Mă voi ruga pentru tine

m-am îmbrăcat frumos şi am aşteptat,
cu picioarele strânse,
cu spatele drept
şi mâinile pe genunchi.

cortina zilei dansa.

afară, o inimă uriaşă, cu pulsul sălbatic;
dincolo de ferestre, florile verii se desfăceau cu pocnete scurte.

după o oră, o zi, o săptămână sau cine ştie cât timp, poate trecuseră ani buni în aşteptare,
podeaua s-a deschis pentru a primi rădăcinile.

atunci mi-am scos uşor
întâi mănuşile,
apoi pălăria, agrafele, cerceii,
rochia,
pantofii, ciorapii

şi am ieşit.

poezie de Claudia Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am ridicat, mi-am scos liniştită pălăria şi mănuşile fără să aştept invitaţie, apoi le-am spus celor două domnişoare Reed că mă duc să o caut pe Bessie, care trebuie să fie la bucătărie şi s-o rog să afle dacă doamna Reed mă poate primi. M-am dus şi după ce-am găsit-o pe Bessie şi am trimis-o să-mi îndeplinească dorinţa, m-am apucat să-mi despachetez lucrurile. Până atunci mă ferisem totdeauna de aroganţă: cu un an înainte, dacă aş fi fost primită în acelaşi fel, aş fi plecat din Gateshead chiar a doua zi; acum însă îmi dădeam seama că ar fi fost o purtare nechibzuită. Făcusem o călătorie de o sută de mile ca să-mi văd mătuşa şi trebuia să stau cu ea până ce avea să se însănătoşească ori să moară. N-avea nici un rost să-mi fac sânge rău pentru trufia şi nebunia fetelor mătuşei şi singurul lucru cuminte era să nu le iau în seamă.

citat celebru din romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sau

Mi-am pus cuvintele de-o parte
Adunate din visele tale.
Te-am aşteptat mai apoi la răsărit...
Dar nu ai venit
Si cerul s-a deschis.
M-am trezit
Cu o ploaie de stele
Despicând visele,
Apoi, cu urmele tălpilor tale
Ocolind soarele.
Furtună după tine
Sau doar stoluri de păsări
Ocolind timpul?
Şi cuvintele mele
S-au amestecat cu vântul
Sau au zburat cu păsările călătoare.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată n-am crezut cu adevărat în miracole; ea nu mi-a făcut nici măcar de departe impresia că ar fi o zână sau o fantomă; părea - şi tocmai acest fapt mă lega de efigia ei mişcătoare - prea vie. De aceea, mi-a venit deodată ideea să caut în singura direcţie în care o putea lua o fiinţă umană abătută de la drum: plaja. Evident, pustie la acea oră, cum puteai judeca în penumbră, eliberată până departe de apele retrase ale oceanului, după cum o indica foşnetul moale al valurilor. Mi-am scos pantofii şi am înaintat. Mi-a trebuit ceva timp până s-o văd, într-atât hainele-i albe se confundau cu pânzele de spumă. Mersese cât mai aproape de valuri; le contempla nemişcată, în picioarele goale, retrăgându-se cu un uşor salt graţios numai atunci când izbeau prea tare, în restul timpului lăsând broderiile apei să-i înlănţuie gleznele.

Dominique Noguez în Dragoste neagră (2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce Tenzing, îngrijorat, îl fila de jos, Hillary s-a strecurat într-un gol dintre pintenul stâncii şi o muchie verticală din zăpadă, de la marginea acesteia. Apoi a început să se caţere încetul cu încetul pe ceea ce mai târziu va purta numele de Pasul lui Hillary. Urcuşul era extenuant şi Hillary înainta pe bâjbâite, dar a continuat până când, după cum avea să scrie: în cele din urmă, când m-am târât afară din gol, ajunsesem deasupra stâncii, pe o terasă largă. Mi-am tras sufletul câteva clipe şi, pentru prima dată, am simţit că nimic nu poate să ne împiedice să ajungem pe vârf. Mi-am înfipt bine picioarele în stâncă şi i-am făcut semn lui Tenzing să urce. În timp ce trăgeam cu greu de coardă, Tenzing înainta în zigzag prin fisură, iar când a ajuns sus, a căzut epuizat ca un peşte pe care tocmai l-ai scos cu greu din mare.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auto... buze

Avea o rochie lungă până la ape cu un fermoar
rupt din păsări desfăcute. Mânecile îi
erau două cărări prin pădure.
Sub decolteu răsărea când apusul când
un curcubeu din nuaţe bronzate.
Stătea câmpie peste picior şi asculta
planeta umerilor cum dezvelea. Era desculţ!
Păşea printre pantofii crescuţi prin iarbă
printre ciorapii plini de frunze
printre mănuşile cu crengile rupte.
Ne-am salutat!
Eu din autonuz... ea din staţie!
Staţia era pustie şi avea plete lungi
sau poate... cine ştie!?

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că atunci aş fi ales nebunia

aş fi ieşit din carnea mea ca dintr-o puşcărie
şi te-aş fi urmat până la capătul vieţii
aş fi stat în genunchi la fiecare popas
te-aş fi şoptit încet rugăciune după rugăciune
te-aş fi îndesat în pieptul meu
ca pe singura bucurie a acestei lumi

poate ca atunci aş fi ales nebunia
că îmi erai atât de frumos
atât de uşor de purtat în sânge
şi te-aş fi urmat
cu siguranţă te-aş fi urmat
pe toate străzile înguste ale vieţii
da
da
te-aş fi urmat
ca orice femeie îndrăgostită
ţi-aş fi atins tâmplele
cu buzele arse de aşteptare
iar tu mi-ai fi tatuat umerii
cu degetele tale subţiri

poate ca atunci aş fi ales nebunia
aş fi făcut poteci prin toate pădurile
aş fi luptat cu întunericul tău
dar vremea aceea s-a dus
nu-i aşa că m-ai aruncat într-un cufăr vechi
ca pe cea mai neînsemnată amintire a ta
nu-i aşa

poate ca atunci te-aş fi ales
nebunia mea

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ştie?

Cine ştie câte amintiri
Strânse ani şi ani de zile,
Au în ele trandafiri
Sau sunt triste, inutile?

Dintre multele trudiri
Printre care ai trecut,
Ţi-au adus şi trandafiri
Ce mai greu s-au vestejit.

Eu ţi-aduc doar suveniri
Care poate sunt minore,
Pozele cu trandafiri
Şi cuvintele sonore.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi obişnuită

Mi-am scos mintea la plimbare
Sau mintea m-a scos pe mine –
Oricare va fi fost adevărul.

Lumina strălucea pe apă
Sau apa strălucea-n lumină.
Pe o stâncă, la ora mareei, cormoranii

Stăteau cu aripile larg desfăcute,
Fără a împiedica traficul. Ezitante,-n aşteptare,
Fel de fel de raţe ici şi colo
Pe apa ezitantă,-n aşteptare.
Din când în când, scheunatul unui pescăruş. Mici flori,
Aşa cum îi ispitesc pe turişti autobuzelele cu etaj,
Îmbiau albinele pe trotuarul lor.

În apa clară dansau
Cu mlădieri orientale ierburi lungi, neluate-n seamă
De bancurile pline cu pernuţe de ace. O vacă
A început un muget, dar
S-a răzgândit – iar picioarele m-au dus acasă...

Şi mintea mea trăgea cu ochiul la mine
Sau eu la ea; cât de obişnuite
Sunt lucrurile extraordinare sau

Cât de de extraordinare
Sunt lucrurile obişnuite, cum ar fi natura minţii
Şi procesul de a observa.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rochia e pe marginea patului

Inima mi s-a făcut praf
tot zbătându-se în clepsidra nopţii
visând că o altă femeie
mi-a îmbrăcat rochia,
iar tu îi căutai formele prin ea
fără să simţi că acel trup era străin
şi mâinile ei te prindeau ca într-o capcană
din care nu te zbăteai să scapi,
ci dimpotrivă sperai să te afunzi
ca într-un somn de iarnă lungă.

Numai dorinţa din mine
a deschis o uşă
prin care m-am strecurat,
agăţându-te cu unghiile de coapse,
mi-ai zis, iubito, nici moartea nu poate
să îmi ia mirosul tău inconfundabil
forma sânilor tăi, ca nişte aripi de înger,
îmi pare una dintre cărări ce duc spre rai,
iar rochia ta, la marginea patului,
îmi face cu ochiul...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Debra Barone: Când m-am măritat, nu m-am ales numai cu un soţ, m-am ales cu un circ întreg de ciudaţi care şi-au instalat cortul chiar peste drum. Şi asta nu ar fi o problemă dacă ar sta acolo; dar în fiecare zi, în fiecare zi mi-aruncă în poală un camion cu ciudăţeniile familiei lor de nebuni. Tu cum te-ai simţi să stai între doi oameni de 60 de ani care se ceartă pe cine a inventat peluza... peluza! Şi apoi mai e şi fratele, "Stau într-un apartament, nu am şi eu o viaţă, Raymond are o viaţă." Dar nu poţi să-l condamni când vezi cine e mama, are un fel de influenţă bolnavă asupra amândurora. Şi apoi tatăl care e probabil cea mai dezgustătoare fiinţă lăsată de Dumnezeu pe toată planeta. Aşa că nu-i de mirare că fiul scrie povestiri, eu ar trebui să scriu povestiri, viaţa mea este un roman gotic şi până nu ai trăit în casa aia cu ei toţi acolo, zi după zi, săptămână după săptămână, an după alt nenorocit de an... nu ai niciun drept să mă judeci.

replică din filmul serial Dragul de Raymond
Adăugat de Nicoleta Stroie
Comentează! | Votează! | Copiază!

UITARE PE BUCĂŢI

Cum mi-ai cerut uitarea-nlăcrimată,
Să pleci senină-n reci străinătăţi
Şi nu te pot uita aşa, deodată,
Am să te uit, iubito, pe bucăţi.

Te-am desenat întreagă-n mintea mea,
Şi ca să-ţi trec minunile-n uitare,
Cum trebuia să-ncep de undeva,
Am început de jos, de la picioare.

Mi-am şters din minte degetele reci -
Întâi le-am sărutat pe fiecare
Şi părţile bătute de poteci -
Călcâile şi tălpile hoinare.

Pe glezne m-am plimbat în sus şi-n jos,
Iubindu-le cu degetele mele,
Le-am mângâiat cu grijă, tacticos,
Şi mi-am luat adio de la ele.

Genunchii i-am luat pe rând în palme
Şi m-am jucat o oră pe rotule,
Mişcându-le uşor, cu gesturi calme,
Atunci când mă iubeai, nicicând destule.

La coapse-am zăbovit un timp în plus,
Căci mult mi-au fost suport de bucurie,
Le-am mângâiat pe rând, privind în sus
Spre zonele-ncărcate cu magie.

Pe-acelea îmi va fi mai greu un pic
A le uita, m-am hotărât s-amân...
Mi-am rezervat o zi pentru buric
Şi-o lună pentru fiecare sân.

Am petrecut apoi la gât, la nas
Şi la urechi - mi-au fost şi ele muze,
Obrajilor le-am spus un bun rămas
Şi-am zăbovit un an întreg la buze.

Pe mâinile ce m-au cuprins cu sete
De-atâtea ori – să-ţi uit mbrăţişarea?! -
Le-am sărutat cu grijă, pe-ndelete,
Apoi, spre a desăvârşi uitarea,

Ţi-am mângâiat cu mâna-ntoarsă părul
Şi m-am oprit un timp pe fruntea ta...
Dar să accepţi, iubito, adevărul
Că ochii... ochii n-o să-i pot uita!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vom pierde sau vom câştiga

Nu te supăra omule drag mie
De adevărul ce-ţi voi spune ţie
Nu e bine prin spatele meu să le învârteşti
Mai bine toate-n faţă mi le clădeşti.
Să-mi dai siguranţa zilei de mâine
Şi-ţi voi fi alături la rău şi bine
Să mă ţii strâns la pieptul tău
Şi nu arunca cuţitele în spatele meu.
Să mă priveşti aşa cum sunt
Şi-ţi voi asculta şi înţelege orice gând.
Să fie bine şi frumos ca la-nceput,
Dar nu vreau ca dincolo de zări s-aud.
Şi atunci să vezi cum voi lupta,
Vom pierde sau vom caştiga,
Poate fi greu, poate fi uşor
Dar totul vine când ai acelaşi zbor.
Numai succesele să ne pălească
Scopuri şi visele să ni se-mplinească.

poezie de Eugenia Calancea (4 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spovedanie

m-am îmbrăcat frumos,
aproape decent în ziua aceea
când preoţii făceau slujbe pentru cei duşi
pomelnice pline de nume neştiute
mi-am pus o pereche de blugi rupţi
în genunchi pesemne de la prea mult
mers pe cioturi de aripi
n-am comentat nimic
nimic nu i-am spus duhovnicului
ce aştepta de la mine o taină
am mers înapoi şi înainte
pe zidul plângerii
cu picioarele mele pline de bube
îmbrăcate în bumbacul ce da să fie
o sfântă spovedanie

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare pe bucăţi

(Dintr-un volum ce fi-va, totuşi)

Cum mi-ai cerut uitarea-nlăcrimată,
Să pleci senină-n reci străinătăţi
Şi nu te pot uita aşa, deodată,
Am să te uit, iubito, pe bucăţi.

Te-am desenat întreagă-n mintea mea,
Şi ca să-ţi trec minunile-n uitare,
Cum trebuia să-ncep de undeva,
Am început de jos, de la picioare.

Mi-am şters din minte degetele reci -
Întâi le-am sărutat pe fiecare
Şi părţile bătute de poteci -
Călcâile şi tălpile hoinare.

Pe glezne m-am plimbat în sus şi-n jos,
Iubindu-le cu degetele mele,
Le-am mângâiat cu grijă, tacticos,
Şi mi-am luat adio de la ele.

Genunchii i-am luat pe rând în palme
Şi m-am jucat o oră pe rotule,
Mişcându-le uşor, cu gesturi calme,
Atunci când mă iubeai, nicicând destule.

La coapse-am zăbovit un timp în plus,
Căci mult mi-au fost suport de bucurie,
Le-am mângâiat pe rând, privind în sus
Spre zonele-ncărcate cu magie.

Pe-acelea îmi va fi mai greu un pic
A le uita, m-am hotărât s-amân...
Mi-am rezervat o zi pentru buric
Şi-o lună pentru fiecare sân.

Am petrecut apoi la gât, la nas
Şi la urechi - mi-au fost şi ele muze,
Obrajilor le-am spus un bun rămas
Şi-am zăbovit un an întreg la buze.

Pe mâinile ce m-au cuprins cu sete
De-atâtea ori – să-ţi uit mbrăţişarea?! -
Le-am sărutat cu grijă, pe-ndelete,
Apoi, spre a desăvârşi uitarea,

Ţi-am mângâiat cu mâna-ntoarsă părul
Şi m-am oprit un timp pe fruntea ta...
Dar să accepţi, iubito, adevărul
Că ochii... ochii n-o să-i pot uita!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am scris o omletă bună

Am scris o omletă bună... şi am mâncat
o poezie fierbinte... după ce te-am iubit
M-am încheiat la maşină... şi mi-am condus
paltonul acasă... prin ploaie...
după ce te-am iubit
Am trecut pe roşu... şi am oprit la
verde... plutind undeva între culori...
de ici-colo...
după ce te-am iubit
Mi-am ondulat patul... şi am făcut
părul... uşor
confuz dar... nu-mi pasă...
Mi-am pregătit dinţii... şi m-am spălat
pe pijama... apoi m-am ridicat
... şi m-am întins pe pat...
Să dorm...
după ce te-am iubit

poezie de Nikki Giovanni, traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, e foarte frumos să vă iubiţi, dar să vă amintiţi că Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc pentru fiecare dintre voi. Apoi iubirea după care voi şi abia în final relaţia voastră. Aşadar, mai ales la început, orice ar fi nu locuiţi împreună cel puţin 10 ani. E mai mult decât suficient să vă vedeţi la fiecare sfârşit de săptămână, dar chiar şi atunci faceţi astfel încât Prezenţa, Dumnezeu să primeze. După care, dacă doriţi, puteţi locui împreună, dar fiecare în jumătatea lui de apartament sau casă. Dar dacă doriţi să ucideţi dragostea veţi face din ea o afacere, o să vă mutaţi de la început împreună sau şi mai rău vă veţi căsători şi totul se va duce uşor, uşor de râpă fără ca măcar să bănuiţi. Pentru că mintea tare se mai grăbeşte la început să zică: "Nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Ne iubim atât de mult!" şi din atâta "dragoste" care aduce cu ea şi bucătăria, despărţirea este inevitabilă.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stând pe o banca goală

Te-am aşteptat acolo,
stând pe banca aia goală.
Te-am aşteptat în zori,
într-o zi, n-am ajuns niciodată
şi în apus de soare
într-o zi s-a terminat,
înainte de-a începe.
Te-am aşteptat pe tine,
atâta timp cât mâinile mele
au avut puterea de a strânge
imaginea ta.
Te-am aşteptat pe tine,
atâta timp cât am hrănit
sufletul meu,
cu culorile speranţei
şi mintea mea,
cu durerea de memorie.
Te-am aşteptat pe tine,
în dimineţile proaspete
de primăvară,
cu cântatul păsărilor
în fundal de iarbă proaspătă
şi rouă parfumată de flori.
Te-am aşteptat acolo,
stând pe o bancă goală,
până a venit întunericul.

poezie de Eugenia Calancea (5 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşoară, cât de uşoară...

Atunci când ridici cerul cu mâinile,
că te-ai blocat şi vrei o gură de aer.
Ca atunci când erai copil
şi visele aveau panglici de argint.
Ca atunci când tragi hârtia portocalie
şi care zboară ca un zmeu,
sau ca o rachetă fără greutate
şi apoi cade ca cenuşa albă.
Cum ar fi şi cântecul unei fete
care s-a născut să ne încânte
şi tu eşti acolo fermecat,
uitându-te la ochii ei.
Ca iarba de sub picioarele tale,
care e udă de la roua,
dintr-o noapte de vară târzie.
Uşoară, cât de uşor
e un dans sub apă.
Uşoară, cât de uşoară
este o pânză de lenjerie.
Ca în ziua în care ţi-a zâmbit
prima dată şi ai sperat
că ai fost primul dintr-un milion.
Ca atunci când fiul tău adoarme
şi tu îl vezi ca pe cel mai scump din lume.
Oare cât de uşoară e viaţa!

poezie de Eugenia Calancea (7 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobuzul

Într-un oraş sec, friguros, pe nişte bulevarde triste
Şi monotone, în vieţile line şi plictisitoare a multor muncitori calificaţi
În seria învechită de autobuze RATC care circulă prin oraş de vreo 15 ani
A apărut peste noapte un autobuz gri cu ferestre cenuşii.
Era strălucitor ca o piatra de agat alunecând pe străzile îngheţate,
Străbătând distanţe şi înălţimi obişnuite,
Ca umbra unui vis aproape uitat pe care l-ai lăsat
Să ţi se scurgă printre degete de dragul stabilităţii,
Ca o gură de aer proaspăt sub un lac plin de nuferi.
Iniţial, doar am auzit că există, apoi l-am văzut în treacăt
Mereu în partea opusă a drumului
Fantoma fumurie a oraşului, duhul misterios
Prin ferestrele cărora doar poţi ghici ce se află înăuntru.
L-am aşteptat cu biletul în mână şi căciula în palme
Ca pe acea şansă care ţi se oferă o dată la 100 de ani
L-am aşteptat cu ochi sclipitori şi o răbdare cuminte
Zărindu-l mereu însă numai în treacăt, prin ferestrele murdare
Şi zgâriate ale vechilor galbene autoturisme, cu scaune pe plastic
Mâzgâlite cu markere de diferite culori diverse injurii.
Într-o dimineaţă, aşteptând în apropiere de staţia terminus
L-am văzut îndreptându-se înspre depoul de autobuze
Falnic, sclipitor şi învăluit în misterul său auriu
Mi-am spus "Asta e!", "L-am prins!", "De data asta al meu este!"
Şi l-am aşteptat.
Aşteptarea mea credeam că e gata să dispară ca aburul care îmi ieşea din gură
Dar nu au trecut unul după altul decât vechea gaşcă de autobuze
Fratele mare, fratele mijlociu, fratele mic
Telefonul îmi suna într-o veselie, dar nu îmi doream să răspund.
Tot ce vroiam era ca autobuzul acela să frâneze în staţie şi să-şi deschidă
Uşile din mijloc fix în faţa mea
Aşa că stăteam cu mâinile şi picioarele îngheţate, cu eterna-mi aşteptare în palme,
Părea însă să fi fost înghiţit de pământ.
M-am dus în staţia de depouri să îl văd şi fix când am ajuns a pornit din loc.
M-am dat bătută. Se-nserase afară. M-am dus la muncă
Nu ca să muncesc sau să dau explicaţii unde am fost
Ci ca să le povestesc tuturor despre noua mea obsesie.
Nimeni nu m-a înţeles. M-am întors înfrântă acasă,
Cu un autobuz ordinar, iar atunci când am coborât,
În timp ce traversam strada, agatul meu fumuriu tocmai pornise din staţie,
Din staţia în care l-am aşteptat toată ziua.
L-am forţat să frâneze, ca să traversez.
Nu avea de ales, dar fără să îl mai privesc,
Fără să mai tânjesc după el, de data aceasta.
Apoi, pur şi simplu, l-am lăsat să mi se scurgă printre degete
Ca în atâtea alte dăţi, ca pe un vis împletit cu fire de argint,
Pe care am obosit să-l vânez, l-am lăsat să plece,
Fără să-i pese de mine, aşa cum ne este predestinat.

poezie de Ecaterina Ştefan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!