Cum vrei să ne luptăm?

Ne-am cunoscut în vremuri de război, luptam
în aceleaşi tranşee, ne pălmuiau timpanele aceleaşi gloanţe
dar când treceam unul pe lângă altul nu se mai auzeau armele
intram într-o gaură de vierme spre câmpii de vibraţii înalte unde
se auzeau bătăile aripilor unor păsări măiestre
pentru câteva clipe ne purtau spre ţări calde şi când reveneam
un timp baionetele păreau viori electrice dezacordate
iar când era furtună şi ne ascundeam pe lângă şobolani în mocirlă
când ne priveam, ploua cu stropi aurii ce desenau mâini împreunate
pe când baricadele găurite deveneau livezi de cireşi magici.
Când într-un târziu a venit pacea, nu mai ştiam ce să facem cu ea
nu mai credeam în livezi magice, au început coşmarurile, sângele
se scurgea din cireşi, iar păsările măiestre erau pisici de mare zburătoare
se aruncau să ne străpungă cu ţepoasele lor cozi
am rămas în gardă, pregătiţi de atac în faţa unui inamic invizibil
căci sufletele noastre s-au născut ca nişte hiene
cu ochii deschişi şi cu instinct canibal
nu ne mai uneşte nici un duşman, nici un front comun, ne adulmecăm
precum doi lei în cuşcă înainte de a se năpusti unul asupra celuilalt.
Două spade ce se întâlnesc tăiş pe tăiş, privirile noastre
tot mai ascuţite, iar lamele lor ne taie respiraţia
prin plămâni de inconştient respiră balauri
cu solzii topiţi de căldura propriilor flăcări.
Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane de sarcasm să ne lovim
în săbii de acuze să ne tăiem, ori în luptă dreaptă să ne batem?
Hajime!

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inteligenţe multiple

dacă scrii un poem
şi aripi fermecate fâlfâie în piept
bătăile lor sunt la fel de suave, precum
sunetele pianului, când se-mpletesc
într-un cântec de leagăn
şi atât de dulci, înţelegi de ce
acordurile lirei
au o dulceaţă
poetică

dacă rezolvi o ecuaţie
şi rotiţe fără de cusur ţi se-nvârt în creier
se rotesc la fel de repede, precum
piciorul balerinei, când se-mpleteşte
într-o piruetă
şi atât de exact, înţelegi de ce
mişcările unui boxer
au o precizie
matematică

dacă pictezi o pânză
şi culori magice se zbat în sânge
ţâşnesc la fel de puternic, precum
emoţiile ce ne străpung, când ne-mpletim
într-o privire
şi atât de familiar, înţelegi de ce
sufletele noastre
au aceeaşi expresie
estetică

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?

sonet de Michelangelo din Poezii (1986), traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu eşti mai valoros cu nimic faţă de cel de lângă tine. Până când nu vei învăţa să te regăseşti în fiecare fiinţă umană din lumea asta, nu vei înţelege ce cauţi aici. Dacă ai fi mai bun decât oamenii din jur nu te-ai fi născut la fel ca ei, nu ai fi pe aceeaşi planetă cu ei, luptând cu aceleaşi probleme, trăind la fel şi murind la fel. Nu în diferenţele noastre vom găsi răspunsurile ce le căutăm, ci în asemănările dintre noi. Când oamenii se adună la un loc şi lucrează şi luptă împreună pentru acelaşi scop comun, având aceleaşi valori, atunci se întâmplă cele mai mari minuni şi realizări ale fiinţei umane. Aşa că data viitoare, înainte să judeci pe cineva, umblă un pic în papucii lor şi trăieşte experienţele lor.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un fir albastru fumul de ţigară

în timp ce făceai dragoste cu mine
îţi împleteam din părul tău blond
aripi de înger

amândoi ne doream să ne smulgem din noi
din lutul trupurilor noastre bătrâne
deşi de multe ori zborul ne era scurt
din când în când reuşeam să ne înălţăm
şi acolo sus ne dezbrăcam de carne şi sânge
ne desprindeam de grija zilei de mâine
de boli de nevoi
nici nu mai respiram
păşeam cumva în moarte ţinându-ne de mână
două năluci străvezii abia pâlpâind
şi totul ţinea mai mult de o veşnicie
până când ne aprindeam ţigările
iar fumul de ţigară ca un fir albastru năuc
se furişa pe lângă noi
şi se ridica tot mai înalt tot mai subţire
iar din noi în timp rămâneau
doar două mucuri de ţigară

de multe ori mă visez că sunt
un mărfar uitat pierdut într-o gară pustie
unde nici măcar vântul nu vrea să mai adie
şi unde timpul nu mai curge
e prins strivit de acele macazului
de pe calea ferată ce duce spre Calea Lactee

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingeri

Ating vârful degetelor tale
Şi simt căldura lor în jurul meu,
Iar vârful degetelor mele
Mai reci sunt ca un suflet de ateu.

Dar palmele sunt parcă umede,
O fi emoţia vinovată,
Iar palma mea şi palma ta
Sunt doar o umbră-ntruchipată.

Nu pot să te privesc mai mult de-atât
Şi nici nu pot privi spre tine
Căci tu nu eşti precum sunt eu,
Tu eşti căldura, eşti sângele din mine.

Privesc în ochii tăi de flăcări
Pătrunzându-le căldura cu greu,
Căci tu eşti Dumnezeul mare,
Iar eu ateul în luptă cu tine mereu.

poezie de Carmen Comloşan din Viaţa printre moarte (16 aprilie 2000)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingeri

Ating vârful degetelor tale
Şi simt căldura lor în jurul meu,
Iar vârful degetelor mele
Mai reci sunt ca un suflet de ateu.

Dar palmele sunt parcă umede,
O fi emoţia vinovată,
Iar palma mea şi palma ta
Sunt doar o umbră-ntruchipată.

Nu pot să te privesc mai mult de-atât
Şi nici nu pot privi spre tine
Căci tu nu eşti precum sunt eu,
Tu eşti căldura, eşti sângele din mine.

Privesc în ochii tăi de flăcări
Pătrunzându-le căldura cu greu,
Căci tu eşti Dumnezeul mare,
Iar eu ateul în luptă cu tine mereu.

poezie de Carmen Comloşan
Adăugat de Carmen Comloşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul din neguri

e o vreme opacă
un bandaj zgrunţuros peste iadurile şi cerurile deschise între noi
nu
de mult nu ne-am mai auzit inimile vorbind
măcar cu acea ultimă îndârjire diluată în dispreţul de rămas bun
vântul din neguri ne ocroteşte pierzându-ne unul de altul
amintiri mă privesc în batjocură
din vremea când ne iubeam de sângeram
prin ochii şi urechile celuilalt
prin buze şi piele muşcându-ne ameţitor vieţile încolăcitoare
formam lanţurile polinucleotidice ale unei iubiri înspăimântătoare
părul ne gemea în încleştările furibunde de la marginea nebuniei lucide
îmi era teamă c-ai să te volatilizezi într-o ultimă îmbrăţişare
şi am să câştig acest război dintre sufletele noastre înrudite ridicând mai apoi...
se pedepseşte oare incestul sufletelor?
... o troiţă în locul în care ai pierit din viaţa mea
unde voi trece arar şi voi răsuci câte o ţigară
fumând-o până la încheietura eternităţii pentru a-i atrage atenţia de la tine
nu voiam să te pierd dar mi-era teamă că tu ai să mă îndepărtezi
neregretând o secundă minutul când se va întâmpla aceasta
că voi dispărea ca un card expirat într-un bancomat nici măcar o ultimă
chitanţă nu îţi voi putea oferi
doar câteva rânduri anoste pe un ecran albit de soare

dar am secătuit amândoi sincronizaţi doi delfini
în orgasmul perfect
al unei despărţiri neanunţate de nimic
umplându-ne instantaneu cu un dispreţ şi acea aproape ură de celălalt
insuficientă pentru a ne păstra totuşi unul lângă altul

cred că se pedepseşte...

rătăcesc pe muchiile zilelor care îmi taie tălpile
picioarele mi se despică până spre genunchi
nu ştiu cât vor mai rezista bieţii mei mândri genunchi
inflexibili în faţa ta

caut imaginile din promo-ul ce anunţa cândva
îmbătrânirea ta alături de îmbătrânirea mea

doar un flash cu plopi nătângi crescuţi din ochii noştri
ce se ţin de frunze lungi
şi ne mai iubesc
de amândoi
de unul de altul
atât mă mai cutremură

poezie de Simion Cozmescu din Cântecul măturătoarei de fluturi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi

Bărbat şi femeie,-n pat, trăgând cu ochiul unul la altul:
trupurile lor relaxate, întinse şi obosite.
Bărbatul nemişcat, femeia respiră adânc,
coastele ei urcând şi coborând. Picioarele bărbatului,
desfăcute, sunt osoase şi noduroase. Şoaptele
de pe strada însorită se-nfăşoară-n jurul lor.

Aerul atârnă impalpabil în umbra grea
şi se strânge-n stropi de transpiraţie vie
pe buze. Privirile celor două capete alăturate
sunt identice, dar nu mai văd trupul celuilalt
ca atunci când s-au îmbrăţişat.
Abia se mai ating.

Buzele femeii se mişcă un pic, dar nu se-aude niciun sunet.
Respiraţia care saltă coastele se opreşte
la o a privire mai lungă a bărbatului. Femeia
îşi apropie faţa de cea a partenerului, buze lângă buze.
Dar privirea bărbatului rămâne-n penumbră, neschimbată.

Grei şi cercetători, ochii lor se cântăresc
în suflul respiraţiei care reînvie stropii de transpiraţie,
dezolanţi. Femeia nu-şi mişcă trupul,
suplu şi viu. Buzele bărbatului se apropie,
dar privirea rămâne aceeaşi, în penumbră.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii dintre samurai aveau pieptare de oţel, dar cei mai mulţi purtau chimonouri simple, cum se chemau halatele lor, şi cele două săbii. Toţi aveau părul pieptănat la fel: creştetul capului ras, iar părul de la spate şi din părţi strâns într-o coadă dată cu ulei, adusă spre creştet şi legată cu grijă. Numai samurailor le era îngăduit să se pieptene aşa, şi pentru ei era obligatoriu. Doar samuraii puteau să poarte cele două săbii – sabia cea lungă, de două mâini, pentru luptă, şi cea scurtă, ca un pumnal – şi pentru ei săbiile erau obligatorii.

James Clavell în Shogun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n braţele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig şi nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Şi peste cortul nostru din zăvoi,
Atâţia greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb şi-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai ştiu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, şi nici cum am dormit.

Ce ştiu cu siguranţă, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Şi îţi aştept sosirea cu nesaţ
În nopţile când îmi adormi pe braţ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt departe, prin ţările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.

Ion Druţă în Păsările tinereţii noastre (1971)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Copilă fiind, alergam spre incendiul soarelui
Cu tine, de acelaşi foc să ne simţim cuprinşi
În pacea serii câmpurile toate păreau
Carbonizate de flăcările soarelui hain,
Pădurea era un sanctuar cu mii de cuiburi
Unde îngerii sub formă de lumânări
Urzeau lumini lăuntrice şi adevărate
Şi strigau păsări pe nume-alintate.
De-atunci, înnebunisem de frumuseţe, poate,
Când pe cărare-l zărisem pe Dumnezeu,
Atunci eram transparenţe, visam fără agonii
Amestecând în zboruri potop de armonii,
În spatele casei cu zarzării aurii,
Scăpând în lumea copilăriei fără hotare.
Ne aşezam în genunchii zglobii
Lângă apele cu unde-argintii
Respirând cer şi calici de lotus şi soare.
Înnebuniţi de tremurul a toate câte sunt,
Buzele erau neîndemânatice în sărut,
Vorbeam cu sfieli şi cu ochii-n pământ.
Firele de iarbă o luaseră razna
Iar nouă ne crescuseră aripile până la gât,
Îngânam păsările de pe braţe
Gustând murii cuvintelor
Ce plonjeau pe pământ.
De-acum, gândurile noastre toate
Erau culoarea din zarea de lumini
În miezul cuvintelor erau picurate,
Îmbrăţişând o tijă lungă de trandafir.
Trecând pe negândite şi în tihnă
De-atâtea cercuri diafane de lumini,
De-atâţia nori ce stau să cadă,
Am înţeles ce lesne poţi iubi
Când îngeri cântă la viori viorii,
Când pielea lui catifelată dansează
Ţinând în braţe lira coapselor ei,
Când ea ameţeşte de mirosuri vii
Merii şi piersicii din grădini,
Când el e cufundat în văzul ei zburător
Şi se răsfaţă ca un fluture sonor.
Amândoi căzuseră într-o zare cu sunete
Iar pe limbi aveau mieji de vocale
El era tot numai braţe spiralate,
Ea era toată numai aripi diafane
Pregâtindu-se de îmbrăţişare
Îşi respirau dragostea prin priviri,
Peste tot îi invadau note muzicale,
Îngerii îi logodeau iar ei plângeau
După puritatea de la-nceput.
Strigătul lor a tulburat planetele,
Trupul ei deschidea uşa unui alt trup
El şi ea căzuseră într-un poem.
Deşertându-şi gândurile toate
Trăiau dintr-o fericire într-alta.
Lăsară şi urmaşi şi vorbele lor
Când se îmbolnăviră de atâtea viziuni.
Într-o zi, îmbătrâniră,
Şi, de-atunci, nu li se mai întâmplară iubiri,
Erau bolnavi şi făceau rugăciuni,
Clopotele bisericii îi găseau
La slujba de purificare.
Deodată, plecă el şi nu se mai întoarse,
Altă dată, nu mai respiră ea.
Şi toată grădina şi-a revărsat miresmele
Pesemne pentru ei.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am visat

Te-am visat mai demult,

când încă ne căutam,

şi fiecare iubea pe altcineva,

şi între noi era o graniţă pe care am învins-o într-un final.

Corpul tău nu era al tău,

era al altuia, şi nici chipul,

dar te-am recunoscut în vis,

ştiam că eşti tu,

cel pentru totdeauna,

trecut prin multi-galaxii şi civilizaţii,

una mai teribila ca cealaltă,

cu lideri nebuni şi zei pentru tot ce nu înţelegeau,

aveai aceeaşi tăcere şi în mijlocul ei,

o inimă la fel de firavă,

un cub rubik ale cărui culori abia le potriveam.

Te-am visat mai demult şi am plâns,

nu ştiam cum am să mă descurc

cu toată iubirea asta,

cum am să plătesc,

când te voi găsi,
dacă va fi prea târziu

sau mult prea devreme

şi vom trece unul pe lângă celălalt

ca doi străini într-o galerie de artă.

Şi frica mea a fost mare,
o grenadă ascunsă într-o altă grenadă,
o grenadă ca o matrioska care a explodat
şi explozia ei nu a distrus nimic.

Explozia ei te-a adus pe tine.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul se calmase; îi venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atrăgător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce vremuri...

Pe vremea când bărbaţii încă purtau costum,
Iar doamnele erau cu mult mai graţioase,
Când legea era lege, nu glumă, ca acum
Şi exista respect şi maniere frumoase!

Pe-atunci şi primăvara, cu râsete duium,
Venea umplând de flori poiene mătăsoase,
Pe vremea când bărbaţii încă purtau costum,
Iar doamnele erau cu mult mai graţioase!

Uitaţi-vă şi voi în jurul vostru-acum:
Nimic nu mai e sigur, prietenii-s parşivi,
Tânjim după-acea vreme, când îţi vedeai de drum,
Eram mai fericiţi, chiar dacă mai naivi,

Pe vremea când bărbaţii încă purtau costum!

rondel de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce spunem poveşti ( pentru Linda Foster)

1
Pentru că suntem obişnuiţi să trăim sub frunze
şi în zilele ploioase
muşchii noştri simt un tremur,
de-acum dureros, din vremea când rădăcinile
ne trăgeau în pământ

şi pentru că avem copii care cred că
pot zbura, un instinct rămas
de când oasele braţelor noastre
aveau formă de ţitere şi se îndoiau
cu eleganţă sub penele aripilor

pentru că înainte de a avea plămâni
ştiam cât de departe este fundul mării
în vreme ce pluteam cu ochii deschişi
ca nişte eşarfe pictate într-un scenariu
de vise, şi pentrum că noi ne-am trezit

şi-am învăţat să vorbim

2
Am stat lângă foc în peşterile noastre –
şi pentru că eram săraci am făcut o poveste
despre un munte al comorilor
care se va deschide pentru noi

şi pentru că eram întotdeauna învinşi
am născocit ghicitori imposibile
pe care numai noi le puteam rezolva
monştri pe care numai noi îi puteam ucide
femei care nu puteau iubi pe alţii
şi pentru că am supravieţuit
surori şi fraţi, fiice şi fii,
am descoperit oase care se ridicau
din pământul negru şi cântau –
păsări albe în copaci

3
Pentru că povestea vieţii noastre
devine viaţa noastră

Pentru că fiecare dintre noi spune
aceeaşi poveste
dar o spune diferit

şi nimeni dintre noi nu o spune
de două ori la fel

Pentru că bunicuţe arătând ca nişte păianjeni
vor să-şi farmece nepoţii
şi bunicii au nevoie să ne convingă
că ce s-a întâmplat s-a întâmplat datorită lor

şi deşi noi ascultăm doar
întâmplător, numai cu o ureche,
vom începe povestea noastră
cu cuvântul şi

poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mai bine să fie doi decât unul singur, căci pentru osteneala lor au plată mai bună; şi dacă unul cade, fârtatele său îl ridică; dar vai celui ce este singur când cade, că el nu are pe un altul care să-l ridice. Şi dacă vor dormi doi, le va fi şi cald; dar unul, el singur, cum se va încălzi? Iar de se va ridica unul împotriva lui, cei doi îi vor ţine piept; că funia întreită nu se rupe curând.

Solomon în Ecclesiastul, 4:9-12, traducere de Bartolomeu Anania
Adăugat de TraianD
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteaptă-mă că sunt bătrân

aşteaptă-mă că sunt bătrân
când doi copaci ne mai rămân
şi păsările s-au ascuns
să le-mpărţim într-un apus
sau doar în gând

s-aştepţi când toamna e în toi
când plouă-n lumea de apoi
iar eu te chem în visul meu
dar nu ştiu cum, te pierd mereu
prin norii goi

aşteaptă-mă într-un pustiu
mereu ajung, dar prea târziu
când nimeni nu mai e în prag
şi pleci cu tot ce mi-e mai drag
şi nu mai vii

aşteaptă-mă că plec curând
trec inorogii pe pământ
mă poartă spre un alt tărâm
aşteaptă-mă că sunt bătrân
sunt prea bătrân

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare îşi imaginează că problemele LUI sunt cele mai mari, că viaţa LUI e cea mai grea şi că experienţele SALE de viaţă sunt cele mai pline de sens şi lecţii de viaţă. E doar o iluzie. Nu eşti mai valoros cu nimic faţă de cel de lângă tine. Până când nu vei învăţa să te regăseşti în fiecare fiinţă umană din lumea asta, nu vei înţelege ce cauţi aici. Dacă ai fi mai bun decât oamenii din jur nu te-ai fi născut la fel ca ei, nu ai fi pe aceeaşi planetă cu ei, luptând cu aceleaşi probleme, trăind la fel şi murind la fel. Nu în diferenţele noastre vom găsi răspunsurile ce le căutăm, ci în asemănările dintre noi. Când oamenii se adună la un loc şi lucrează şi luptă împreună pentru acelaşi scop comun, având aceleaşi valori, atunci se întâmplă cele mai mari minuni şi realizări ale fiinţei umane. Aşa că data viitoare, înainte să judeci pe cineva, umblă un pic în papucii lor şi trăieşte experienţele lor.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!