Curaj
Timpul s-a izbit de-o stâncă
Și-a-mprăștiat în zare
Secundele-i de argint,
Când eu șezut sub un stejar,
Beat de griji și de amar,
Priveam spre munte.
Amețitoare înălțime
Cu stânci capcane pentru zei,
Crești urlete de lup în mine!
Când scaperi pietre jos la poale,
Naști foc ce mistuie pelin,
Iar timpul plânge cu venin.
Dar Cronos nimbul își adună
Și pleacă într-o goană mare,
Nervos a șuierat prin vale:
A fost miraj!
Și-atunci și eu îmi fac curaj
Și plec spre munte.
Pe creasta cea înaltă sui
Să-mi împlinesc al meu destin,
Deasupra-i cerul cel senin
Și-n față mi-este viața,
Eu din picioare mă înclin
Și-adulmec iar speranța!
poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Lacrimi, fluturi și-un destin
Zâmbesc amar și-apoi privesc
Spre viața mea, dar nu zăresc,
Decât fantasme ce revin,
Dintr-un trecut cu doruri plin.
Și cu-amintiri care tot vin
Cântând pe-o frunză de măslin,
Balada florilor ce cresc,
Doar de le uzi cu mir ceresc.
Dar să le ud, nu îndrăznesc,
Și plec spre negrul cel grotesc,
Sfidând pocalul cu divin,
Ca să-mi beau cupa de pelin.
Și-n gara vieții mă opresc,
Cu nori de lacrimi mă-nvelesc,
Văd fluturi albi dar mă abțin,
Deși de dorul lor suspin.
În gândul meu e numai chin,
Dar cum să lupt cu-al meu destin,
Când prin ciulini mă poticnesc,
Și pierd, tot ce-i Dumnezeiesc!
poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tremurul din albastru
E-un tainic izvor strălucind liniștit
în tihna din vechea poiană,
ferită privirii, pe-un drum rătăcit,
copilă de munte, orfană.
E-albastru izvorul sub cerul senin,
lucind ca o lacrimă sfântă
în soarele toamnei, c-o frunză de-arin
ce ultima clipă-și frământă.
O duce la vale, o pierde-n pustiu,
așa cum o face de-o viață,
pe unde trecând pe sub verdele viu
ce apele-i limpezi răsfață.
Adâncul poienii tresare-n suspin,
o stâncă se rupe din munte,
schimbându-și tăcerea din vechiu-i destin
în vuiete aspre și crunte.
Coboară în salturi, iar furia lor
lovește copacii și-i frânge.
Poiana-i privește oprirea-n izvor
și tace. Privește și plânge.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Promisiuni
E-o vreme potrivită de visare
la tot ce-a fost sau, poate, va veni
atunci când voi putea călători
privind, lipsit de griji, departe-n zare.
Nu mai e mult, iar timpul mă îndeamnă
să vreau să se întâmple ca în vis,
tot ce, în zi, consider interzis,
cu tot ce îmi aduce sau înseamnă.
Te chem să mă ajuți, să fac traseul
spre locuri ce-am visat sau am dorit
când tot priveam, tăcut, spre șemineul
ce corpurile noastre-a încălzit,
iar gându-mi se-ntrecea cu alizeul...
Iubito, iartă-mă, am adormit!
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Acolo cu tine
mă pot scrie oare pe buzele tale
ca un fluture când mângâie cerul sărutând o floare
și
...
crede că, a găsit fericirea
ca apoi spre seară să nu mai fie?
o clipă rătăcită a spart o fereastră din mine
și-au năvălit norii
cerul, soarele
tu!
...
oare totul este în noi fără să știm?
nu mă cunosc decât în izvor de viață
escaladând diminețile spre amiază
cu tine-n
gânduri de flori și-n fiori
parfumul tău mă duce spre seară
așteaptă, nu fugării diminețile
ascultă, sărută amiezile
înțelege-mă, când vin apusurile
iubește-mă, când vin nopțile
nu suntem bucăți separate
nu suntem amintire
nu cerem
nu vrem
e timpul vieții
sperăm doar în iubire!
nu pot opri mintea să nu răsucească
absurdul din mine
mă minte de-o viață
când plâng ploile
drumuri rătăcite fugăresc viitorul
nu pot să mai fiu la fel și-ntr-un mâine
aruncă cu pietre și sparge-mă-n bucăți
și ia o bucată în timpul tău
acolo cu tine!
Să nu lăsăm nopțile să doarmă
Să nu uităm de diminețile moi și calde
Să nu uităm că ne scriem prin noi!
poezie de Viorel Muha (mai 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Transformare
Susură prin munte, un izvor,
Se aruncă-n lume, călător,
A plecat de sus, din înalt,
S-a lăsat în vale, în neant.
Vesel și zglobiu, nu se teme,
Se va-ntoarce-aici, dup-o vreme,
Limpede, senin, ca o joacă
Pleacă înspre vale, să se-ntoarcă.
Se-mpletește-n cale cu un pârâiaș,
Fratele mai mare, mai poznaș,
Iar la confluență se învolburează
Când se-adună-n brațe și dansează.
Merg îmbrățișați spre un râu
Și se-ncing tustrei într-un brâu,
Duc cu jocul lor, în aluviu,
Bucuria vieții, într-un fluviu.
Hora s-a lărgit, pe sub soare,
Drumul se sfârșește, într-o mare!
Arșița-i ridică, într-un nor,
Noru-i poartă iarăși, la izvor.
Ăsta-i ciclul vieții, de nu știm,
Am crezut că viața e ca să murim
Și că am venit doar să procreăm,
Însă nu ne ducem, noi ne transformăm!
Din sămânță-n floare, din crenguță-n pom,
Apoi, din iubire, în copil, în om,
Din puștanii veseli devenim adulți,
Mai albim puțin și suntem cărunți.
Singuri am venit! Ne iubim... în doi,
Învățăm cu timpul, cum să spunem, noi!
Ne-nvârtim în cercuri și uităm, desigur,
Că plecăm spre moarte, câte unul, singur.
Suntem ca izvorul care se transformă,
Doar că nu-nțelegem, încă, sub ce formă,
Fără să simțim, tragem doar concluzii:
În material, suntem doar iluzii.
Asta este lumea! Luptă și se zbate!
Sufletul și-l uită, undeva, departe,
Timpul nu ne iartă, ne ia din putere,
Pentru ce ne-a dat, el tribut își cere!
Ne-ntrebăm, retoric, când îmbătrănim,
Pentru ce ne naștem, pentru ce trăim?
Oare ce e viața? De ce chinuim
Dacă într-o zi tot o să murim?
Când n-avem putere să ne mai mișcăm
Și privim în urmă, oare ce aflăm?
Ce ne mișcă oare? Oare ce să fie?
Ce motor ascuns ne dă energie?
Pentru ce-am venit, care-a fost menirea?
Banii și averea??? Nu, era iubirea!
Patimă, iubire, lacrimă și zâmbet,
Toate-aceste stări, au un nume: suflet!
Oameni lângă oameni, oare cât petrecem?
Din pământ suntem, în pământ ne ducem!
Când ne transformăm? Nici n-avem de știre!
Ce luăm cu noi?
Suflet și iubire
poezie de Florentina Mitrică (4 decembrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lacrima pierdută
Era-ntr-un timp pierdut în alte vremuri,
Când spre iluzii mă-ndrepta răscrucea
În care așteptam pierdute trenuri
Din visuri ce-și purtau, în taină, crucea.
Eram, cumva, în spațiul dintre tine
Și vagi sclipiri de ochi sau doar părere
Ce-mi aprindea ades un foc în vine
Și gânduri însetate de plăcere.
Mă răscoleam ca vântul într-un munte
Cu poale unduite-n apa mării,
Lovind în piscuri mari sau stânci mărunte,
Strivit de timpul lung al așteptării.
În lacrima ce ți s-a scurs pe față,
M-am reflectat o clipă cât o viață.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Valuri de mare
Cum pot să scriu dragostea pe un petec de cer
și cerul să simtă și cerul să-mi spună, sper,
cum să scriu iubirea și să n-o pierd în eter,
să pot descoperii pașii spre al ei ungher.
Cum poate marea rosti cuvântul iubire
când valul mă-ntoarce iar într-o amintire
și tulburată se-agață c-o rătăcire
de stâncile care rămân în nesimțire.
Nisipul mă arde mocnind jar sub picioare
și stâncile se plâng devenind luptătoare
și pașii mei străbat faleza fară soare
și ce-a fost ieri, a fost o clipă-amăgitoare.
Încă mă simt și simt durerile alpine
și parcă mai ieri mă plimbam vesel cu tine,
acum cerul, marea, ar vrea să-mi facă bine
dar nisipul mă arde cu jarul din mine.
Nu mai sper ceva și speranța mi-e pe moarte
și aș vrea să merg fără tine mai departe,
aș vrea să zbor lângă pescărușul din zare
și lângă el să-mi găsesc liniștea din mare.
poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Am devenit o șoaptă
La naștere am fost un țipăt simplu
Și-ncet, încet am devenit cuvânt
Ca să-nteleg că dacă trece timpul
Umila șoaptă a tacerii sunt.
Ard combustibil care îmi îndreaptă
Spre altă lume cei din urmă pași
Mai port în mine doar atât, o șoaptă
Și bietul ei ecou sinucigaș
Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai rămas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii triști în frunte
Și scara ce o am de coborăt.
Sunt țipete și urlete în lume
Și tunurile trag nerușinat
Se strigă daruri și averi și nume,
Și tobele de cobdamnare bat,
Iar eu din toată forfota nedreaptă
În marele vacarm al tuturor,
Încet, încet, am devenit o șoaptă
Și îmi amân rostirea să nu mor.
Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai ramas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii triști în frunte
Șï scara ce o am de coborât.
poezie celebră de Tatiana Stepa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Am tras stele peste mine
Am tras stele peste mine
Să m-ascund la tine-n gând,
Să privesc cum timpul vine
Clipele cum trec pe rând,
Să privesc în depărtare
Peste dealuri cum se stinge
Când întind mâna spre zare
Cerul simt că-l pot atinge,
Și ating cerul cu mâna
Sus pe culmea dealului,
Să opresc pe veci furtuna
De pe creasta valului
Învelită toată-n rouă
Să m-aștepți la asfințit,
Doar am rupt pământu-n două
Și vântul l-am cumințit,
Am tras stele peste mine
Să dau lumii tale rost
Și în timpul care vine
Să-i fiu clipei adăpost.
poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Poemul care a luat locul unui munte
Era acolo, cuvânt cu cuvânt,
Poemul care a luat locul unui munte.
El i-a respirat oxigenul,
Chiar și-atunci când cartea zăcea întoarsă-n praful de pe masă.
Îi reamintea cum a avut nevoie
De un loc unde trebuia să ajungă urmându-și propria direcție,
Cum a reconstituit pinii,
Cum a mutat stâncile și și-a croit drum printre nori,
Căutând perspectiva care urma să fie cea corectă,
Unde el urma să fie perfect într-o inexplicabilă perfecțiune:
Exact acea stâncă unde inexactitatea lui
Urma să descopere, în sfârșit, panorama spre care ei năzuiseră,
Locul unde putea sta întins și, privind în jos spre mare,
Recunoaște unica și singuratica lui locuință.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vis de anemic
În cupa verde-a văii,
Noaptea se topește rece și degrabă,
O boare răcoroasă, dar prea slabă,
M-a trezit prin ușa deschisă a odăii
Lumina limpezită-a zorilor
A început să piuie sfios și cristalin în luncă.
E timpul minunat de muncă.
Cu toate că șoseaua doarme încă
Sub plapoma greoaie de praf neînceput,
Pe sub stâncă
Au și pornit spre munte potecile înguste.
Se-ntinde-n mine proaspătă viața
Mi-s gândurile sprintene.
Ca mersul de lăcuste,
Și sângele înviorat mi-aleargă-n vine
Cum șerpuie, prin ierburile mărunte,
Apa de șuvoi.
Soarele se urcă poate dincolo de munte.
Nevasta cu carne voinică
Îmi întinde cana de lut cu lapte
Și brațul gol și plin.
Fii binecuvântată, noapte.
poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Zeii l-au condamnat pe Sisif să rostogolească neîncetat o stâncă spre vârful unui munte, până când aceasta îl învingea și se ducea la vale, împinsă de greutatea ei. Ei s-au gândit, dinr-un anume motiv, că nu există nici o pedeapsă mai mare decât o muncă degeaba și fără speranță.
citat clasic din Albert Camus
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
O mare dezamăgire pentru omenire
Firește că am să plec și eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toți prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârșit diminețile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogații care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaștii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama și tata care nu m-au cunoscut niciodată.
Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puțin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopțile mele-nstelate.
Oamenii, mai puțin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viață
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.
N-am învățat nimic toată viața
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
și m-am târât cu toate curvele lumii.
Am fost prea liber poate și prea târziu lucid
și-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.
Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Și mi-e rușine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.
poezie de Nicolae Sava din Insolența nopților
Adăugat de Ionuț Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Povestea stâncii
Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceață, umbre
coboară spre poiană, în apus,
e-atât de veche și atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitați de timp, de ceruri și de fii:
Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciță și-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.
Se bucurau, trăiau în libertate
și se iubeau, munceau, iar viața lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.
Și-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
și le lua mioarele, pe rând.
S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
și ea, și el, și câinii toți cei șapte
Au fost învinși, răniți și au pierdut.
Au îndrăznit, au înfruntat un rege
și au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.
Iubirea ei mai strălucește, încă,
în inima închisă într-o stâncă.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cupa cu venin
Se rup tăcerile la margine de gânduri
părerile de rău din umbre se desprind
ajung izvoarele în albia din prunduri
când dorurile vin peste uitări doinind.
Iar pacea clipelor rămase fără ceasuri
se scurge-n liniștea decorului umbrit
de teii care dorm în vechile popasuri
la margine de râu, sub malul de granit.
Din Carul Mare duhul rătăcit al nopții
adună umbrele din codrii de stejar
când trec ursitele pe marginile sorții
să caute destine-n domul de cleștar.
Tăcut privesc spre ele cu îngrijorare
de temă că-mi vor hărăzi un alt destin
dar tu râzând ajungi-naintea lor călare
să îmi aduci o cupă plină cu venin.
poezie de Corneliu Neagu din Timp și destin, Ed MATRIXROM, Bucureși, 2018 (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cupa cu venin
Se rup tăcerile la margine de gânduri
părerile de rău din umbre se desprind
ajung izvoarele în albia din prunduri
când dorurile vin peste uitări doinind.
Iar pacea clipelor rămase fără ceasuri
se scurge-n liniștea decorului umbrit
de fagii care dorm în vechile popasuri
la margine de râu, sub malul povârnit.
Din Carul Mare duhul rătăcit al nopții
adună umbrele din codrii de stejar
când trec ursitele pe marginile sorții
să caute destine-n domul de cleștar.
Tăcut privesc spre ele cu îngrijorare
de temă că-mi vor hărăzi un alt destin
dar tu ajungi, venind-naintea lor călare,
să îmi aduci o cupă plină cu venin.
poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Îngerul pe gheața subțire
De ce m-ai părăsit, de ce m-ai părăsit? îi strigam
Îngerului care dansa pe gheața subțire,
Dar el nu auzea, era beat de lumină,
Era beat de muzică, era beat de iubire.
Eu al cui sunt, pe mine cine mă apără?
Cine va sta în preajma mea ca un scut?
Întrebam mereu, dar el nu spunea nimic
Și din când în când se făcea nevăzut.
Valsa nebun cu femeia aceea albastră,
O pământeancă neînchipuit de frumoasă,
Ningea sălbatic peste gheața subțire,
Voiam să plec, dar nu mai știam drumul spre casă.
Când dintr-odată îngerul m-a privit,
A întrerupt dansul și a venit aproape de mine,
M-a mângâiat pe față și doar atât mi-a spus:
Ține tu aripile și ai grijă de tine.
poezie de Mircea Florin Șandru
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!
În vârf de munte
În vârf de munte liniștea-i adâncă
Urcușul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă șezi în tihnă pe o stâncă
Te simți apropiat de Dumnezeu.
Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri și frământări,
Însă pe culme e senin și soare
Și poți privi până departe-n zări.
Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat și pur,
Iar capra neagră ochiul ți-l încântă
Când zburdă pe tăpșanele din jur.
O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai ușor,
Iar sufletul aripile-și întinde
Și te trezești purtat de el în zbor.
poezie de Octavian Cocoș (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vant de mai
Trece vântul prin părul bălai,
Așa cum odată și tu-ți treceai
Degetele calde și zâmbetul fin,
Amorul în versuri și cugetul lin.
Răcoarea de mai îmi place la el,
E iute și aspru, un biet suflețel,
De plâng, mă alină și-n zâmbet răsar,
Erai ca și el, un suflet hoinar.
Se duce, se pierde în zare, și-aș vrea
Să vină și mâine în calea mea,
Pustie e viața sălbatică azi
Când el e plecat pe munte prin brazi.
Îi simt sărutarea și ochii adânci,
Mă-ntreb de e singur acolo pe stânci,
Mă poartă în gând și plânge de dor,
Doar mâine va ști cât îl ador.
poezie de Ana-Maria Mandra
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Magica speranță
uneori drumul spre fericire e anevoios
greu de urcat munții cu prăpăstii adânci
vreau sa urc la cerul iubitor și sfătos
obstacole în cale sunt mari ca niște stânci.
vreau aripi ca să zbor spre infinit
veșnicia îmi pare panaceu de poet
am trăit intens prea mult am iubit
timpul din viața mea și de-a fost desuet.
trăiesc cu amintiri strânse cu multă grijă
prin volume de versuri din suflet călător
dar azi tristețea s-a înfipt ca o schijă
și spiritul meu geme cu dureri la picior.
speranța mă pătrunde cu o magică vrajă
cu visul ating cerul duios, fermecător.
sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!