Vindecare

Mă vindec singură de teamă
Şi urlă glasul tăcerilor...
Se prăbuşeşte în mine
Ca într-o văgăună de sticlă...
Pe pereţii transparenţi ai sufletului
Văd urmele zbaterii.
Un stigmat ce nu se va putea pierde...
Zăpada a înmugurit pe pământ,
Lumina a înmugurit în mine, apoi pe cer...
Sunt frântură de rezalit
Ce răsare din întunericul ce mi-a acoperit fiinţa.
Sunt rouă, cuvânt şi iubire,
Am renăscut din cenuşa
Ce mi-a ars conturul fiinţei...
Sunt fericire!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sentimente...

Papilele gustative ale creierului
Te-au savurat ca pe lumina sufletului.
S-au aliniat nopţile, dorindu-şi pedeapsa
Unui surâs.
Te-am transformat în lumină
Şi în iubire a înmugurit trandafirul sărutului...
Eşti paharul meu cu şampanie
Pe care l-am sorbit cu prima
Înghiţitură a fericirii.
Din degetele mele picură roua...
Când m-ai atins mi-au transpirat unghiile
De amploarea sentimentelor.
Talpa ta străluceşte de vraja atingerii.
Te hrăneşti cu mine
Şi prin noi respirăm fiecare cuvânt.
Când te dezbrac de cuvinte, iubeşte-mă!
Nu vreau să mă tem de iubire!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta-i mai frumoasă

Şi toamna asta parcă-i mai frumoasă...
Cu must de frunze-mbietor şi cast!
În amintire încă mi-a rămas...
Mă simt din nou, oriunde-aş fi, acasă!

La geam văd ramuri ude cum îmi bat
Ca nişte braţe-ncovoiate-a dor...
Eu am îmbătrânit şi nu-i uşor
În "timpul-ieri", în vise, să recad.

Miroase-a nuci şi-a dulce must din vii,
A pâine coaptă-n ţestul petecit,
Pe care prunci fiind l-am tot privit
Înfometaţi, în serile târzii.

Şi parc-o văd pe mama cu batic,
Cum se-nchina şi se ruga mereu
Şi parcă nu mai sunt acelaşi eu,
Albit la tâmple şi vorbind peltic...

Mi-a nins în gând şi ani am strâns cu sârg!
Mi-a nins în viaţă... Şi sunt trist... Sunt trist!
Să fiu adult nici azi nu m-am decis
Mi-e toamna-n fiinţă şi cu toamna plâng.

Se scutură cenuşa peste cer...
Peste pământ, cenuşa creşte-n ploi...
Suntem copii! Suntem copii şi noi!
Mai mult, în toamna asta ca oricând,
Copii cu suflet cald şi auster,
Copii trudind între pământ şi cer...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a înmugurit un gând

Din împletite rugi înălţătoare
Şi din noianul viselor, plăpând,
În minte mi-a înmugurit un gând,
Ce-a tresărit în nuda lui splendoare.

Ca-n chinurile facerii-n sudoare,
A străbătut pieptiş un anotimp
Şi înfruntând urgia în răstimp,
Înmuguritul gând ajunse floare.

Tot asaltând a timpului coroană,
Spirala vieţii, atingând zenitul,
Cu-a ei cântare-nfrânse infinitul
Şi se-aruncă în braţe de nirvană.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pagina de fericire

Primăvara aceasta
Ne luminează pagina de fericire
Înscrisă în calendarul uitării.
S-au deşteptat literele
Născându-se frunze
Şi florile au înmugurit
În irişi.
Genele de ramuri s-au unit
În pădurea de suflete.
Sângeri sunt de-acum clipele
Vânt dulce cu iubirea dator,
Trilul de pasăre şi susurul de izvor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul

Pescăruşul - zbor spre infinit,

Înfrăţit cu lumina,

Hrănindu-se din iubire cu o frimitură de viaţă,

Pasărea Pheonix te-a stropit cu sângele ei

Transformat în cenuşă.

Şi ai rămas pe pământ să te naşti veşnic

Pentru fiecare din noi.

Ţi-ai înmuiat aripile în mare

Şi ai dat sufletului culoare.

Pleoapa ochiului tău

A acoperit durerea celor e jos, suflet frumos!

Semn de dreptate,

Ai ales să mergi mai departe.

Dar vei rămâne în gânduri alături de mine

Mister, feerie, picătură de fericire.

Liber pe drumul luminii

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt

Sunt zâmbet de mare
şi mângâi hotare.
Sunt ochi de pământ
şi învăţ tăcând.
Sunt suflare de vânt
şi-mprăştii cuvânt.
Sunt piruetă de foc
şi ard când invoc.
Sunt pădure de taină
şi ca veşnică haină
a măicuţei pământ,
verde crud îmi e sfânt.
Sunt rază de soare
pe drumul de vale.
Sunt dor de lumină
din marea grădină.
Sunt arc de culoare
curcubeu de floare.
Sunt dansul de fluturi,
zâmbetul când te bucuri.
Sunt pană de vultur
şi-ncerc să mă scutur
de somnul din mine,
de norul ce vine.
Sunt floare de colţ
şi visez să m-agăţ
de stânca din gând
spre care m-avânt.
Sunt cuget adânc
ce-ncerc să cuvânt
aşa cum e legea,
aşa cum e sfânt.
Sunt basm de iubire
născut din trăire.
Sunt cuvânt rostit
din suflet rodit.
Sunt pace pe nor
şi zbor de cocor.
Sunt cupă de zori
minune din flori.
Sunt rouă pe nufăr
şi-aleg să nu sufăr.
Sunt cetate de dac
şi lupt să fac pact
cu lumea din mine
prin taine divine.
Sunt susur de ape,
comori îngropate
cu zâmbet pe buze
şi cântec de muze.
Sunt munte etern,
o doină ce chem
mioare din lume
ce vor să-şi cunune
zăpada din ele
cu lumina din stele.
Sunt clinchet de-argint
şi pornesc să colind
în sufletul meu
sclipiri să aprind.
Sunt izvor de speranţă
şi-mplinire în viaţă,
căci găsit-am în Mine
Divinul din Tine.

poezie de Octavian Sărbătoare (25 decembrie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta toamnă!

Atâta toamnă se-ascunde în mine,
Că sufletul a devenit ca o cumpănă –
Prolog al lacrimii pe altarul de suflete.
Atâta vânt mi-a cutreierat în inimă,
Că roşul carmin al inimii
S-a risipit pe cerul
Cu miros de nucă şi scorţişoară.
Sunt o cumpănă de fântână, da,
Părăsită de ceasuri şi stele,
Singură, plângând, desenând
Imensitatea de smoală
Sub dunga gri a tăcerii,
La frontiera unde
Necunoscutul din mine
Evadează pentru a fi om.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picături de iubire

Picături de iubire au plouat din cer peste mine,
cum soarele sărută noaptea-n asfinţit...
Picături de veselie inima mi-au cuprins în ciorchine,
zâmbetul pe buze mi-a fost zămislit...
Picături de eternitate sunt clipele de miere ce culeg
cu iubirea de tine, de el sau de ea, eu converg
spre centrul lumii viaţa-n iubire cu voi să-nţeleg...
Picături de tăcere sunt privirile tale ce respiraţia-mi taie,
ca un pui de vultur pregătit a-şi deschide aripile pălălaie...
Lămpi de pasiune izvorăsc din inima-mi fierbinte
când Îngerii mă mângâie cu dulci şi înţelepte cuvinte...
Picături de cerneală sunt cele ce-au umplut coala albă a vieţii mele,
decorând-o cu virgine emoţii ce delicat le tatuez pe a mea piele...
Picături de tine, de mine, de noi, sunt tot ce văd în fiecare fotografie...
Picături de sentimente cad peste noi, scriind cea mai frumoasă biografie.
Picături de iubire au căzut din cer peste mine,
sunt făcută din şi cu iubire,
zâmbete mi-a fost sortit să răspândesc peste omenire,
deşi uneori inima-mi plânge de crudă dezamăgire...

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii de rouă

Cenuşa sfântă a strămoşilor
A fost spălată de roua
Din ochii românilor prigoniţi.
Schiază lacrima pe oasele gri,
Căutând eliberare, într-o rază de soare...
De aceea lumina se strigă precum un clopot...
E vuietul inimilor ce plâng!
Arat cu gândul prin cimitirul iubirii,
Cenuşa tăcerii scuturată de la tâmplele cetăţii!
Aici a rodit pomul morţii
Dat martirilor rod de lumină!
Nu-i izgoniţi din mormântul sufletului vostru,
Ignoranţi ai neamului românesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pojar

Pojar sub verdele de jad...
Desupra ploi de stele ard
Şi din adâncuri de vulcan,
Prohod de vise şi de ani.

Din veri de vis m-am înălţat
De vară, spre a fi bogat
Şi-n rod de ploaie renăscut
Revin cuvânt pe-acest pământ.

Sunt spic de grâu ori trandafir,
Mi-e plânsul cânt şi vals sublim
În zâmbete m-am întrupat,
Sunt vară cu adevărat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abatorul... de sine

Nu citiţi titlul! Dăunează grav sănătăţii...
Mai cu seamă unui suflet bolnav
De lacrimă şi singurătate...
Aici nu vorbim despre moarte.
Mi-am incinerat iluziile
În abatorul de sine
Şi fluturi şi-au luat zborul din inima mea.
Călătoresc spre necunoscut,
Dar aripile gândului meu
Au crescut.
Nu mai stau cu sufletul prins în lanţuri,
În închisoarea tristeţii,
Mi-a scimbat dintr-o dată cărarea,
Spre rădăcinile vieţii.
M-am născut dincolo de naştere,
Pe rugul luminii
Şi lumina a izvorât vulcanic din mine...
Sunt secunda de fericire
Ce aleargă printre clipe,
Împărţind existenţa în vechi şi nou.
Sunt ecou, caleidoscop de cuvinte,
Sunt roşul intens al iubirii...
Sunt eu!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă satului natal

E-un sat pe valea Jiului...
Oameni atât de minunaţi,
Purtând simbolul dorului –
Dor de pământ şi dor de fraţi.
În cântecele-i am sădit
Jale de clopot şi de vis.
În suflet ne-au înmugurit
Şi cu lumină-n cer am scris.

E-un sat pe valea Jiului
Şi casa-n care am crescut.
În labirintul timpului,
Lumina vieţii am văzut.
Icoana bunului Iisus,
Copilăria-mi apăra.
Măicuţă Sfântă, Tu, de sus,
Ştiai, plângeai de soarta mea.

Oameni atât de minunaţi,
Mi-au luminat cărările.
Mătuşi, părinţi şi cei doi fraţi
Îmi alinau durerile.
Eu am crescut, m-am înălţat...
Altar bisericii din sat,
Amnar, opaiţ, urmaş, bărbat
Acum cu toţi m-aţi renegat...

Purtând simbolul dorului,
M-aplec... Sprânceana gândului,
Purtând în ochi lacrimi de Jiu.
Înnourat sunt... şi-i târziu!
La Valea Stanciului în sat,
Tărâm atât de minunat,
Hore şi sârbe ne-au unit.
Copilărind, m-u primenit...

Dor de pământ şi dor de fraţi...
Âmi văd strămoşii îmbrăcaţi
În ii cum au purtat străbunii,
Privind la cumpăna fântînii.
Pe tata-l văd, pe mama mea.
Se zbate-n mine lacrima.
Se-nchide cerul ca o pleoapă
Ş dorul de trecut se-ngroapă.

În cântecele-i am sădit
Grâne şi maci când am venit.
Dar iată, azi, păduri şi ape,
Cu amintiri vor să mă-ngroape.
Se-aude-un corn sunând a jale,
E vremea de înormântare...
Furtuni în clopot... Trec feciori!
Plecăm, la tâmple cu ninsori.

Jale de cântec şi de vis...
În ceasul timpului nescris,
Prin cuvântări de lacrimi trec
Alte secunde... Am să plec.
Întunecarea-i tot mai grea,
Îngerii doar vor lumina
Al vieţii şi al morţii chin
În somnul meu de veci... Amin!

În suflet ne-au înmugurit
În candele, ramuri de mirt,
Părinţii – ramură de brad
Şi-n plete stelele le ard.
Pământ de vis, prin văi şi munţi
Ţi-au alergat copii desculţi.
Şi ţi-au înmugurit la geam
Strămoşii, prinşi pe-acelaşi ram.

Şi cu lumină-n cer am scris
Petec de jar. Am plâns în vis...
Apoi tăcerea s-a lăsat...
Cu amintirea am plecat.
Trecut e-n mine şi-n amurg...
Se lasă pleoapele de plumb.
Scârţâie cumpănă fântânii,
Căci m-au chemat la ei străbunii.

Şi cu lumină-n cer am scris...
În suflet ne-au înmugurit
Jale de clopot şi de vis.
În cântecele-i am sădit,
Dor de pământ şi dor de fraţi,
Oameni atât de minunaţi,
Purtând simbolul dorului...
E-un sat pe valea Jiului...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În negura din jurul meu...

În negura din jurul meu,
Plutesc adesea numai eu,
Copac cu ramura de nea.
La tâmple am nămeţi de stea...
În suflet verile mi-au ars...
Pomada verbelor, în ceas
S-a scuturat şi mă întreb:
Sunt om, sunt pasăre sau cerb?
Sunt floare, stea, quasar sau râu?
Sunt lacrima în spic de grâu?
Pot fi din toate câte-un pic,
Ori poate nu pot fi nimic.
Sunt un atom! Clepsidra-i spartă
Eu sunt doar o pictură moartă,
O cifră în statistici cave
Mai insalubre, mai bolnave!
Cenuşa risipită-n zori
Apoi tăcere şi... ninsori,
Vaier şi clopote, mormânt.
Şi-atunci ce sunt?! Nimic nu sunt!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt... suntem

Sunt poem... suntem noi,
Poeme de vânt
Împărţite la doi,
Poeme de vânt
Coborând pe pământ
În tornade şi ploi.
Sunt tornadă – acoladă
Deschisă spre plus infinit...
Sunt ecoul fugit
Din mine, spre a te căuta
În poeme virgine
Sunt... sunt a ta.
Sunt tăcere şi sunt tic-tac-ul sângelui
Ce clocoteşte
În inima mea...
Sunt, eşti... goana spre stele
Sunt – ultima stea ce apune
În inima ta.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericire

Fericirea?! M-am prins în mătăsurile fericirii,
Alergând după lumină şi vise.
Efectul placebo,
Căci am vorbit atât de mult despre ea
Încât am impus minţii să o picteze
Pe pereţii mucegăiţi ai sufletului
Peste care vântul neliniştii şi-a aşezat haina.
Cu penelul am înţepat întunericul
Şi au sângerat tâmplele îngheţate
Secundele din paharul cu vin.
Lumânarea împarfumată
Mi-a şoptit cuvinte înmuiate în vise.
Nu am vrut să-mi împart fericirea la doi.
Acum este numai a mea
Şi priveşte prin fereastra deschisă
O primăvară ca un buchet de trandafiri.
Privirea de brebenei
A încolţit ca o câmpie de îngeri.
Te iubesc, fericire!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiune

din surâsul dragostei m-am născut şi eu
şi mângâierile mi-au fost hrană să cresc
în braţele mamei zâmbea Dumnezeu
alături de mine cu suportul ceresc.

de mică am crescut univers de iubire
pământul mi-a fost leagăn şi învăţător
lumini îngereşti mi-au pătruns în privire
în arborele vieţii sunt ramul uimitor.

rândunici îşi fac cuib între frunzele mele
nici o furtună nu mi-a stat în cale
am urcat Golgota şi am ajuns la stele
au nins peste mine visuri magistrale.

mă confesez la Lună vorbim amândouă
din poezia sufletului se prelinge rouă.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul îşi scutură secundele pe la uşa sufletului meu... Şi nu sunt singură... Sunt un punct mobil, licurind ca o stea, pe cerul lipsit de senin al vârstei a treia. Şi iată cum pereţii camerei mele îmi dau deodată strania senzaţie de sufocare, dar şi de siguranţă în acelaşi timp, de rece, dar şi de odihnă, de lumină, dar şi de tăcere... Mă plimb fără sens prin camera goală, vorbind cu mine însămi despre toţi, despre toate. Zâmbesc, îmi amintesc de bătrânii nevrotici şi îmi imaginez că nu sunt departe de povestea lor.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre mine

Mi-au înmugurit rănile de-atâta ninsoare,
Fug înspre mine şi cad în picioare,
Mi-a îngheţat lumina pe-o pleoapă,
Pe cealaltă, întunericul e apă.

De-atâta floare, frunzele mă dor,
Durerea se-adânceşte-n ochi de cal.
Sub clopote, copite, umbre mor,
Sfârşitul se apropie de mal.

A-nceput şi timpul să miroasă a gutui,
Rugina visului s-a-ngroşat,
Pământul e ca zmeul, ca zmeul nimănui,
Venit din apele ce-n tâmplă îmi bat.

Din lacrimile pietrei, nuferi cad
Şi-n ochiul verde-al iernii curge-o noapte,
În somnul ce îmi este rai şi iad
Aş vrea să mă zidesc în mii de şoapte.

poezie de Cătălina Creţu
Adăugat de Eduard Zalle
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul din mine

Dedicaţie expresă lui Adrian Păunescu, la solicitarea domniei sale, pe foaia din manuscris, după ce i s-a interzis Cenaclul Flacăra. La Felix, după o îmbrăţişare prietenească, mi-a zis: "Tinere, sunt o iluzie pe pământ. Copacul acesta sunt EU. Îţi mulţumesc pentru asta."

Cu simţurile descătuşate
spre cer
suie copacul din mine
cineva dă să-l scrijelească
se-ntunecă în jur
agăţat de o lumină
vreau să rostesc; viaţă
cuvintele ard
şi flacăra mută
se stinge în semn de iertare
din căuşul palmelor mele
răstorn cenuşa
peste mormintele altor
păduri

poezie de Teodor Dume din Adevărul din cuvinte (1985)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!