Rugă - de 1 Decembrie

azi-noapte visam despre tata
era călare pe-un cal
intra într-un cerc din răchită
şi
striga... sunt valuri la mal

m-a luat pe genunchii de-un secol
mi-a scris pe frunte un vers
citeam alb cu ochiul din deget
cum
se-împiedică ţara-în mers

m-a urcat pe calul din aer
aud clar tropot de gând
m-aruncă din şaua bătrână
mă stri-
veşte străin ca şi când

doar talpa ajunge-n iubire
de frunţi sunt târâte-n cărări
străine de noi şi unire
pre-
lung trupul nostru-i prin zări

tresar tata pleacă spre ceruri
din lacrimi fac un altar
şi mă rog la rugul din frunte
să gân-
dească de-un dac şi-un roman...

poezie de Ileana Popescu Bâldea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul călare

Calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

La ora când toţi, în secunda când toţi,
bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi,
ies noaptea din casele-n care
s-au dus să petreacă în destrăbălare
şi vor să încalece şi vor să se ducă
şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă,
o, şi-a găsit fiecare,
o, şi-a găsit fiecare
calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De scris, scriam pe ascuns, pentru că m-a prins direc­toarea că citesc în timpul orelor şi m-a pârât la tata. Şi tata m-a apărat, zicându-i că vreau să devin scriitor. Iar ea, care era profesoară de so­cia­lism ştiinţific, a zis: "Păi, cum să devină scri­itor, dacă e copil de muncitor?". Drept pen­tru care tata mi-a interzis cititul. De supărare, când mi-au apărut primele poezii în revista "Luceafărul", la 16 ani, nici n-am vrut să i le arăt.

citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt Albulescu V. Iorgu, aşa sunt în toate actele. Când tata m-a botezat, m-a botezat cu un prieten de şpriţ, pe care-l chema Constantin, iar maică-mea a tăcut din gură şi n-a scos niciun sunet, dar din momentul în care am început să înţeleg, mi-a zis tot timpul Mircea.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa plecării spre nemurire

În ochil gri, înceţoşat şi cav,
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine.
Îmi fac din amintire căpătâi
Şi mă înţeapă spinii din privire...
Străine călător, te rog, rămâi!
Fii tu ultimul strop de fericire!

În ochiul gri, înceţoşat şi cav,
Am scris poveşti, poeme şi istorii.
Am smuls din cerul devenit concav,
Apusurile, stelele şi zorii.
Pe coala alba a luminii-am scris...
Un mire pe o rochie de mireasă.
În sentimente, azi, întâiul vis,
Mă poartă pe cărări de dor, acasă.

Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Dar strâng sub pleoape amintiri de vis,
Rodiţi în mine ca un spic în pâine,
Când alte căi spre cer i s-au deschis.
Mi-e vocea clopot sfredelind tăcerea
Şi-n voi aud strigarea repetat,
Aud iubirea şi aud durerea,
Dar voi pleca cu sufletul curat.

Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
În gând, străbunii,-au înălţat palate.
Îl văd în ceţuri pe tăicuţul drag,
Iar mama iarăşi s-a ivit din moarte...
Sunt pe altar, gătite-a le primi,
Coroane de lumini. Şi lacrimi... flori,
Cu ei îmi voi trăi întâia zi
De dincolo de viaţă şi de nori.

Cer de la prunci un colţ uscat de pâine...
Ei mă privesc... tăcerile mă dor.
Eu lăcrimez. Şi candela, spre mâine,
Arde în suflet pâlpâind uşor.
M-aşteaptă toţi străbunii. Şi coboară
Îngeri de stele îmbrăcaţi în alb.
Mă chemă ân a morţii călimară
Eu dorm un somn de veci pe catafalc.

Îmi fac din amintire căpătâi
Şi dorm, copii, cu voi, ultima noapte...
"Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi!"
Se-aude iar ecoul unei şoapte...
Sunt ostenită de dureri şi plâns!
Străin care-mi urzeşti la căpătâi,
De-acum este târziu! Şi eu m-am dus.
E drumul meu către străbuni, dintâi.

Şi mă înţeapă spinii din privire...
Vă tânguiţi cu fiecare ceas.
Grăbesc, de-acum, să trec spre nemurire,
Iar plânsul vostru nu mai are glas.
Tăcerea voastră-i aripă de ceară,
Când zborul meu e frânt de neputeri,
Vezi, lacrima de-acum e mai amară...
Mai negru-i doliul fiecărei seri!

Străine călător, te rog, rămâi!
Nu-mi face somnul greu, alungă-mi teama!
E drumul meu către înalt, dintâi
Şi în adânc îmi sângerează rana.
Aprinde-n tindă candela! Să ştiu
Că îmi va lumina întunecarea.
Nu plânge! Fericită vreau să fiu!
Spre Dumnezeu să pot găsi cărarea...

Fii tu ultimul strop de fericire!
Căci sunt al nimănui şi-am rătăcit
Am căutat prin timpuri, din iubire
Să mă hrănesc. Iubire n-am primit!
Am împărţit la semeni omenia
Şi licărul iubirii a-ncolţit,
Dar când iubirea a rodit într-ânşii,
De teama mulţumirii au fugit.

Fii tu ultimul strop de fericire!
Străine călător, te rog, rămâi!
Şi mă frământă spinii din privire,
Îmi fac din amintire căpătâi...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav.
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
În ochiul gri, înceţoşat şi grav.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fructul Unirii

Mă pipăi să mă simt din cine, ce-s făcut
Şi degetul pe frunte l-apăs până la scoarţă,
Ce-i doar cotiledon ce crapă plai, să scoaţă
Dor din străfund şi vis de-o mare ce sărut.

Pe sternul fremătând pun palma-n jurământ
Să nu-mi pierd echilibrul ce de-un podiş mă leagă,
Că pot să stau să-mi mângâi privirea tot pribeagă
Cu piscuri împrejur şi dealuri, de-un pământ...

... Ce braţe îmi întinde cum aripi de-un cocor
Avid mesaj să ducă; pe ape curgătoare
S-adune, de sunt lacrimi, să le usuce-n soare
Şi să-mi întindă suflet pe-un curcubeu, în zbor.

Şi tălpile-mi înfig în delta de-un mâl scurs
Ce-a adunat demult amarul de-o sudoare
De-ai mei ce s-au trecut muncind până ce doare
Să-şi lase miere în trunchiuri, hrană la neam, la urs.

Adie de răsuflu -ce-i cald şi peste oprelişti
Unde mai sunt de-ai mei- acelaşi grai ce-l scriu
Să pot să-i am din nou alături, să reînviu
Ce-a fost mereu o glie sfinţită de privelişti.

Sunt tot, un adunat şi port nestins iubire
Ce mi-a fost dat să duc, cum frunza ce înverzeşte
Să nască din căuş o ţară ce înfloreşte...
Dacă ţin pumnul strâns, să-i întregesc Unire!

Pios, cinstesc trecut de castă întocmire!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt obosit

Sunt obosit de vinul care l-am băut,
Sunt obosit de gerul care m-a supt,
Sunt obosit de-un dedesubt
De tine doar, de tine doar ştiut.

Sunt obosit de Viaţa ce-am trăit,
Sunt obosit de Moartea ce mă cheamă,
Sunt obosit ca n-am luat în seamă
Că eu de tine, că tu de mine, ne-am rătăcit.

Sunt obosit de anii douăzeci,
De-un vis de-a pururi neîmplinit....
Dar, uite, ososeala a luat sfârşit,
Nu oboseala, iubirea e pe veci.

Când nimeni nu ar fi mai crezut
Că din Neant ai apărut.

poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degete?

Lasă-mă să-ţi spun acum
despre femeia fără degete:
A venit într-o seară,
pe când lipeam cearşaful de ferestre,
ca să fac baia de seară.
Eram gol până-n deget
şi ea era femeia oarbă şi fără niciun deget
în deget.
Când m-a pipăit gol, s-a speriat
şi mi-a spus să-i pun mâna pe sân să-mi confirme;
când mi-am agăţat degetul de sfârcul ei alb
mi l-a furat în ventricul
şi a dispărut cum a venit.
Şi la prietenul meu din camera vecină,
şi la vecinul prietenului meu din camera vecină,
tot câte un deget.
Clădirea fără deget este porecla clădirii noastre.

Aceasta-i povestea femeii care n-avea niciun deget.

poezie de Gherasim Luca din revista "Alge", nr. 13
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia care aşteaptă

Ce bucurie, soarele răsare
Şi raza lui vesteşte-o nouă zi,
Poate că astăzi, pe-un cal alb călare,
Un tânăr prinţ la mine va veni.

De-atâta vreme îmi păstrez speranţa,
Şi plină de iubire îl aştept,
Să-i aud glasul şi să-i mângâi faţa,
Să simt că-mi sare inima din piept.

Sunt mulţi bărbaţi ce mă divinizează
Şi-mi spun cuvinte tandre fel de fel,
Eu îi ignor, şi chiar mă deranjează,
Fiindcă tot timpul mă gândesc la el.

Dar noaptea cade iar mult prea grăbită,
Oare cu ce, O, Doamne, am greşit?
Mă simt din nou profund dezamăgită,
Că nici de-această dată n-a venit.

Privesc spre cer şi caut alinare
Şi-aud distinct un glas divin şi pur,
"Uită de prinţul pe-un cal alb călare,
Priveşte atent la oamenii din jur".

poezie de Octavian Cocoş (10 aprilie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata a sădit în mine un imens respect faţă de istoria locurilor. Avea un înnăscut talent de povestitor. Mi-amintesc despre Ştefan cel Mare mai mult din cele auzite de la tata decât din orice pagini am citit după aceea... Mi-a dăruit o credinţă de unică dimensiune în valoare, în tradiţie. M-a îndreptat spre Liceul Naţional, temelia construcţiei mele intelectuale. Tata, dascălul meu, mă întreba zilnic: "Câte cărţi ai citit azi? Câte game ai făcut?". E mai bine de jumătate de veac de când caut să răspund la aceste întrebări.

Iosif Sava în Jurnal
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa î

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic
de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama
mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare
în dimineaţa aceea am plâns
gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns
ploua şi era frig...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitor... prescurtat

Am curs azi lacrimi despre mine,
M-a luat un dor nebun de ieri;
M-am retrezit la vechi suspine
Când doar visam la primăveri.

O clip-am mirosit a june;
Cum aerul când zbori mereu,
Nimic la vis nu s-interpune...
Mereu e mâine, îs înger, zeu.

Am muzica din timp d-atunci;
N-o regăsesc pe zi ce trece,
Actorii-mi mor... le rămân prunci,
Dar nu-s la fel, fioru-i rece.

Prin parc, nu-i iarbă, e asfalt,
La şcoală, nu sunt bănci de lemn,
Castanul, nu mai e înalt,
Nu mai e mir, e undelemn...

Pe străzi, sunt singur cunoscut;
Salutul mi-l fac în vitrine...
Sărut şi loc un' m-am născut;
Aştept prieteni, nimeni vine...

Am inima un plumb de clopot,
Şiroaiele îmi curg prin barbă...
Aud trecând un cal în tropot;
E-un hit, d-un jeep, călcând pe iarbă.

Mă uit la râu, la deal, la cer...
Oh, ce păcat când mă vor pierde;
Doar eu puteam să le ofer
Cuvinte dragi, să le dezmierde!

Plecarea-mi va fi gol imens
În atmosferă, în omenire;
În loc de pur, va fi pervers...
Sunt solul ultim de cinstire.

Voi fi doar un cuvânt pe an
-De am noroc d-o amintire-
O poză c-un copil bălan,
Şi ochi albaştrii... o pomenire.

Sunt prea devreme pentru ştiinţă
Să mă renasc dintr-o celulă
Şi chiar de-aş fi, n-aş fi conştiinţă...
Aş fi din mine o particulă!

Sunt resemnatul din ştafetă;
Alerg doar să predau jalonul.
Sunt un infim, dintr-o planetă...
Dar nu-i nimic!... Sunt eu "bozonul"!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Născuţi împreună, zvârliţi separat

Pe drumul ce duce din cer spre păcat
Născuţi împreună, zvârliţi separat,
Mijeşte o clipă de-un pur început,
Din sfânta iubire şi-un vis absolut.

Pe-o mână de fapte, deloc întâmplare,
Născuţi împreună, zvârliţi ancolare,
La porţi de iubire cu vorbe uitate
Renaştem speranţe şi-amintiri invocate.

Din mantii de-atingeri pe-un zvon de sărut,
Născuţi împreună, zvârliţi prin tribut,
Sorbim cu plăcere din lapte şi miere
Şi-nvingem amarul, reprobat de vedere.

Pe cerul speranţei din inimă'n gând,
Născuţi împreună, zvârliţi tremurând,
Ne ţinem suflarea şi ochii-i închidem
S-aprindem scântei, amnare de riduri.

Din mine, din tine, din noi mai apoi,
Născuţi împreună, zvârliţi de nevoi,
Răsfrângem durerea şi-o naştem splendoare
Când inima cere, şi-i mintea ponoare.

Reziduri de doruri, blocaţi în destin,
Născuţi împreună, zvârliţi clandestin,
Tratate pe-o viaţă, cu scriere nouă
Compuşi din acorduri în inimi de rouă.

Născuţi împreună, zvârliţi separat,
Pe-un capăt de timp şi-un liman nesperat,
Din aripi de flutur' şi-un gând feerie
Cu suflet pe suflet îmi bat boazerie.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Artă

Am făcut o artă din tot ce am făcut.
Am aprins lumină unde n-am ştiut.
M-a iubit plăcerea, şi atunci mi-a plăcut
Să fac poezie din tot ce am avut

Am dansat în noapt cu un univers
M-a dansat erotic, într-un mod pervers
Am pictat un strigăt, noaptea mi la şters
Mi-a spus să fac din strigăt cel mai frumos vers.

Am pus în poezie gând şi inima ruptă
Versurile plâng la poezia sfântă.
Marea se agită la vocea mea flamandă
De strigăt de durere şi de inimă frântă.

poezie de Ionela Hondreac (17 martie 2017)
Adăugat de Ionela Hondreac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipă în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încerca să ies
transpirtaţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am ămpreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a înrâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Notre Dame

La Notre Dame statuile ard sfinte
Istoria se zbate prin tunel
O rog să stea departe de lumină
Să nu rămână speranţa fără cer

La Notre Dame din turlă zboară păsări
Cu inima-n credinţă prin tristeţi
Se-aude cântul plâns de îngerul din oameni
Şi nu mai ştiu să număr iubirea dintre vieţi

Aş vrea să te ating să-ţi fac din rană ora
Pe care s-o opresc în turnul încă-n vânt
Dar bate dinspre ceruri un clopot de uitare
A sângelui prelins din trupuri spre pământ

La Notre Dame lumina arde urma
Privirea în genunchi sărută tălpi şi spini
Şi-îmbrac în neputinţă al zilei zor de mâine
Cu dragostea, credinţa înveşmântate-n crini
la Notre Dame...
...
Trăiesc în creier nu-mi amintesc războiul
Doar ura ambalată-n mucava
Şi-un soare blând pe străzile blindate
Ce apărau de galben umbra ta...

poezie de Ileana Popescu Bâldea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Crăciun, clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpirtaţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar... nă bădăioasă

Curge din nou puritatea, se-aşterne
Cum faţa de masă scrobită să-mbie
Şi voal de mireasă se lasă în trenă
Să spele cu cast peste ţarn-adormită
Lăsând doar scaieţi broderii ca pe perne
Şi-arbuşti pe vreun mal răsărit peste glie
Ce rupe sublim alb de fire-n gangrenă
Iţind negricioase din hula ameţită.

Pe vârfuri de ţambre jilave cu ciucur
De vată friantă se lasă din zbor
Un mic stol de vrăbii mereu în alertă,
Cu pene zburlindu-se-n pala de ger...
Turturele o pereche îşi fluieră-n flutur
Bătăi lungi de aripi cu griul de nori
Şi-un câine ca umbra-n desen pe-o copertă
Tot latră aiurea pe-un câmp de alb ceaier.

Se vede din fulgi răzvrătiţi într-o joacă
Frugal silueta de-un cal c-o căruţă
Ce alene se-ncumetă-n spuma de alb
C-un trup cu căciulă-nfundată pe faţă
Ce lasă fum de-abur ajuns promoroacă
Ce-i stă pe mustaţă -stând drept pe băncuţă
Cu biciul din negru întărit într-un dalb-
Şi-n spate o dâră din lină se-ncreaţă.

Se aude un vuiet arar când şi când
Şi ochii devin gelatină sub pleoape
Şi-ncet tot se creşte şi vânt, pudrăria,
Ce face tot alb de-un clăbuc cu săgeţi
Iar zgomotu-n aer se-ascute gemând
Pe gheaţa-i o sticlă pe fostele ape...
În făgaşuri 'ntre dune ornând sticlăria
Din ceaţa mânjindă răsar doi băieţi!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea aceea era clar de lună

În noaptea aceea era clar de lună,
Când noi ne-am contopit în Univers,
Din mintea mea nimic nu mi s-a şters,
De-atunci, de când visat-am împreună.

Am aşteptat ca luna să apună,
Privind-o cum aleargă-n lungu-i mers,
S-au transformat cuvintele în vers
Şi-apoi ţi le-am făcut ţie cunună.

O noapte doar, din mii de nopţi trecute
A fost altfel la chip şi semănare,
S-anfiripat în gânduri neştiute,

Pentru-a aminti eterna preschimbare.
Alerg mereu spre zări necunoscute,
Cu vraja unei nopţi de înfiorare!

sonet de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

(Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!