Sunt de ajuns, şi clopote şi aripi

dacă trebuie să scrii e ca să nu stea mâna celor nouă ursitoare
la lumina unei lămpi se prefigurează în mişcare umbre
dar tu nu mai auzi
să repeţi după mine cuvântul Dumnezeu e imposibil

un ocean în care pluteşte tăcerea aduce la ţărm vietăţi ce au murit odată
sufletul îngheaţă mai repede chiar decât ai aprinde farul lumină
să inspiri prin fular temperaturile scăzute
şi nici atunci să nu poţi bloca adevărul de la un capăt la altul
ai învăţat că echilibrul se află în bătăile neregulate ale inimii

care te cuprinde dintr-o singură mişcare
care te însoţeşte pe celălalt mal şi scoţi prin ochi şi oase cele mai negre temeri
le arunci prin crăpătura uşii celor nouă ursitoare
chiar înainte de începerea unei spovedanii

îngenunchezi lângă icoană

poezie de Afrodita Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur

Mi-e frig în cămaşa asta
De litere
Prin care intră uşor
Toate intemperiile.

Vantul prin a,
Lupii prin b,
Iarna prin c,
Şi eu încerc să-mi apăr măcar inima
Cu un titlu mai gros,
Dar ma îngheaţă frigul care intră
Prin toate literele.

Mi-e urât în cămaşa asta
De litere
Prin care intră uşor
Respiraţia şi bătăile inimii.

Prin a,
Prin b,
Prin c,
Alfabetul este plin de mine
Pentru o clipă.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate marile binecuvântări ale vieţii sunt o sursă de nelinişte şi nicicând nu dă omul dovadă de mai puţină înţelepciune încrezându-se în soartă decât atunci când aceasta este foarte bună;pentru păstrarea prosperităţii este nevoie de altă prosperitate, şi în locul rugăciunilor care s-au împlinit trebuie să facem alte rugăciuni. Căci tot ceea ce vine adus de întâmplare este instabil, şi cu cât mai sus se va înălţa, cu atât este mai predispus la cădere. Mai mult decât atât, ceea ce stă să cadă nu aduce nimănui plăcere;prin urmare, foarte tristă, nu doar foarte scurtă, trebuie să fie viaţa celor care caută să câştige cu multă trudă ceea ce trebuie să păstreze şi cu mai multă trudă. Muncind din greu dobândesc ceea ce vor şi plini de nelinişte stăpânesc ceea ce au dobândit;în vremea aceasta nu ţin nici o socoteală a timpului, care niciodată nu se va mai întoarce. Ocupaţii noi vin să le ia locul celor vechi, speranţa incită la o nouă speranţă, ambiţia-la o nouă ambiţie.

Democrit în Euthymia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antimaterie

Priveşte-mă,
pasărea din mine şchioapătă în zbor,
aerul prin care trece devine din ce în ce mai sărat,
ca în apropierea unei mări, la care, spre sfirşit,
trebuie să cobor.

Ascunde-mă propriei mele umbre
şi lasă-mi umbra să te acopere fără de mine,
plutind uşor peste ceea ce mai e
un vis cerşind printre ruine.

Uită-mă adânc,
aşa cum, până la urmă, se uită pe sine şi uitarea,
şi revino în deşertul acela,
din care, demult, ai auzit chemarea.

Ascultă-mi depărtările
şi vei înţelege că tăcerea e ca trupul unei scoici,
nevăzut, neauzit, dar trăind undeva, pe un mal,
unde doar caii singuri mai ajung,
fugiţi din hamuri de troici.

Păzeşte-mă fără să vrei,
absenţa mea e mai puternică decât fiinţa mea,
aşa încât ai grijă de lipsă, de tăcere şi de umbră,
căci ele sunt clipa care, odată, a vrut să stea.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin...

Prin ochii mei
Se vinde o fecioară
Sub pleoape
Care iartă
Şi o cer.
Prin somnul unei mame
Subţiat de vânt
Mai cade-o stea
În bătătura goală.
Prin tatăl ce coseşte
O iarbă sub pământ
Un fiu care adună
Otrava din cuvinte.
Prin mâna ce mângâie
Oftatul unei coapse
Mai trec spre eşafodul
Poemelor nescrise...

poezie de Ioan Marinescu-Puiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desenându-i pe piele nervurile negre ale unui cireş japonez înflorit

cele mai mari victorii sunt chiar acele jocuri în care ai fost înfrânt
iremediabil distrus de propriile argumente
tocmai atunci când erai poleit cu certitudini

adevărata lumină îl îmbracă pe cel învins
desenându-i pe piele nervurile negre ale unui cireş japonez înflorit
cum seva materialităţii
maternă

coborând în celălalt
un cer mai deschis către implozia finală
un scut de care te izbeşti
înainte de a străpunge universul
către revelaţie
prin durerea voluptuoasă a unui adevăr ce se stinge

poezie de Angela Furtună din Pelerinul din Aqualung (25 septembrie 2008)
Adăugat de Angela Furtună
Comentează! | Votează! | Copiază!

milă

Mila este o mişcare de simpatie prin care ea ne face să depăşim propriul nostru eu; în loc de a mări suferinţa, ea o împarte, cu alte cuvinte, în două şi contribuie la promovarea unei duble satisfacţii: aceea pe care eul nostru, într-un mod general, o încearcă prin faptul largii sale participări la stările psihice ale altuia şi aceea pe care o încearcă altul pentru că vede în mila căreia el îi este obiect, manifestarea unei sincere iubiri şi a unei profunde participări.

definiţie de M. Scheler
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

Am cunoscut tăcerea mării şi pe cea a stelelor,
Şi tăcerea oraşului când doarme,
Şi tăcerea bărbatului şi-a fecioarei,
Şi tăcerea celor bolnavi
Când privirea lor rătăceşte prin cameră.
Şi întreb, pentru-a înţelege:
Care este folosul limbajului?
Un animal sălbatic geme de câteva ori
Atunci când moartea-i răpeşte odraslele.
Iar noi amuţim în faţa aceleiaşi realităţi –
Nu mai putem vorbi.

Stând în faţa băcăniei,
Un băieţaş curios întreabă-un bătrân soldat,
"Cum ţi-ai pierdut piciorul?"
Iar soldatul se-învăluie într-o tăcere opacă,
Mintea-i zboară departe,
Dar nu mai poate ajunge la Gettysburg.
Revine zâmbind
Şi spune," Un urs a rupt o bucată din el."
Băiatul se miră, în vreme ce bătrânul soldat,
În tăcere,-şi continuă, firav şi spectral, viaţa deasupra
Flăcărilor de la ţevile armelor, a tunetului tunurilor,
A ţipetelor celor sfârtecaţi –
Şi el zăcând în ţărână,
Şi chirurgii din spital, bisturiile,
Şi lungul şir de zile-n pat.
Dacă el ar putea descrie toate acestea
Ar fi un artist.
Dar, dacă ar fi un artist, atunci ar avea răni şi mai adânci
Pe care, oricum, nu le-ar putea descrie.

Există tăcerea unei uri devastatoare
Şi tăcerea unei iubiri imense,
Şi tăcerea prieteniei trădate.
Există tăcerea unei crize spirituale,
În care sufletul tău, torturat cu mult rafinament,
E receptacolul unor viziuni care nu pot fi mărturisite
Celui care duce-o viaţă elevată.
Există tăcerea înfrângerii.
Există tăcerea celor pedepsiţi pe nedrept;
Şi tăcerea celor care mor şi-a căror mână
Se-încleştează brusc pe mâna ta.
Există tăcerea dintre tată şi fiu,
Când tatăl nu-şi poate explica viaţa,
Chiar dacă, de fapt, el nu e bine înţeles.

Există tăcerea care intervine între soţ şi soţie.
Există tăcerea celor care au eşuat;
Şi tăcerea imensă care-ascunde
Naţiunile supuse şi conducătorii învinşi;
Există tăcerea lui Lincoln,
Amintindu-şi de tinereţea lui săracă.
Şi tăcerea lui Napoleon după Waterloo.
Şi tăcerea Ioanei d'Arc,
Strigând din mijlocul făcărilor, " Binecuvântat Isus" –
Revelând în două cuvinte toate suferinţele, toate speranţele.
Şi există tăcerea bătrâneţii,
Prea plină de înţelepciune pentru ca limba să o poată exprima
În cuvinte inteligibile pentru cei care nu au trecut
Prin toate încercările vieţii.

Şi mai există tăcerea celor morţi.
Dacă noi, în viaţă fiind, nu putem vorbi
Despre anumite mari, profunde experienţe,
De ce vă minunaţi că morţii
Nu vă povestesc despre experienţa lor de morţi?
Tăcerea lor trebuie interpretatată
Acum, când suntem tot mai aproape de ei.

poezie clasică de Edgar Lee Masters, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi oarecare

e ziua în care plouă
în pământ, mâini invizibile închid ferestrele prin
interior
muşuroiul furnicilor devine buncăr pentru toţi
evadaţii din ei înşişi
dincolo de marginea ploii, se deschide concretul
şi viaţa are alt sens – îmi îngân făcându-mi
curaj
dar pe apa căzută din cer nu se mai ivesc
corăbii cu Noe în ele
cu ferestrele-nchise ascult ecoul paşilor morţii
pe ape corăbierii par deja înecaţi şi îngropaţi
în propriile corăbii. apele se dezleagă de
ţărmuri, de pietre, de ele însele
mă dezleg şi eu
adulmec. nici pământul nu mai miroase a
trupul meu; el şi-a închis toate capacele-n cuie

evadez

într-o ţară de piatră, mă fac mică, alunecând ca
pe tobogane şi multiplicându-mă în baloanele
apei. devin transparentă. prin mine se pot
vedea foarte uşor toţi oamenii care m-au
locuit, chiar şi motanul care mi-a tors în braţe
tot timpul
sunt străveche- constat- sunt de la întemeierea
lumii şi ţin în braţe nouă vieţi. nu sunt ale
mele, dar, din când în când, se mai deschid uşi
care dau în tunelurile lor şi prin care alunec
făcându-mă şi mai mică
atunci capăt culoarea portocalei. simt cum
creşte lumina şi mă aruncă din nou în mine, în
sinele din afara celor nouă vieţi pe care totuşi
le port ca pe nişte certificate de naştere surogat.
viaţa nu se măsoară în zile, din moment ce
actele sale de identitate sunt false.

poezie de Daniela Varvara din Lodebar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce oamenii pe care mânia îi face să roşească sunt mai puţin de temut decât pe cei pe care-i face să pălească. Astfel, vedem că unele persoane pălesc sau tremură când se mânie, după cum vedem altele care roşesc şi uneori chiar plâng la mânie. Se crede îndeobşte că mânia celor care pălesc este mai de temut decât a celor care roşesc. Explicaţia este că atunci când un om nu poate sau nu vrea să se răzbune astfel decât prin mimică şi prin cuvinte, el pune în acţiune întreaga sa căldură şi întreaga sa forţă încă din primele clipe ale emoţiei, din care pricină se înroşeşte, pe lângă că uneori regretul şi mila pe care le simte omul pentru sine însuşi, pentru că nu poate să se răzbune îl fac să plângă. Şi dimpotrivă, cei care se abţin şi se decid pentru o răzbunare mai mare devin trişti, socotind că fapta care i-a mâniat îi obligă să se răzbune. Dar când trec apoi la făptuirea răzbunării se încălzesc cu atât mai mult, cu cât au fost mai reci la început, la fel cum febrele care încep cu frig sunt de obicei cele mai violente.

citat clasic din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rochia cea nouă

Din galaxia stelelor nepieritoare
Un voal de spumă am adunat
M am dus cu el la peţitoare
Rochie să-mi coasă pentru cununat

Născută dintr-o boltă cu lumină
Într-o noapte cu Lună sângerie
Când stele trâmbiţau în surdină
Aurite toate de atâta bucurie

Eram si eu o stea micuţă
Prin noaptea rece licuream
Cometă blonda cu codiţă
Obrajii netezi rosi îi aveam

Crescută de buna Lună măicuţă
Eu sunt acuma o stea polară
Luceafăr apărut pe o potecuţă
În prima noapte dintr-o vară

Se aprind lumini si sar scântei
Iubirea repede se aprinde
Luceafărul îi cere mâna ei
În febra nunţi gaxiea ne cuprinde

Si vreau să fiu cea mai frumoasă
Să l farmec pe iubitul meu
În rochia cea nouă mătăsoasă
Pentru Luceafăr el mirele meu

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a putea renunţa la lumea aceasta, trebuie să nu iubim lucrurile trecătoare, să tindem cu mintea în smerenie faţă de Dumnezeu şi apropiaţii noştri, să ne păstrăm răbdarea în faţa insultelor şi, cu pază răbdătoare, să respingem durerea răutăţii din inimă, să ne dăm bunurile celor săraci, să nu râvnim la ale altora, să-l preţuim pe prieten în Dumnezeu, să-l iubim chiar şi pe cel duşman nouă pe seama lui Dumnezeu, să ne îndurerăm de necazul aproapelui, nu să ne bucurăm la moartea cuiva care ne este rival, aceasta este fiinţa cea nouă pe care Stăpânul neamurilor o caută cu cu ochi atent printre ceilalţi ucenici, spunând: "Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi".

citat din Sfântul Grigore cel Mare
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

LUMINA DINTR-O LUMÂNARE

Lumina dintr-o lumânare
E de ajuns ca pe o cruce,
Să crească mugurul de Soare
Ce pe pământ Cerul ne-aduce,

De-aceea viaţa e Lumină,
Vin nopţi degeaba peste lume,
Că nu-nving flacăra divină
Nici nopţi, nici bani, nici mari de nume;

Lumina e în fiecare
Şi Dumnezeu ne însoţeşte,
De la botez, cu-o lumânare
Până la timpul ce-asfinţeşte.

Lumina dintr-o lumânare
E strop chiar din Lumina Vieţii,
Pe care-o cer fără-ncetare
În ruga lor, prin vers, poeţii!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trece un om prin sufletul său

Toată
noaptea m-am zbătut să adorm
am vrut să mă rog
dar ochii îmi erau cusuţi în pernă
am scăpărat un chibrit
pe pereţi au jucat umbrele
mă simţeam ca într-o grotă
prin care treceau apele
pe sub munte apoi
mi s-a părut că visez

Te-am văzut spre dimineaţă
cuprins de tristeţe stăteai
la marginea lacului
mâna ta s-a întins peste mal
strălucea
şi noaptea s-a făcut albă

trestia s-a dat la o parte
ca o pleoapă
de pe un ochi umed deschis
atunci lumina Ta a picurat
ca o lacrimă
tăcerea se limpezise

puteai auzi cum trece
un om prin sufletul său...

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă

de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei mai sensibili
şi cei mai aroganţi
care este unul şi acelaşi lucru
privit prin ochiul celui ce vede tot
şi înţelege tot

de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei ce cred
dar care nu o spun
şi cei ce se opun, chiar dacă şi ei
acceptă curgerea cuvântului precum
lacrima şi picătura de sânge

de boala scrisului nu te poţi vindeca
prin beţia cuvintelor celorlalţi
ca să uiţi cine eşti
de unde vii şi unde trebuie să mergi
şi nici nu te poţi lega de cuvânt
ca de-un pietroi
apoi să te arunci în amontele inimii

de boala scrisului nu te poţi vindeca
prin ecoul cuvântului
şi nici prin tăcere, ţinând pasărea
închisă în colivie
doar zborul cu ochii închişi
pe aerul aripii lipsă
când aerul e sufletul tău, călătorind
între lumile cuvântului

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum cine?

cine eşti cînd celălalt încetează să-ţi fie?

ridici privirea? nimeni, de care
se agaţă un altul & alţii,
într-o cădere învolburată;
pereţii văluriţi sub toate & tot

insistă să pătrundă.

cadru restrîns pe detaliu: zîmbet,
mişcare suavă a mîinii, strict de
dragul mişcărilor suav-zîmbitoare.

cine eşti dacă celălalt nici n-a fost?

un pluton de priviri în care
ghiceşti o rafală de gloanţe.

nimeni de care să te dezlipeşti, nici
un cuvînt magic, fără poduri sau chei,
inventezi o uşă la fiecare pas, un
pas istoric după fiecare uşă.

încă un zîmbet, o
nouă mişcare suavă,
mănuşile albe

& senzaţia
că îţi scapă
ceva.

poezie de Sorin Despot
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai stai un ecou

mai stai un adio
un sunet de corn
mai stai o veghere de apus
mai stai cu mine o furtună de oameni
sau de nisip

te aşteptam în inima unei insule
necunoscută încă de tine
nedescoperită încă de nebuni
nelocuită de paşi
neumblată de scarabei

mai stai o taină de orizont
mai stai o eclipsă de cometă
mai stai un crepuscul
un naufragiu
un miraj

te priveam
prin ocheanul unei corăbii
prin prisma unei piramide
te strigam într-o limbă barbară
nescrisă demult

mai stai o umbră de obelisc
mai stai un muson
o legănare de catarg
un soare cu dinţi
un amurg de om

te strigam într-o limbă uitată
care străbătea cândva continente
şi vechiul ocean

mai stai o urmă de cearcăn

ţipam primitiv dintr-o piatră
dintr-o cenuşă
din inima unui şarpe
într-o limbă necunoscută pe care
nu o mai înţelegeam nici eu

mai stai un destin

te strigam ca un descreierat
înjunghiat de dor
într-o limbă moartă demult
în iluzia unui ţărm

mai stai un blestem
mai stai un adio
un ecou

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu - Cal priponit în soare

La marginea unui sat
Cai priponiţi la soare
Un singur om
Străin
Tăcere.
M-am apropiat de el pe furiş
Un ochi îi plângea
Iar celălalt nu vedea
De ce îţi plânge doar un ochi
L-am întrebat ca un copil.
Pentru că nu mai am decât un suflet, mi-a răspuns.
Pe celălalt l-am dăruit unei femei
Care nu avea
Şi pe care am iubit-o doar pe jumătate.
Acum rătăcesc prin lume şi caut Să vindec sufletul rămas călător
De sufletul nepăsător
Al Ei.
A adăugat străinul ciudat
Cu două suflete, dar singur.
Până atunci eram convins
Că lucrul cel mai grav pentru un om
Este să-şi piardă sufletul.
De fapt, e mult mai grav să pierzi
Perechea lui
Rămânând ca un cal priponit în soare
La marginea unei lumi
Nicăieri.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţine veşti pot fi mai neliniştitoare decât dispariţia unui om, chiar dacă aceasta nu e în întregime neaşteptată. O moarte, chiar atroce, este un reper sigur; dar cum poţi să-ţi frânezi imaginaţia de a produce fantasmele cele mai năprasnice în legătură cu dispariţia unui prieten? Torturat, mutilat, distrus fizic şi psihic în abatoarele puterii? Nici o supoziţie nu e infirmată de realitate: ba chiar, poate că nici o supoziţie nu este atât de teribilă ca realitatea (minţile unora, incapabile de a vedea departe, pot născoci infernuri rafinate). Poate, desigur, astfel de consideraţii trebuie ţinute departe de familia dispărutului; dar cine ar fi în stare să mai întreţină acum speranţe false? Aceleaşi fantasme se perindă, desigur, până la limita suportabilităţii, şi prin inima celor dragi; este mai moral a le trece sub tăcere, sau este mai moral a le pune sub ochii responsabililor încă neidentificaţi, dar bănuiţi de fiecare? În această agonie pe care ne-o înfiripă imaginaţia şi de care noi, prietenii dispărutului, nu putem scăpa prin nici un mijloc, viclenia raţiunii strecoarţ totuşi un gând consolator, provenind dintr-o veche familiaritate cu istoria şi cu veşnica realitate a Puterii.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O casă pe care nu o vom găsi niciodată

Nu mai aveam răbdare,
voiam să le părăsim cât mai repede casa,
să dormim cu iubiţi al căror nume
l-am uitat demult, să ne-asumăm riscuri
cu minţile şi cu trupurile noastre,
să trăim în ţări
care nu ne-au dorit vreodată
şi care nici nu ne-au mulţumit după aceea,
alergând cu furie prin ani
înspre ceva pe care,
într-un final, l-am atins
şi care nu-i – nici mai mult, nici mai puţin –
decât certitudinea de a nu le mai auzi
scârţâitul paşilor,
măsurând duşumelele
unei case pe care n-o vom găsi niciodată.

poezie de Kapka Kassabova, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

In porumb stau strâmb
Şi mă tot întreb
Încotro să mă îndrept???
Să nu rătăcesc nătâng

Eu cu braţul stâng mă orientez
Şi cu cel drept mă ghidez
După vânt mă informez
Pe ce cale să urmez

Căci dacă cutez să privesc
Către cele care strălucesc
Se prea poate să greşesc
Şi nu voi să mă rănesc

Mă hrănesc cu iubire
Îmi stă în a mea fire
Să ascult ale păsărelelor trile
Prin toate locurile

Şi chiar dacă plouă
Ce ne pasă nouă??
Mergem pe o cărare nouă
Poate dau de una sau două

Păşesc atent cu efect
Şi nu ştiu să dau eject
Celor lucruri care mi par suspect
Eu aştept,, aşa i corect
Nu există perfect
Decât un singur sentiment
Care uneşte precum un ciment
Perfect cu imperfect
La urmă, rezultă o operă perfect
Acest aspect voi să l reflect....

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!