mi spună totul, din păr a fir.

Să vină toţi! m-am răstit.
Cu tot ce-i în biblii şi epopei.
Să văd în lumea asta ce-i.
Să vină-n faţă, deci! m-am răstit,
Profeţi, prooroci, farisei.

Eu îi ascult, răstignit.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie

Ploaie, ploaie la miezul nopţii, doar ploaia dezlănţuită
Căzând peste cabană sumbră – şi solitudinea, şi eu,
Amintindu-mi iarăşi că o să mor
Şi că nu voi mai auzi ploaia, nici nu-i voi mulţumi
Pentru că mă spală şi-s mai curat decât am fost vreodată
Din clipa în care m-am născut în această singurătate.

Binecuvântaţi sunt cei morţi pentru că plouă peste ei;
Iar eu aici mă rog ca nimeni din cei pe care i-am iubit
Să nu moară-n noaptea asta sau să zacă, încă treaz,
Singur, ascultând ropotul ploii,
Fie-n durere, fie împăcat,
Neputincios printre cei vii şi cei care s-au dus,
Ca o apă rece printre trestii rupte,
Miriade de trestii rupte, liniştite şi încremenite,
Sau ca mine care n-a avut nicio iubire pe care-această ploaie
Dezlănţuită să n-o dizolve, mai puţin iubirea pentru moarte,
Dacă-aceasta se-îndreptă spre tot ce-i perfect şi
Nu poate, furtunile-mi spun, să dezamăgească.

poezie de Edward Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragi copii

Dragi copii din lumea toată,
Luaţi-vă de mâini şi înălţaţi o rugăciune
Către îngerii cei divini!
Căci Moş Crăciun cu inima plină de bucurie
Şi cu sufletul împăcat la voi o să vină,
Ca să vă aducă cadoul de sub brad.
Dragi copii din lumea toată
Fiţi mai cuminţi şi spuneţi o rugăciune
Pentru-ai voştri dragi părinţi.
Dragi copii din lumea toată
Cu ochi frumoşi şi zglobii
Să nu uitaţi niciodată,
Că printre voi sunt şi sărmani copii.
Care nu au nici o bucăţică de pâine,
Sunt flămânzi şi goi!
Să-i ajutăm să aibă şi zile mai senine.
Şi să nu-i alungaţi de lângă voi!
Dragi copii din lumea toată
Vreau ceva să vă mai spun
Să nu uitaţi nici de carte,
Căci cartea este un prieten bun.

poezie de Vladimir Potlog (8 decembrie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a oamenilor vorbă îmi e groază

De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi coló e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.

Rămâneţi departe, strig, şi apăr, în gând,
mi-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi: sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decembrie

Se apropie iar ziua mea şi iar n-o să-mi spui La mulţi ani
Nici anul trecut nu mi-ai spus, deşi, ştii foarte bine:
Cu cât nu-mi vorbeşti cu atât te pironeşti şi mai mult în mine
E un fel de metaforă a ta, un fel de viclenie a speciei
Gândurile tale sunt cuie care se bat singure mai ales pe
Încheiturile mâinilor, acolo unde-ţi înrădăcinezi poveştile
În timp ce dorm, aşa de dragul distracţiei la miezul nopţii
Când tu crezi că nu ştiu ce vrăjitorii faci sub pielea mea
Îţi lipeşti urechea de inima mea şi începe să ningă
Îţi place să auzi viscolul cum îţi îmbată mintea
Şi-atunci lupii din păduri, dar şi cei din mine se mai domolesc
Doar mai scânteiază leneşi a sfârşit de iubire
Te văd scotocind prin lada bunicii doar, doar
Mai găseşti un crâmpei din mine pus bine de oamenii
Care chiar m-au iubit, păcat că toţi aceştia sunt morţi
Şi-aş vrea să-i întorc aşa cum se întorc zăpezile pe uliţele triste
Măcar o dată pe an, măcar o dată pe an să fie ziua mea
Cred că şi ninsorii îi e dor de drumul pe care s-a topit cândva

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Bună! Nici nu ştiu de ce am venit. Mint. Uite, am venit aici în seara asta ca să-ţi spun, ca să-ţi spun că ai dat-o-n bară. Ai dat-o-n bară rău de tot. Şi nu pentru că ai încălcat legea sau pentru că ai fost prins sau pentru că m-ai lăsat fără un tată. Ai dat-o-n bară pentru că nu mă cunoşti. Sunt fiica ta şi nu ştii nimic despre mine. Deci cred că am venit doar să-ţi spun că sunt bine. Am crescut destul de bine. Şi o să fiu bine chiar şi fără ajutorul tău. Am o singură întrebare. Mă iubeşti?
Dl. Potter: Mai mult decât o să îţi dai seama vreodată. Şi îmi pare rău. Îmi pare rău.
Joey: Te gândeşti la mine?
Dl. Potter: Iubito, toată ziua, în fiecare zi, oră, minut.
Joey: Şi chiar mă iubeşti? Pentru că am 15 ani şi îmi petrec fiecare zi gândindu-mă că nu mă iubeşte nimeni.
Dl. Potter: Nu e adevărat. Şi nu sunt singurul. Dawson Leery. Te iubeşte, Joey. Nu ţi-a spus niciodată?
Joey: Niciodată.
Dl. Potter: Păi aşa este. Sunt sigur.
Joey: Cum?
Dl. Potter: Pentru că te priveşte aşa cum se uita mama ta la mine. Şi tu îl iubeşti... I-ai spus? Trebuie să-i spui, Joey! Nu face aceeaşi greşeală ca mine. Nu aştepta până persoana pe care o iubeşti este răpusă de cancer şi e pe moarte în timp ce tu stai deoparte...
Joey: Te iubesc, tată.
Dl. Potter: Şi eu te iubesc.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!