Gheişa

Mergeam, în aerul uscat al zilei,
Prin Munţii Dobrogei, la vânătoare,
Lăsând în urmă slăbiciunea milei
Şi eul cel învins în dedublare.

Trecuseră, deja, prea multe ore
De mers pe pietrele ca de jăratec
Şi-n ochi îmi apăreau, multicolore,
Imagini ce se unduiau, zănatec.

Era o toamnă peste care vara
Se întinsese cu căldura-i mare
Şi-o secetă ce îmi făcea povara
Oţelului din mâini mai grea sub soare.

Să fie ochii care-mi joacă feste
De pare că pământul arde, fierbe,
Şi drumul meu e unul de poveste,
Cu duhuri care mă pândesc, acerbe?

Simt focul în picioarele trudite,
Iar buzele, uscate, mi se crapă.
Menţin, cu greu, privirile lipite
De o pădure-n care poate-i apă,

Iar paşi-mi obosiţi străbat distanţa
Încremenind în umbra salvatoare.
Las arma jos, punându-i siguranţa,
Şi mă aşez pe-o iarbă-mbietoare

Cu ochii spre o pată mai închisă
Ce se observă pe pământ, în vale.
Mă-ndrept spre zona umedă. E-o clisă
În care văd adâncituri ovale

Şi despicate,-n care este apă,
O apă limpede, şi-atât de bună!
Ca animalele ce se adapă,
O sorb, sperând ca setea să-mi răpună.

Mă simt privit şi-ntorc îndată capul
Spre dreapta unde, calmă, pe costişă,
O căprioară îşi opreşte trapul
Şi mă priveşte. Pare o gheişă

Ce îmi aruncă o privire caldă,
Priveşte, apoi, arma cu tristeţe,
În lacrimi, ochii par că i se scaldă,
Las arma şi-o admir. Ce frumuseţe!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul pădurii

Mă adâncesc în lumea de mister,
Prin locuri necălcate niciodată,
Luându-mi numai gânduri ca reper
Şi-ncrederea, demult verificată.

De linişte, nu pot să mă-nspăimânt,
Iar tot ce văd e plin de frumuseţe
Ce mă pătrunde-asemeni unui cânt
În catedrala plină de tristeţe.

Iar cântul mă inundă, fredonez:
Mi-e greu să cred, dar eu, ca prin minune,
Am voce, mă pricep şi... nu visez,
Iar mintea, să continui îmi impune.

Îmi văd de drum cântând. Sunt fericit
În lumea care nu mă înfioară,
Ci mă atrage, într-un fel tacit,
Spre locuri neştiute în afară.

Ajung la un izvor şi mă opresc,
Iar tot ce-aud acum e doar un clipot
Al apei cristaline ce-o privesc
Scurgându-se la vale într-un şipot.

Privesc în jur, e totul ca un vis
Puţin neclar, dar, unele-amănunte
Îmi dau senzaţia de nedescris
Că locu'-n care sunt e doar o punte

Prin care pot pătrunde, dac-aş vrea
Spre sufletul pădurii seculare
De unde, nu sunt sigur, s-ar putea
Să-mi desluşesc trăiri imaginare

Sau să-mi explic de ce, atunci când cânt
Îmi pare că o voce mă susţine,
Iar frunzele pădurii, fără vânt,
Îmi şuieră acordurile fine

Pe care îmi aşez perfect un vers
Din cele care-mi sunt, cumva, dictate.
Deşi nu am făcut niciun demers,
Sunt prea ne-singur în singurătate.

Mă simt privit de peste tot, ciudat,
În jurul meu, apar la suprafaţă
Atâtea lucruri noi. Da, am aflat:
Pădurea are suflet. Este viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agăţată de cuvinte

Eu rămân ca o mare de iarnă
Am mâini de apă pline de voci...
Îmi respiră tăcerea cuvintelor.
Dacă mă uit şi mă schimb în ochii tăi
Îmi dau seama că te văd...
Dacă privesc din ochii tăi
Văd omul care nu vorbeşte
Dar care spune ceva:
Linia orizontului, aspectul tău peste zile
Sau nemulţumirea secretă
Sau chiar dezbrăcată.

Dacă privesc din ochii tăi
Văd cerul în perspectivă...
Norii ce judecă alb,
Văd mainile care deschid ninsoarea
Pe fruntea gândurilor.
Dacă te uiţi la ochii tăi, în ochii tăi,
Vezi dragostea pe care
Nu o înţelegi niciodată,
Restul rămâne în tine şi ningi.

Am fost un zâmbet în vocea ta
Şi-o privire într-un strigăt
Agăţat de cuvinte.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să trec pe lângă sentimente?

Eu nu ştiu nimic
Şi văd puţin.
Dar, mai mult simt.
Mai mult decât oricine,
Simt aerul pe care îl respiri,
Cum îmi arde stomacul,
Simt mai mult decât pământul,
Udat de un potop,
Cum mă inundă
Lacrima, din suflet, din destin,
Din al tău ochi.

Eu nu ştiu nimic.
Şi Doamne, câte mai am
De văzut, de aflat!
De simţit, de ce nu?
Să pot să simt,
Cum trece de mine
Dorul pe care mi-l laşi!
Ar fi păcat,
Ca tinereţea-mi să treacă
Fără rost,
Pe lângă sentimente,
Să nu mai pot să simt
Un aer proaspăt
Şi-o ploaie caldă
Ca pe un duş reconfortant!
Un râs puternic,
Să-mi iasă din plămâni.

Să-mi simt din nou puterea,
În mâini,
În cuget şi-n voinţă,
Să vreau să simt, că trăiesc iar!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul meu

Eu mă retrag un timp acolo unde
lumina-ncearcă să ajungă iar
atunci când înspre suflet îmi pătrunde
o fiară cu aspect tentacular.

E-un loc retras la margine de gânduri
în care nu contează niciun vis,
un loc în care nu găseşti intrânduri
ce ar permite paşi spre compromis.

Îmi retrimit iluziile-n valuri,
iar planurile-n mare mi le scurg
şi-aştept ca prin eternele portaluri
distanţe de lumină să parcurg

Spre zorii unei vieţi ce dau putere
şi-nlătură efecte de furtuni,
să-mi vindec supărarea-n alte sfere,
departe de mocirle şi genuni.

E zborul meu în clipe de tristeţe,
pe care-l fac demult iar ca efect
e fericirea mea, e frumuseţe,
căci drumul ce-l urmez e cel corect.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc în gol prin spaţiul dintre cuvinte

din nefericire nu pot să-mi opresc şi gândul
cum reuşesc uneori să-mi ţin respiraţia sub apă
dar tac din ce în ce mai adânc
cumva dincolo de groapa marianelor
ca un sfinx prins cu ochii pe cer
împărţind zodiile ca pe o azimă
iar lupa prin care lumea îmi pătrunde în vis
se răsuceşte ca o galaxie
în jurul unei inimi
care pulsează în ritm de blues

uneori spaţiile dintre cuvinte
conţin poveşti infinite
taman despre limite
iar poeţii sunt singurii care le pătrund
cu ochii privind spre nimic
ca spre cea mai mare certitudine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc în gol prin spaţiul dintre cuvinte

din nefericire nu pot să-mi opresc şi gândul
cum reuşesc uneori să-mi ţin respiraţia sub apă
dar tac din ce în ce mai adânc
cumva dincolo de groapa marianelor
precum un sfinx prins cu ochii pe cer
împărţind zodiile ca pe o azimă
iar lupa prin care lumea îmi pătrunde în vis
se răsuceşte ca o galaxie
în jurul unei inimi
care pulsează în ritm de blues

uneori spaţiile dintre cuvinte
conţin poveşti infinite
taman despre limite
iar poeţii sunt singurii care le pătrund
cu ochii privind spre nimic
ca spre cea mai mare certitudine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt note şi bemoli

= în solfegii =

Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roşii
şi
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
şi neînţelese;

Iar noaptea era clară şi frumoasă, ca petalele care ne acopereau
şi cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele şi porumbeii
De ce nu porţi ochelari, altfel, nu o să vezi toate maşinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creşteau de undeva dintre luminişuri şi dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâiţa femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ţ-ă-d-e-m-u-l-t
un poştaş prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate şi timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
şi
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe fecioriţe la dreapta Tatălui, şi multe erori.

Pe stradă trecea o maşină, pe la ora 5 dimineaţa,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben şi negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate şi rozacee;

De ce să fie nevoie de maşini şi de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcaţi de maşini şi de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii şi câinii stradali, şi unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
şi luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească şi o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toţi soldaţii de plumb şi păpuşile galbene din mâini,
şi le aruncam după Dumnezeu:
Unde eşti, Părinte,
unde îmi e tinereţea şi vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, şi de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineaţa,
din viaţa trecută,
poate doar am visat acele petale,
şi nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
şi noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora şase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraş, cu ochi căprui, aţintiţi.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile şi să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 şi începeau lucrul la 7 dimineaţa
de ce nu pot şi eu, soarta ţine spre mine
un cuţitaş
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare şi straşnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, şi pe Gelu,
şi pe Mirela, o ştiu
ne privesc castanele şi frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore şi de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineaţa,
ziua bună începe cu o maşină leneşă, de care te loveşti, fără să vrei şi fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, şi un basm care nu se mai sfârşeşte
în straşnica neiertare,

care ne cuprinde pe toţi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

... arma ta e lacrima, femeie
arma mea e raţiunea rece
focul meu s-aprinde c-o scanteie
focul tău cu timpul care trece

scutul tău e zâmbetul, femeie
scutul meu e ruga din privire
să nu plece clipa, să mai steie
să mai sorb din focul veşniciei...

poezie de Iurie Osoianu (12 august 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa din privire

Tot curg, mă scurg, şi nu pot să-mi opresc
Atâtea curgeri, înspre tine, toate,
Pe drumuri vii, de suflete gravate
În hărţi ce, niciodată, nu greşesc.

Mă urmăresc privirile din mal
În mersul meu, când leneş, când năvalnic,
Atunci când munţii mă încearcă, falnic,
Şi îmi transformă curgerea în val.

Mă-ndrept spre tine, undele îmi curg
În şoapte încărcate cu iubire,
Iar tu le-aştepţi în zorii de amurg,

Prin strălucirea clipei din privire
În care dulcea ta ademenire
Mă cheamă şi m-aşteaptă şi... mă scurg.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora a treia am avut geografia. Şi eu care credeam că geografia e cine ştie ce obiect greu! Ca aritmetica, de pildă. Da' de unde! E foarte uşor! Geografia este ştiinţa despre pământul pe care trăim noi, despre munţi, mări şi oceane. Până acum îmi închipuisem că pământul nostru e drept şi întins ca o foaie de clătită. Olga Nikolaevna ne-a spus însă că nu e întins, ci rotund. Rotund ca un glob! Mai auzisem eu aşa ceva, dar am crezut că e cine ştie ce poveste sau născocire. Acum însă se ştie sigur că asta nu-i poveste. S-a stabilit că pământul nostru este un glob mare, mare de tot, şi că oamenii, trăiesc peste tot, de jur împrejurul lui. Pământul atrage spre el oamenii şi animalele şi tot ce se află pe pământ, şi iată de ce vietăţile care trăiesc dedesubtul nostru nu cad niciodată! Mai e ceva foarte ciudat: cei care trăiesc dedesubt merg cu picioarele în sus, adică cu capul în jos, numai că ei nu bagă de seamă asta şi-şi închipuie că merg aşa cum trebuie; pentru că, nu-i aşa, dacă lasă capul în jos şi se uită la picioare, văd pământul pe care stau, iar dacă înalţă capul, văd cerul. De aceea li se pare că şi ei merg cum trebuie.

Nicolai Nosov în Vitea Maleev la şcoală şi acasă, Capitolul I (1951)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mă îmbrăţişez cu tine pe mine

Oglindită în apă încerc
să-mi ating reflexia
scoţând apă din ea
şi obosesc, spre
oglindă mă grăbesc
poate o ating
dar o sparg şi cioburi
talpa o însângerez
de dorul să mă îmbrăţişez
cu tine pe mine
căci doar în ochii
tăi simt că trăiesc
în ceilalţi în care m-am privit
mi-au lăsat apă
şi cioburi de nimic...

Mamă către fiică

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar la drum

În drumul spre eden
Vuiam ca apa
Unui diluviu
Însufleţită de taifun
Doamne de unde atâta apă
Pe sufletul meu sterp
Apă de ploaie
Apă sărată
Apă din izvoarele adâncului
Apă ce suie în mii de trombe
Spre orizonturi
Am început să visez
O clipă de secetă
Undeva în deşertul cu dune
Aproape de oaza fericirii
În final am cerut spăşit
Ajutor la îngeri
Să mă scoată din potop
Pe un tărâm cu apă vie.

poezie de David Boia (14 ianuarie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul unei nopţi de vară

E vară, pretutindenea, acum e vară,
Ne toropeşte zilnic arşiţa de-afară,
Valuri de căldură, ca falduri de mătasă,
Ne-alungă din natură, fugim cu toţii-n casă.

Tot corpul parcă arde, setea ne cuprinde
Şi ni se pare că şi apa băută e fierbinte,
Tot căutăm mereu, răpuşi de disperare,
Un ochi de apă rece, o undă de răcoare.

Noaptea e călduroasă, aerul e greu,
Mă las ademenită, încet, de somnul meu,
Plutesc aievea, pe-o barcă, legănată,
Pe-o mare azurie, magică şi-nspumată.

Văd ţărmurile mării umbrite de verdeaţă,
Palate străjuite de arbori plini de viaţă,
Văd peştii ce înoată în ape cristaline,
Vibrez de fericire, mă simt atât de bine!

Şi poposesc în noapte pe cărări de dor,
Cerul spuzit de stele nu are niciun nor,
Doar luna îmi zâmbeşte pe bolta înstelată
Iar tu m-aştepţi, iubite, în noaptea luminată.

Şi zorii mă îmbie, zăresc un curcubeu,
Cu-o mantie de flori acopăr trupul meu
Şi picur puţin verde în ochii de smarald,
Ce noapte minunată, ce vis adevărat!

poezie de Lucia Marin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna vechilor poteci

E-o toamnă frumoasă, iar zilele trec
Prin mine, prin tine, pe drumul de-abis
Pe care şi astăzi privirea-mi aplec
Şi-i mângâi tăcerea în care s-a-nchis.

Cad frunze şi lasă copacii mai goi
Decât înserarea din care-mi lipseşti
În clipele-n care te-aş vrea înapoi
Aşa cum erai şi prin gânduri îmi eşti.

Simt frunzele-n suflet foşnindu-mi funest,
Iar drumul din mine îngheaţă treptat
Sub tot ce-a fost viaţă şi-acum e un lest
Ce-apasă mai tare decât un păcat.

E azi şi-i senin ca o zi de demult
Când tu îţi făceai nesfârşite poteci
Prin sângele care-mi vuia în tumult,
Dar simt cum, din ultima-mi toamnă, tu pleci.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă uit

Mă uit peste umăr de o vreme încoace,
Spre lume, spre tine, spre slabe-mi mijloace,
Cu regret, cu candoare, prin raza de soare,
Că meschin îmi e gândul, cât e lumea de mare!

Iar tu nu ştii nimic, dar îmi simţi tulburarea,
Ca fiara-n pericol, frizånd nemişcarea,
Ascuţindu-şi auzul prin lacrimi de sânge,
Aşteptând doar taişul din arma ce frânge.

Înţeleptului corb croncănitul dispare,
Grozăvii de blestem prin lumea cea mare.
Lacrimi scurse demult, pe urcuş de abrupturi,
Intre noi o iscare, un pustiu de săruturi...

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexie

Puteam să tac etern, era mai bine?
"Tăcerea e de aur"... însă e?
Mă las minţit de soartă şi de mine
Şi nu ajung ca să pricep de ce

Atâta oscilez între senzaţii,
Că nu mai ştiu exact cine mai sunt,
O poartă către rai, sau aberaţii,
În lumea materială, pe pământ

Mă amăgesc că binele e veşnic
Şi că mă aflu undeva în el,
Dar suflu, precum vântul într-un sfeşnic,
Uitând de sensul vieţii-n fel de fel

Dileme, frământări fără răspunsuri,
Sunt oare eu mai bun decât sunt ei?
Un ego prea răpus de neajunsuri,
Ce-şi pune întrebări fără temei

Şi cum să ştiu de fapt ce e dreptate
Când totul pare foarte relativ?
De ce sunt eu acela care poate
Să fie gândul foarte emotiv?

Mă uit în ochii mei, sunt o oglindă,
Pe care astăzi parcă nu o simt,
Când răsuflarea caldă, emotivă,
Mă face să mă văd fără să mint

E totul doar o fugă spre niciunde,
În care las în urmă tot ce strig,
Precum un praf, când versul îmi pătrunde,
Prin nuanţele de suflet care frig

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aveam impresia că reprezint o punte peste o apă, o punte care separă sau uneşte două maluri a două meleaguri total diferite, unul verde de primăvară, celălalt galben şi rece de toamnă târzie; sub această punte curgea apa izvorâtă din izvorul sufletului meu, o apă formată din două braţe paralele care nu se uneau niciodată, separate de un mic dâmb de pământ; un braţ cu apă lină, apă cristalină ce curgea liniştită în vale şi un braţ cu apă învolburată, aruncând mici valuri înspumate clipocitoare cărând mici pietricele pe care apoi le lăsa curate la mal. Dacă se rupe puntea va cădea peste cele două braţe lăsând separate cele două maluri, lăsând în urmă cele două fiinţe diferite ale aceleiaşi inimi greu încercate de viaţă.

Elena Buznă în Marea horă a vântului (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurire

Am răsărit în ramurile unui copac
trunchiul mi-e boltă
vieţii.
Cerul se întoarce cu mine
iar jos, pământul mă atrage
spre tine, fierbinte.

Sus dinspre soare, cobor către tine.
Mă arde vremea, fericit că simt cum nu trece.
Viaţa mie îmi duce puterea
şi simt înăuntrul tău regăsirea.
De aceea sunt fericit, că eu duc golul tău
ce te împlineşte.

Simt tangajul valului, cum îmi duce firea
şi mă prăbuşeşte.
De acolo, de sus, spre-o lume pe dos
cu tine spre mine, să ne unim regăsirea
prin unul din doi.
Ochii îi cobor în irişii tăi
tremurând în ei găsesc, valul, înălţimea.
Astfel aflăm cum ne duce, pe amândoi
spre adâncul din noi, iubirea.
Punem împreună din noi, câte un pic,
apoi ne gustăm muşcătura buzei sărate
şi împărţim, printre încleştatele mâini,
încet spre viitor, nemurirea.

poezie de Viorel Muha (septembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipul

Privesc prin ploaia toamnei şi nu văd
nici stropi, nici ramuri ude sau ceva
ce să m-atragă, să nu pot vedea
gravat pe-un gând un chip ce-l tot revăd;

E-o noapte înstelată şi privesc,
ascuns în umbra clipelor pustii,
spre bolta-n care, printre stele mii,
e luna cu profilul ce-l iubesc.

E peste tot în jurul meu. Decid
că ochii sunt de vină. Îi închid,
iar gândul ce m-apasă îl alung.

Sub pleoapele închise îmi ajung
imagini ce, pe-o boltă, se divid
în stele ce formează -un chip candid.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!