Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare (extras-adaptare)

Toată ziua-am luptat cu valurile-între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul înfrigurat şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă,-n dureri amarnice şi groază, departe de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Aş fi vrut să fim acasă, florile dalbe,
La Scorrybreck, în locul unde-s vite bălţate, cu picioare albe,
Să fiu de toţi ai mei din casă binecuvântat.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii din ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord venea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

Aş fi vrut să fim acasă, florile dalbe, florile dalbe...

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul era aşezat în jurul portului în formă de semilună deschisă. Puteau fi vreo două sute de case, cuibărite la poalele muntelui ce cobora către ţărm. Pe coastă erau ogoare în terase şi drumuri nepietruite care duceau spre nord şi sud. Jos, malul era pavat cu piatră de râu, iar o rampă din piatră înainta de pe ţărm în mare. Un port bun, adăpostit, un dig de piatră, bărbaţi şi femei curăţând peşte şi făcând plase, o barcă de o formă nemaivăzută, care tocmai era construită în partea de nord. Insule, departe în mare, către este şi sud. Recifurile erau acolo, sau dincolo de orizont.

James Clavell în Shogun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetele trag de remorca prova

O navă la tropice pe marea-n spume, cu cer senin deasupra,
Cu velele întinse de alizeul sprinţar suflând din pupa;
Stâncile din jur sunt viscolite de pulberea stropilor de mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

Şi, iată, "Trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

Aleargă cu şaişpe noduri spre nord, sprintenă şi sigură,
Cu vântul intrând în velele zburător şi cu un os în gură*;
Cu un siaj ca scocul morii, nava rulează-n grabă mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!

Pe dunetă, în miezul zilei, Căpitanul priveşte peste copastie,
Se foieşte de colo până colo şi fluieră o melodie,
Apoi pune deoparte sextantul şi spune-n gura mare:
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

"Am avut parte de navluri şi de marfă la potrivit soroc
De cereale şi de cherestea, şi de mult, mult noroc.
Nitraţi pentru Taltal şi pentru Bombay orez cu bobul mare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

"A navigat încărcată la pescaj maxim, a ocolit capul Horn,
A rătăcit în ceaţă printre sloiuri, lovită de-al tempestelor harpon;
La latitudinea cailor* a plutit nemişcată, arsă nemilos de soare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

Ascultaţi cum cântă Vânturile Permanente* răsunătoare,
Voioase cântece marinăreşti în velele albe, nemuritoare,
O, ascultaţi cum fluieră fungile şi straiurile-a sărbătoare,
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

Iată! Se vede gura Canalului, iar pe mal mulţime de norod,
Uralele urcă până la cer când parâma remorcherului e la bord –
"Volta", strigă ofiţerul – apoi, plata pentru paişpe luni pe mare –
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

"Haideţi, trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

*O veche credinţă a marinarilor din epoca navelor cu pânze era aceea că atunci când un velier se îndrepta spre casă, după multe luni petrecute pe mare, căpătând un important plus de viteză în zona unde bat alizeele permanente, asta se datora faptului că fetele de acasă... "trag de remorca prova".

* Un os în gură – referire la bompresul navei.

* Latitudinea Cailor – latitudini subtropicale între 30 şi 35 de grade la nord sau la sud de ecuator. În acel areal lipsit de vânt navele pierdeau mult timp din lipsa elementului propulsor, vântul, fiind nevoite să arunce o parte din marfă peste bord pentru a uşura nava şi, implicit, pentru a reduce pescajul; se aruncau în mare până şi caii, cărora, altă durere de cap, nu mai aveau de unde să le fie asigurată apa necesară.

* Vânturile de vest (predominante ~ dominante) – bat constant, tot timpul anului, între latitudinele de 35-65 de grade nord/sud.

*Poemul a fost pus pe muzică de Alan Fitzsimmons, Bob Zentz, etc

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă am fi la ecuatorul Pământului, la brâul lui, atunci Steaua polară ar fi tocmai la orizont, la nord, spre sud ar fi polul sud, iar stelele toate ar avea un răsărit şi un apus.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puncte cardinale

Noi suntem două puncte cardinale,
Unul e Nord şi celălalt e Sud,
Ce rătăcesc prin aurore boreale,
Se văd pe cer, dar nu se mai aud.

Suntem două corăbii fără de catarge,
Ce navighează în derivă pe ocean,
O briză tropicală frenetic le atrage,
Şi nu ştiu cum le tot desparte-un uragan,

Suntem ca două păsări veşnic călătoare
Ce traversează prin furtună mări adânci
Şi noaptea zboară printre stele căzătoare,
Iar ziua vântul le zdrobeşte între stânci.

Noi suntem două perle pe aceeaşi plajă,
Ce strălucesc dinspre apus spre răsărit,
Dar între noi s-a aşternut parcă o vrajă
Şi tot nisipul lumii ce ne-a despărţit.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urcaţi sus, în Turnul Yonyang

Ne-am căţărat deasupra Turnului Yonyang
şi întreaga privelişte s-a deschis pe negândite
ochilor noştri: privind spre nord
la Marele Fluviu, vedeam cum luntrile coteau
şi intrau în Lacul Tungting; cum cocoarele
spuneau la revedere râului cu ţipete tânguitoare,
în vreme ce navigau spre sud; cum cădea seara,
pe când vârfurile muntelui atingeau
cu buzele luna; iar noi deasupra Turnului Yonyang,
cu capetele parcă printre nori,
beam vin cu sentimentul că paharele
ne-au fost oferite în măreţia lui de cerul însuşi. Apoi,
după ce am băut pe săturate, a început
să bată un vânt rece, umflându-ne mânecele
hainelor – ne simţeam de parcă
am fi dansat cu el împreună prin timp.

poezie de Li Bo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinarul

Cutreieră oceanele marinarii, pe talaz călare,
Iar eu stau acasă,-n odaia mea, şi nu-s
Pe planeta asta mări sau ţinuturi pe care
Să nu le bat, la nord, la sud, la răsărit sau la apus.

Deschid larg fereastra, sfidând leneşul confort,
Întind velele perdelelor până vibrează strună
Şi cu ancora sus, la post, scot corabia din port –
Fie vreme frumoasă, fie vremelnică furtună.

De-a lungul drumului sunt ancoraţi copaci
Care se-nclină-n faţa navei mele iuţi,
La izvoarele din vale-ncarc marfa, flori în saci
Şi cântece marinăreşti în pântecoase buţi;

Poveştile le iau de la vântul care melodios adie,
De la şesurile-ntinse şi de la mările de laur,
Voi găsi şi Lâna din Colchida, strălucitoare şi-aurie,
Iar surorile Hesperide-mi vor dărui merele de aur.

Scrutez cu ochii marea şi-acoperişul ei celest,
Navigând neobosit mii şi mii de mile,
Până când mareele serii pe cer, spre vest,
Îşi înmoaie-n insule de nori oranj aripile;

Atunci închid pe punte bocaporţii,
Aprind lumina în cabină şi c-un suspin
Într-o clipită mă-mbarc în submarin
Şi mă afund în marea neagră-a Nopţii.

poezie de Michael Earls, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Latitudinea se măsoară de la ecuator spre polul nord şi de la ecuator spre polul sud, la ecuator fiind 0 grade, iar între ecuator şi polul nord, respectiv între ecuator şi polul sud, câte 90 de grade. Bucureştii au o latitudine nordică de 44 grade 26 minute. Localităţile dinspre sudul ecuatorului au latitudini sudice sau australe.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasăre ciudată

Iarna, toate păsările migrează spre sud.
Dar, iată, o pasăre în zbor întins spre nord,
Ciripind voioasă-n curenţii reci care veseliile exclud,
Cu capul în furtună, cu-alt păsăret în dezacord.
Ea declară: " Nu vin aici pentru c-aş iubi gheaţa
Sau crivăţul cumplit, ori ţărâna cu-omătul covoraş.
Nu, o fac doar pentru că-mi place să-mi duc viaţa
Aici, să fiu singura pasăre care rămâne în oraş."

poezie de Shel Silverstein, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Polul Sud şi Polul Nord

Fără glume şi poveşti,
Polul Sud şi Polul Nord
Ştii să le deosebeşti?
Ţine minte, nordul are
Urşi polari şi vulpi polare.

Sudul are, ştie-oricine,
Pinguini şi pinguine.
Nordul e ocean oval,
Sudul e continental.

– Cu-Aurora boreală,
Cu noaptea polară, cum e?
Cum să fie? O minune!
Soarele care răsare,
După şase luni apune...

poezie de Constanţa Buzea
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grecii ştiau din călătoriile lor că Steaua Polară apare mai jos pe cer când se vede din sud, decât când se vede din regiunile nordice. (deoarece Steaua Polară se găseşte deasupra Polului Nord, ea îi apare unui observator aflat la Polul Nord chiar deasupra, dar pentru cineva care priveşte de la ecuator, ea pare să se afle chiar la orizont.)

Stephen Hawking în Scurtă istorie a timpului – de la Big Bang la găurile negre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nisip peste tot

când mă trezesc în fiecare
dimineaţă o iau de la început
scot capul din nisipul
care este în patul meu
în fiecare zi tot mai mult
tot mai sufocant
o aştept să vină în cameră
şi să mă salveze
l-am tras pe nas cu o foiţă
făcută sul cum am văzut
în filmele de duzină
apoi merg alături de ea
îmi spune că a vrut să fie
cântăreaţă şi să cânte pentru noi
stăm la malul apei
sau în jurul unui foc
ne sărutăm în paturi diferite
la baie-mi trag palme
să mă trezesc şi să scap
de nisipul din pat
i-am spus să vină în fiecare dimineaţă
să-mi scoată capul din nisip
să mă salveze şi să mă iubească
cum mă iubeşte în fiecare zi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olandezul zburător*

Cerul era înnorat şi gri,
Şi vântul bătea dinspre apus,
Şi noi priveam fregata-nnegrită de talazuri
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus.
Semnalau că au scrisori pentru cei de-acasă,
Întrebau dacă nu le-am putea prelua noi.
Apoi au plecat, au rămas clătinându-se-n siaj
Toate scrisorile lor, închise-ntr-un butoi.

Am coborât velele şi-am redus viteza
Pentru-a pescui din mare-acel butoi
Şi-am remarcat, uimiţi, cum bătrâna fregată
Girează-n vânt şi se-ntoarce înapoi.
Căpitanul o privea prin lunetă, l-am auzit
Ţinându-şi răsuflarea şi-am văzut cu toţii
Cum furtuna creşte, creşte fierbând,
Cum devine-un înspăimântător zid al morţii.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!"
"Ce se va întâmpla cu nava din prova noastră,
Abandonăm o victimă aflată în furtună?"
"Numele ei este Olandezul Zburător*
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Tunetul scâşnea şi mârâia ca demonii,
Şi fulgerul împuşca valurile cu miile-i de flinte,
Şi Olandezul s-a năpustit spre noi
Călare pe furiile ascunse în morminte.
Căpitanul nostru stătea la timonă,
Iar echipajul manevra velele-n sălbaticul tumult –
Şi totuşi acea navă şi-acea furtună
Se-apropiau de noi din ce în ce mai mult.

Corabia s-a-nălţat pe un talaz enorm
Pentru-a se prăbuşi apoi în străfundurile genunii,
Echipajul se-agăţa de tot ce-avea la îndemână,
Era pierdut dacă aluneca în ghearele furtunii.
Marea, ploile şi vântul învrăjbit izbeau
Mânioase velierul nostru – eram de plâns,
Iar de pe puntea celeilalte nave, blestemate,
Se-auzeau hohote de râs.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Deodată am zărit pământul,
Era o cursă nebună pe învolburate ape,
Bănuiam că-i vorba de Santa Marta,*
Olandezul Zburător era tot mai aproape.
"Mergem la risc!" a strigat căpitanul,
"Avem o şansă şi totul de ea depinde!
Salvarea, dacă reuşim să trecem testul,
Sau sufletele noastre, dacă ne va prinde."

Furtună pretutindeni, jur împrejurul nostru,
Iar infernalul Olandez ne-a tăiat vântul,*
Bestia era acoperită de-o volbură de ape,
Catargul nostru vibra şi-aştepta deznodământul.
Eram aproape de portul salvator,
Se vedea digul de la intrare,-nnegrit din loc în loc,
Şi fiecare om dorea ca nava s-alerge cât mai iute,
Căci toţi ştiau că viaţa le era în joc.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Odată ce-am năvălit în port
Olandezul s-a-ndepărtat, lăsând pustie rada,
Se-auzeau prin palele de vânt ţipetele-amare
Ale diavolilor cărora le scăpase prada.
De-ndată ce-am intrat la adăpost,
În golful primitor, ne-am tras sufletul niţel
Şi-apoi am spart butoiul, să vedem
Conţinutul acelor scrisori închise-n el.

Cred că erau vreo sută...
Şi ne-am dat seama când le-am desfăcut
Că pergamentele mucegăite erau scrise
Pentru nişte oameni morţi de mult.
Dacă vezi o fregată-nnegrită de talazuri,
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus,
Fugi şi veghează-n urma ta, altfel vei auzi
Căpitanul strigând de pe puntea lui de sus:

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaiei şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze pe oceane pentru totdeauna, fără o destinaţie precisă şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei nefericite fatalităţi.

* Jolly Rogers – grup muzical din SUA având ca temă favorită cântecele despre piraţi şi piraterie (Jolly Roger- emblema piraţilor veacului al XVIII lea: imaginea unui craniu şi a două oase încrucişate pe fondul unui steag negru).

* Santa Marta – port pe coasta Mării Caraibilor, Columbia.
* A tăia vântul sau a intra în vântul unei nave (velier) – a manevra în aşa fel încât să plasezi nava
proprie între direcţia din care bate vântul şi o altă navă, astfel încât suprafaţa velică propulsoare
a navei respective nu va mai beneficia pentru propulsie de întreaga forţă a vântului.

poezie de The Jolly Rogers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada lui Iskander

Aflatun, Aristu şi Regele Iskander, cum ştie orice om,
Sunt Platon, Aristotel şi Alexandru Macedon.

Sultanul Iskander, fie-i în veci numele pomenit,
Şi-a pus coroana pe cap, s-a aşezat pe tronul aurit
Şi-a exclamat, "Vin, trei flautiste tinerele
Şi Căpitanul încercat al navelor mele."

Şi-a băut cupa de vin, apoi le-a constrâns
Pe fete să danseze pân-au izbucnit în plâns,
Le-a sărutat şi le-a binecuvântat buzele florale,
Şi întorcând-se spre Căpitanul Tuturor Navelor sale:

"O, Domnul flotei mele care, fie vreme bună, fie vreme rea,
Navighezi din Golful Piersic până la Igluurile de Nea,
Găseşte-mi-i pe toţi înţelepţii neştiuţi ai fiecărui neam!"
Aşa a grăit Sultanul Iskander din Yoonistan.

"Daroosh e mort, acum eu sunt Rege,
Rege peste Tot şi Rege-a Toate, se-nţelege:
Şi totuşi undeva la multe, multe leghe depărtare
Nişte inimi de leu tânjesc după o bătălie mare.

"Amiral, îţi ordon să te îmbarci de-ndată;
Ia-ţi o corabie-n argint curat placată,
Provizii îndeajuns în cală şi, echipaj,
Cincizeci de flăcăi cu multă snagă şi curaj,

Şi caută douăzeci de oameni care ştiu pe dinafară
Toate limbile vorbite-n Babilon odinioară;
Şi-aşteaptă! Din echipaj trebuie să facă parte,-ţi spun,
Şi cei doi învăţaţi, bătrânii Aristu şi Aflatun.

Îndreaptă spre sud-vest prova cutezătoare,
Navighează-o mie de zile unduioase, sclipitoare,
Şi găseşte-i pe Domnii cu inimi de leu, neîmblânzite,
Ale căror piepturi vor hrăni săbiile Noastre ruginite."

Căpitanul flotei a înclinat capul, supus.
"Stăpâne, vom face întocmai cum ai spus."
Şi-n mare grabă spre rada portului se repezi
Să echipeze nava pentru acel voiaj spre Miazăzi.

A ales o corabie în argint curat placată
Şi, cu cei cincizeci şi velatura larg desfăşurată,
A ieşit în larg având din pupa un vânt bun,
Iar la bord pe Aristu şi Aflatun;

Înainte să sosească zorii zilei următoare,
Galionul dispăruse dincolo de zare;
Şi se auzeau în noapte ca un ecou de clopot
Oşteni urându-le la revedere, urale, mare chiot.

După douăzeci de zile nava de argint
Se-apropia, trecând pe lângă Insula Serendip,
De falezele Arauniane policrome,
Locuite în miezul zilei de Fantome.

După treizeci de zile ajunsese încă mai departe,
Dincolo de Calcobar şi de ţărmurile lui înalte,
Unde oamenii beau Sângele celor Morţi în loc de vin
Şi-şi vopsesc barba în nuanţe de carmin.

Dar, în cea de-a suta zi, au năvălit ereţii
Furtunilor şi-aripile lor mari de flăcări vineţii
Au împins corabia spre Mările Singurătăţii,
Unde valurile bat la fruntariile Eternităţii.

Şapte ani şi încă şapte ani, pierdut de lume,
A navigat acel echipaj pe apele în spume
Făr-a zări, mai încolo sau mai încoace,
O palmă de pământ pe care paşii lor să calce.

N-au văzut peşti înotând în ape şi nici păsărele-n zbor;
Nicio altă navă nu era acolo-n afara de nava lor –
Zile şi nopţi lungi nuferii din Abisurile înfofolite
Şi-au întins în jurul lor florile-adormite.

Bigile-au început să se scorojească şi să crape,
Plăcile-argintate au ajuns gunoaie-n acele ape –
Şi, prăbuşite, peste copastia de lemn sculptat
Atârna mătasea velelor, cândva vibrând în aerul sărat...

Şi marinarii falnicei nave, cândva cu catargele-n nori,
Nobili din obârşie şi din fire cutezători,
Îmbătrâniţi de cerul mereu acelaşi şi de-a soarelui ocară
S-au aşezat pe covertă aşteptând să moară.

Iar cei doi vorbitori ai tuturor limbilor din lume
Se întreceau în giumbuşlucuri uitând de-al lor renume;
Sau faţă-n faţă, cu nişte figuri foarte serioase,
Făceau, vorbind limbi străine, glume porcoase.

Apoi Aristu şi Aflatun
Şi-au lăsat bărbile să crească, fuioare lungi de fum
Rotindu-se jur împrejurul catargului cel mare,
Unde ei, nemişcaţi, se zgâiau la mare.

Şi în fiecare zi Căpitanul, încărunţit deja,
Îngenunchea pe coverta putredă şi se ruga;
Însă-n pofida a zece mii de rugăciuni ridicate-n slavă
În afara de corabia lor n-au mai văzut o altă navă.

După ce-au trecut de trei ori şapte ani au zărit
O navă apărând de nicăieri, o navă în sfârşit!
Strălucea-n lumină, iar bordajul argintiu n-avea nicio pată
Şi, deşi nu bătea vântul, velatura-i era umflată.

Marinarii încărunţiţi, într-un strigăt, s-au ridicat în pripă
Blestemând toţi acei ani de odihnă maladivă,
Iar cei doi care vorbeau în limbi de alţii neştiute
S-au întors bucuroşi la-ndelenicirile lor bine-cunoscute.

Căpitanul, lăsând rugăciunile deoparte,
A coborât treptele înnegrite şi uscate
Şi-n scurtă vreme, în mână cu un bici,
A trezit nava amorţită de vraja şamanilor oceanici.

Dar Aristu şi Aflatun,
Care n-aveau altceva de făcut mai bun,
Priveau strania Navă şi Marea până hăt în larg
Cu bărbile încă-nfăşurate de catarg.

Corabia albă se-apropia de ei încetişor
Şi toţi au exclamat, întru ruşinea navei lor:
"Vele noi de mătase, strălucitor bordajul!
La fel sclipeam şi noi când ne-am început voiajul."

Nava se-apropia, se-apropia-n acelaşi azimut,
Iar ei, abia suflând, păreau nişte oameni morţi demult,–
"De necrezut, la fel era şi corăbioara noastră
În ziua când ne-am avântat pe-ntinsa mare-albastră!"

Velierul negru şi velierul alb s-au întâlnit – doi călători –
Cum se-ntâlnesc ziua şi noaptea-n amurg şi-n zori;
S-au întâlnit, în liniştea mării sub primele stele
În curtea indiferentă a crepusculului dintre ele.

Şi cei douăzeci de magiştri-n limbi străine
Conversau în toate graiurile, vezi bine;
Căpitanul navei de-argint le-a auzit spusele-n amănunt,
A dat din cap zâmbind, dar n-a scos niciun cuvânt.

Apoi Aristu şi Aflatun
S-au adresat Domnului de-argint, vorbind acum
În limba lor de-acasă, din Yoonistan,
Ca şi cum acesta le-ar fi fost concetăţean;

Şi "Din care port,"- au strigat ei, "O, Fii ai Mândriei
V-aţi avântat pe tulburele val de maree-al veşniciei?
La Sud sau la Nord de-aici destinul vostru a fost decis?
Şi cine-i Regele care pe-aceste ape v-a trimis?"

"Noi locuim," a răspuns acel Domn zâmbind subţire
La o milă dincolo de un milion de mile.
N-avem habar de Sud şi n-avem habar de Nord,
SULTANUL ISKANDER ne-a dat ordin să urcăm la bord."

Aristu i-a spus lui Aflatun,
"Regele nostru, poate într-un moment nu foarte bun,
A trimis cea de a doua navă pentru a descoperi
Teritoriile încă necunoscute-ale acestei omeniri."

Dar Aflatun s-a întors şi, privindu-l îngândurat,
A râs cu un râs amar, întunecat.
"Of," a zis el, "Of, Aristu,
Un nebun bătrân, slab şi bleg, ăsta eşti tu.

Cum poţi crede c-acea navă, aşa curată, dacă n-ai vedenii
Şi mintea-n ceaţă, chiar a navigat două decenii?
Iar chipul acelui Căpitan de-argint strălucitor,
E chipul unui om de rând sau al unui Duh Nemuritor?

Al lor e pământul (chiar dacă-ţi pare de necrezut)
Unde trăiesc Formele Lucrurilor de Dedesubt,
A lor e ţara unde în veac se păstrează
Imaginile văzute de oameni când visează.

A lor este ţinutul de dincolo de Uşă,
Şi ţărmul vechiului ideal potrivit lor mănuşă,
Ei ne conduc nava: e echipajul nostru ideal –
Şi uite-l şi pe Căpitanul nostru excepţional!

Şi, iată, acolo, lângă catargul cel mare,
Două forme-nalte şi strălucitoare,
Sunt ceea ce ar fi trebuit să fim noi doi,
Şi totuşi noi suntem ei, iar ei sunt... noi."

Astfel a vorbit Aflatun – Zefirul a scos un proaspăt şopot
Şi corăbiile s-au atins: nu s-a auzit niciun zgomot;
Nava Neagră s-a evaporat ca un nor şi-n clipa efemeră
Acolo a rămas numai Corabia Himeră.

Şi-a răsunat în slavă o chemare, un tremolo
Scos de vocile unor glorioşi aezi în trecere pe-acolo...
Şi netulburată, leală, pe marea de dincolo de moarte
Corabia Argintie şi-a continuat drumul mai departe.

* Iskander – echivalentul persan al numelui Alexandru.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capella este o fermecătoare stea care are privilegiul de a fi cea mai apropiată pe bolta cerească de steaua polară, din stelele de prima mărime. Până acum câţiva ani, Capella era socotită ca cea mai strălucitoare stea din emisferul de nord al cerului. Sirius e în adevăr steaua cea mai strălucitoare de pe cer, dar se află la sud de ecuator şi nu ţine deci de emisferul de nord; din fericire, putem să vedem şi de aci pe Sirius.

Marta Evans Martin în revista "Orion"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau binevenite-n credinţa şi-n a lor părere

Durerea ar fi putut crede că era durere.
Îngrijorarea că era îngrijorare.
Ele erau binevenite-n credinţa şi-n a lor părere,
Perechea dându-şi o importanţă mare.

Nu. A fost nevoie ca toate zăpezile atârnând
De-acoperişul odăii lui să-şi picure-întristarea,
Începând de când era doar un copil plăpând,
Pentru a se-aşterne şi pe capul lui ninsoarea.

Ori de câte ori acoperişul se-albea sub geana bolţii,
Dedesupt capul lui în bezna din cocioabă
Era tot mai puţin negru decât catranul nopţii,
O nuanţă aproape de culoarea zăpezii, gri-albă.

Îngrijorarea-ar fi putut crede că era îngrijorare,
Durerea că era durere.
Dar niciuna dintre ele n-a fost tâlharul care
I-a furat părul negru, singura avere.

poezie de Robert Frost, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă pe ocean, pe val

O viaţă pe ocean, pe val,
O casă legănată pe-abisul de sidef,
Unde apa se-înalţă şi recade muzical,
Iar vânturile o ţin tot într-un chef!

Şoim în colivie, mai am doar un dor mare
Pe acest ţărm gri, acelaşi mereu, mereu:
Redaţi-mi gustul şi sarea mării sclipind în soare,
Pulberea stropilor, pasărea furtunii în plonjeu!

Pe punte iarăşi, stăpân pe mare şi pe vânt,
Pe velierul meu mai iute decât toate:
Sus pânzele! Adio, adio, tu, pământ!
Negurile rămân în pupa, undeva departe.

În spuma albă ne-înfigem cu-întreg curajul,
Albatroşi eliberaţi, spre geana zării –
Asemeni lor, ne vom găsi sălaşul
În singurătăţile din largul mării.

Pământul este demult pierdut vederii,
Norii au început deja să se încrunte;
Dar, cu nava zdravănă şi bravi coechipierii,
Noi spunem, să vină furtuna să ne-înfrunte!

Cântecul din inima noastră trebuie să fie,
Când vântul şi-apele aiurează sub cerul de cleştar,
O casă pe mare, unde imense talazuri bântuie!
O viaţă pe ocean, pe val!

poezie de Epes Sargent, 1813–1880, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!