Ieşire

un stol mare de păsări s-a oprit asupra mea
fiecare pasăre îmi ciuguleşte lutul
deschizând o fereastră
crucile din cimitir s-au ridicat la înălţimea crucii lui Iisus
cerul pictează caii cu albastru
copitele răstignesc pământul pe-o cărare nouă
din muşchi îmi ies coroane de fluturi
şira spinării a devenit un copac din al cărui lemn
s-au construit biserici într-o viaţă anterioară
plutesc pe sânge icoane spre răsărit
în mâinile întinse ţin lanţul unui lacăt
o noptieră stă în faţa mării
îi deschid sertarul şi iau cheia ruginită a timpulul
cheia se topeşte pe pieptul meu
ies afară în stropii de ploaie
în apa căzând aud glasul naşterii

poezie de Radu Chiorean (5 noiembrie 2018)
Adăugat de B IULIA CORINA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rock

mama ţipă
să-mi iau cheia
cheia mea nu are niciun lacăt –
ce dacă
lacătul tatei a ajuns pe fundul sticlei care
cuantic muşcă din vin
vinul
liturgic îmi cântă
să nu mă întorc
femeia
un fel de lumină-rană
îmi şterge cu sânii orice încotro...
în lemnul chitarei subţire revolta-i uitată
urechea lesne devine teasc şi mormânt
toţi nervii mei emigrează, intermitente coloane de refugiaţi
pustiul rămas lăţeşte ecoul ţipătului mamei –
da, o am, încetează, iată cheia, ia-o înapoi şi aşa
bălăngăne ca un muşchi în plus, ca un nod şi ce?!
rugina crucii tale e unica pâine?
– tată, tu nu zici nimic?... –
singuri mai suntem!...
icnetul pietrelor sub tălpi nu-i a supunere, ci doar
fals prohod identic primului scâncet
femeia crezută a mea deja este mamă
mama crezută a mea demult e-un sunet prea-nalt
doar Tu, Doamne, Tu mi-ai mai rămas
lacătul
şi stropul de vin

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cresc din braţe ramuri

Din nou e verde, îmi cresc din braţe ramuri,
Mă simt ca un copac, vântul mă îndoaie,
Crengile mi-s desfrunzite, îmi apar muguri.
Pe fruntea dezmorţită aşteapt o nouă ploaie.

Din depărtare venit-au păsări călătoare,
S-au aşezat, atâtea, pe-al meu creştet,
Mă clatină anotimpuri, zburătoare,
Am atâtea de spus, braţele-s încărcate, de alunet

Anotimpul pe umeri mă bate, cu raze de soare,
Cu muguri cerul a ţesut, vual de primăvară,
Rădăcinile sau trezit şi zvâcnesc cu putere,
Prin măduva tulpinei, seva se-nvioară

Părul meu galben se împleteşte cu faine frunze,
Din cosiţele dalbe, păsările fac cuiburi, iscusite.
Din fiecare cuib renasc visuri, punându-se pe buze,
De la Dumnezeu, putere cer, să fie împlinite.

poezie de Ludmila Maciuga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O piatră pe suflet

îşi spăla mâinile prea des
ca şi cum ar vrea să înlăture
o vinovăţie
mătura de trei ori pe zi în faţa uşii
iar foşnetul măturii îi părea cântatul
cocoşilor lui petru
ştergea cu spirt tocurile ferestrelor
sticla lor lăsând-o
cu pete bătrâne de praf şi grăsime
la înălţimea anume
urma unui nas lipit
mereu în acelaşi punct
poarta între lumi neîndeajuns de paralele
în copacul din faţa casei
atârnau o mulţime de prăştii
semn că trecuse pe acolo o copilărie
plină de păsări
motivul pentru care
orice speranţă ştie acum zborul doar static
şi toate astea
până astăzi
când
s-a oprit apa
s-a oprit aerul
s-a oprit muşchiul feţei într-o expresie
ca atunci când se moare de râs
mâinile începu să dea din aripi şi
să zboare de-adevăratelea
ca din praştie ţâşni
piatra de pe suflet
izbi cu putere direct
în geamul lui Dumnezeu

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbucium copilăresc

Îmi bate la fereastră gândul,
E plin de romantism şi jale,
În pat îmi zace negru trupul,
Iar ochii-mi sunt pierduţi pe cale.

Îmi tremură cu dor amorul
Şi se ridică în picioare,
Cade în gol şi viitorul
Şi cad şi oasele murdare.

Mă strânge gulerul albastru,
Fug ochii obosiţi de clipe,
Pe cer mai arde vechiul astru,
Şi degetele moi pe clape.

O melodie ce mă-ngână
Răsună-n geam şi geamul cântă,
Adorm, şi-n vis cu-aceeaşi strună
Mă-mbrac în rochie de nuntă.

Un vals porneşte într-o sală
Şi paşii mei grăbiţi se-nnoadă,
Primesc în mână-un fir de cală,
Şi cad, şi cad, şi sunt la coadă.

Pe uşă ies, şi ies ca moartă,
Din vis tresar, privesc spre poartă,
Închisă e, şi a mea soartă
Cu gândul stă, afară, fată.

poezie de Ana-Maria Mandra
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca silabele unui mare pian

Pot sta treaz o noapte întreagă lângă tine, în întuneric,
E o nebunie, recunosc, dar mie îmi place şi
Tot ce îmi place mă odihneşte. Cunoaşte-mă!
Spune noaptea, cunoaşte-mă!, spune sufletul,
Cunoaşte-mă! spune lumea de forme a nopţii.
Îmi deschid încet floarea craniului, îmi deschid
Venele, îmi deschid întreaga poartă de sânge,
Deschid auzul, ca o membrană imensă,
Deschid nervii, ca o plasă de fire electrice,
Pun şira spinării să stea la pândă, şi ea, ca hiena
În pustiu, îşi scoate ghearele şi aşteaptă.
Veniţi sunete!, spun, veniţi sunete!; şi ele vin,
Ca silabele unui mare pian, ca o rostogolire calmă de ape.
În fiecare noapte alte sunete, mai ciudate şi mai difuze.
Dacă închid ochii le văd, ca nişte forme aeriene,
Plutind în dezordine peste străzi, purtate de curenţi,
De vântul subţire al nopţii. Aş putea alcătui viaţa
Numai din sunete, mi-aş putea-o imagina,
Totul ar putea fi construit numai din sunete:
Muntele, oraşele, animalele, oamenii, dragostea, somnul,
Foşnetul coapselor tale, trupul tău pâlpâind sub cearceaf,
Respiraţia ta, ca un abur dulce care îmi mângâie faţa.
Din imensitate vin voci, zgomote de maşini, plescăituri,
Corpuri în apă. Sunete mici ca alicele, venind din apropiere,
Sunete grave, venind de la mare distanţă.
Noaptea pulsează, gâlgâie, doarme, agonizează,
Se varsă în mii de vase comunicante, se distilează, sounds in the darkness.
Pot sta treaz o noapte întreagă după ce am făcut dragoste şi acum dormi,
Pot să ascult la nesfârşit carnea ta sfântă şi înnoptată...

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabere unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apele Jiului

Vântură cerul departe
valurile ce se sparg
gândurile vin din larg
de-mi leagă zarea'n catarg
trecutul îmi zace oltean
în fluturi de ape mărgean
ies din Jiuri materne
iubirile mele eterne.
m-apasă Jiul în coastă
fereastră spre'ntinderea vastă
zările lumină
din a Băniei grădină.

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor de fluturi

Îmi curg fluturi din ochii calzi,
Îmi curg fluturi pe obraz.

Îmi curg fluturi pe spatele rece,
Îmi intră-n gură să mă înece,

Îmi curg fluturi pe nas, când respir
Mă umplu pe faţă, mă împroşcă cu mir.

Îmi curg fluturi pe mâinile slabe,
Sărută mai jos picioarele albe.

Îmi curg fluturi când te văd şi tac,
Sunt plină de fluturi în stomac!

Îmi curg fluturi rânduri, rânduri,
Din ochi, din ureche şi din gânduri.

poezie de Roxana Matiasi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rândunel

Un vânt şi-o ploaie necăjită
S-au repezit ca din senin
Şi răpăie prelung pe frunze
Şi-mi culcă florile de crin.

Grădina toată-i răscolită...
Ce tristă e grădina mea!
Pe-o creangă tremură de frică
Un pui plăpând de rândunică.

E singur, în bătaia ploaiei,
Şi-n ciripitu-i rugător
Îmi spune să-i deschid fereastra:
Şi eu deschid, el intră-n zbor.

Şi iată-mi-l rotind prin casă
Şi parcă nu mai e pustiu
În casa mea înveselită
De ciripitul lui zglobiu.

Dar iată... soarele s-arată...
Pe frunze picurii sclipesc
Şi rândunelele, pe-afară,
În zboruri vesele vorbesc.

La glasul lor, grăbit, mă lasă,
Plăpândul pui de rândunea...
Mai vino, ploaie, înc-o dată
Să-l văd din nou în casa mea.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimburi

Îmi pare că în mijlocul a ceea ce îţi spuneam stă furibundă inima mea
dumnezeu nu are nicio treabă cu asta, te trezeşti într-una din zile altfel
îţi laşi la o parte întrebările şi toate dubiile însoţitoare
te îmbraci în femeie laşi de o parte stânjeneala
devii altceva
una
pe buze aroma de merişoare al unui ruj foarte roşu
ieşi aproape nouă din casă ţi-ai pus desigur cerceii tăi cei mai frumoşi
fusta te îmbracă de parcă nu ţi-ar mai fi mamă
ci tată
pantofii cu toc ţi i-ai înmuiat în aur
şi-n
ploaie
ceasornicarul îţi dă cheia inimii bărbăteşti şi începi să întorci altfel ceasul şi timpul
dar nu, bărbatul tău nu e nicăieri
îl cauţi zadarnic pe strada prelungă ca moartea
pe taximetre s-au oprit dumnezeii să-întrebe ce e cu suflul cel nou
pentru că nicio pasăre nu se schimbă la suflet prea repede
iar tu eşti pesemne o pasăre ai devenit una
din porumbă te-ai făcut porumbel şi apoi iarăşi porumbă
ce-s cu zbaterile acelea, femeie,
te întorci din drum
în depărtare vezi cum cineva încetează să mai bată cu pumnul în uşă
e bărbatul tău probabil ţi-a deschis inima cu o cheie nu ştiuse c-o are
nu ştia la ce foloseşte,
îmi pare că pe ecranul publicity sunt îndrăgostiţii aceia piepturile lor de pasăre albă
s-au întânit
şi
au ars
pe dinăuntru
implozie
surdă
aşa cum ard stelele când le aprinzi dacă eşti dumnezeu şi ele fac prostii
şi pe cerul de noapte se arată culoarea
o vezi de la sute de mii de ani lumină
dragostea e de fapt trucul lumii
un schimb
nu
e troc
aşa cum dumnezeu are nevoie de trupul clădirilor şi de clopote,
îmi pare că acum s-a făcut linişte...
aşa cum ceasornicarul are nevoie de setea voastră de timp, pentru ceasuri,
dar îndrăgosteşte-te, odată,
femeie!
sau

redevino copil.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, raza mea de soare

Mamă,

Ies afară şi mie frig.
Intru-n casă şi mi-e frică.
Din puteri mamă te strig,
dar speranţa îmi e mică.

Întoarce-te la mine mamă,
la pieptul tău să mă-ncălzeşti.
Fără tine-mi este teamă
când doar din cer mă priveşti.

Pe băncuţa de la poartă
zi de zi, mamă te-aştept.
Spre tine gândul mă poartă,
inima mă doare-n piept.

Sufletul... ce să mai spun;
a plecat din pieptul meu.
Pribegeşte pe alt drum,
să urce la Dumnezeu.

Noaptea privesc mândra lună
şi îmi pare zâmbitoare.
Mie parcă ar vrea să-mi spună
cât eşti de strălucitoare.

Mamă – raza mea de soare!
Mamă – icoană mare şi sfântă,
îngerii să te-nconjoare,
că mi-ai fost o mamă scumpă.

poezie de Dumitru Delcă (8 martie 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sofie

Sofie e o femeie ce s-a apucat de muncă
fostă deţinută din ţinutul meu
o văd în fiecare dimineaţă când părăsesc oraşul
cu buzele întinse aşteaptă
din păr i se desprind corbi spre seară
din paltonul gri demodat ies doctori
pantofii înalţi sunt purtaţi de muncitori cu ziua de prin preajmă
ţipetele ei sunt ţipetele oraşului
unghiile ei sunt lungi ca iadul.

Sofie e o femeie frumoasă dimineaţa când roua
se aşază pe bancă
şi câţiva lingăi îi lustruiesc genunchii
fără să ezite se uită la mine
mă vede cum mă văd eu
mila mea pentru Sofie s-a întins jos şi ne-a făcut semn
ne-am dus şi ne-a şoptit la ureche
inteligibil dar suficient
- mai mult o stare
lucrurile s-au legat şi am luat-o acasă
nevastă-mea a închis-o în colivie
şi s-a arătat neînduplecată
amândouă tăcute
amândouă negre
am rămas spre seară să citesc
Sofie îmi făcea semne
şi-am intrat în colivia ei
- am rămas pasăre pe-veci.

poezie de Ionuţ Manea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc

poetul avea o amantă
care se dezbrăca dintr-o paletă de culori
şi-avea în fiecare clipă o altă rochie
întorcea sunetele cuvintelor
pe degete
apoi le punea pe buze ca pe-o
prăjitură cu frişcă
când mergea oraşul mirosea ca o petală
ce i se lipea de genunchi zburând apoi
cu mirosul ei pe lângă trupul unui copac
în jurul unui poem bronzat de sărut
se prindea de fuzelajul unei păsări de sticlă
înaintând cu aripile strânse
care trasau linii în formă de zbor
pe pieptul lui

poezie de Radu Chiorean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hoţul de uşi

1985
În jurul Cinematografului sute de case evreieşti
sunt puse la pământ de un buldozer.
Nu se grăbeşte
Azi face treabă
O săptămână e plecat la tovarăşul
să lucreze la partid
E frig!
Parcă sunt albine care te înţeapă
cu ger.
Am pus filmul în aparat
Lumea în sală mănâncă seminţe
Lampa îmi arată că o oră pot chiuli
În ziarul "Scânteia" mai am doi usturoi
cu slănină!
E decembrie!
Nu mai am lemne pentru sobă
O fi dărâmat ceva la evreu?
Ies afară printre casele lor
Sunt părăsite
Văd o uşă numai bună de pus pe foc!
O deschid
O scot din balamale
şi aud
Heeei!
Uşa mea!
Uşa mea!
Eu fug cu ea în spate
Hoţule!
Uşa mea!
Am fugit prin spatele Cinematografului
am ascuns uşa după alte uşi
şi am urcat pe scara de urgenţă în cabina
de proiecţie
Am coborât
cu mâinile în buzunar în faţa Cinematografului
O femeie în vârstă mă întreba de un hoţ de uşi.
Am ridicat din umeri
I-am zis că fugea spre spitalul 4
A doua zi uşa ardea!
Femeia aia mă invita la o cafea!
Avea o pătură în uşă!
Mirosea a mult lemn!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mix

Mi s-au amestecat simţurile
De dimineaţă.
Acu văd cu mâinile
Când îmi trec degetele
Peste genele tale
Să le orbesc
De mine...
Mi s-au amestecat simţurile
Deodată.
Acum miros cu ochii
Când îmi plimb privirea
Pe gâtul tău
Să-l recunosc
Din amintire.

Mi s-au amestecat simţurile
Copilăresc.
Acum gust cu nările
Când îmi îngrop faţa
În mâinile tale
Niciodată
Fade...

Mi s-au amestecat simţurile
Diform.
Acum iubesc cu auzul
Când îmi caut notele
În sufletul tău
Să-i golesc
Din plin...

poezie de Gabriela Chişcari (22 mai 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un copac ciudat

fructele mele zboară precum îngerii
când frunzele-mi tânjesc la nemurire
în fiecare toamnă prin fiecare iarnă
rămân cu atâta gol încât fac loc fulgilor
să-mi doarmă a primăvară fluturi albi
.............................................
să nu mă întrebaţi de unde începe moartea
pentru că de fiecare dată uit asta la fiecare nouă încolţire
.............................................
sunt cel mai ciudat copac
îmi cresc păsări spre cer
din fiecare ghindă aruncată-n soare

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată

Mi-a intrat un copac în mâini,
Seva a urcat în membre,
Copacul a crescut în pieptul meu –
Aplecate,
Ramurile ies din mine ca nişte braţe.

Exişti, copac;
Exişti, muşchi verde;
Existaţi, viorele cu vântul deasupra voastră.
Eşti un copil – înalt, înalt –
Şi toate acestea pentru lume-s o aiureală.

poezie de Ezra Pound, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi ţin visul de sfoară şi îl înalţ să zboare

m-am înţepat într-o aşchie
globulele au dat năvală
un izvor de culoarea cireşelor a ţâşnit
aproape artezian m-am apropiat şi am sorbit
până mi-am înroşit dinţii
apoi am apăsat locul cu degetul arătător
şi am închis ochii
chiciura de flori se auzea trosnind cu fiecare fugă a vântului prin crengi
eram în anotimpul imprecis mă lua cu călduri
numai tâmplele albeau ca la îngheţ
am aşezat mâna sub jet de apă chiuveta a devenit roz
şi parcă mă scurgeam odată cu sângele meu
apoi m-am trezit singură într-un loc necunoscut de un verde ştrengar
nu mă temeam de această linişte
părea să mă aflu înr-o nouă viaţă
totuşi privindu-mi palma am tresărit
un copac creştea din locul acela ramură cu ramură frunză cu frunză
nu ştiu cât timp a trecut tot privind cum se înalţă
venele mele erau rădăcini
îi devenisem pământ
în curând aveam să-l văd înflorit zburătăcit de păsări
şi pe fiecare braţ câte-o casă ridicându-se
apoi din acele case au început să iasă copii
au crescut s-au iubit şi lumea îmi părea doar din copaci în floare
am privit cerul limpede luna era un orologiu care măsura timpul
numai că eu locuiam într-un timp imprecis devenisem o ţarină plină de fluturi
o boare matinală m-a sărutat şi am ieşit din vis cum iese o poezie din muza ei

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!