Cărarea nopţilor de toamnă

Pe umbrele bătrânilor copaci,
mergând cu grija celui ce se-ascunde,
din ce în ce mai în adânc pătrunde
prin codrul căutat de cei dibaci.

Lumina Lunii-i este de ajuns,
căci razele-argintii se-aştern pe urme
pe care le-a făcut când a străpuns
desişul ce cărare-a vrut să curme.

E drumul nopţilor de-ndrăgostit
pe care calul său de-acum le ştie,
căci le parcurge,-n toamna ruginie
ca într-un ritual îndrituit.

Iubirea îl îndeamnă la un drept
ce-i doar al lui, căci şi ea îl iubeşte,
iar noaptea, pe cărarea ce-i uneşte,
îşi simte inima crescând în piept.

Îndeamnă calul, e nerăbdător
să îi audă vocea, să o simtă
la pieptul lui cu capul, să consimtă
şi să-i alunge dorul arzător.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea lor

Iubirea ei... se-ascunde în falduri de mister,
fugind cu amintirea din vremea ce-a apus;
Iubirea lui... aşteaptă, de dincolo de cer,
ca norii să dispară, cu tot ce i-a adus.

Iubirea lor, aceeaşi, se-ascunde în tăceri
şi pare liniştită, dar suferă-n pustiu,
şi simte cum îşi pierde o parte din puteri,
şi plânge ca o mamă la moartea unui fiu.

Iubirea ei... se-ascunde, când ştie c-ar putea
să se arate iarăşi, să spună un cuvânt;
Iubirea lui... aşteaptă, nu ştiu ce speră ea,
căci norii o separă de tot ce-i pe Pământ.

Povestea ei ciudată, nu pare-a se sfârşi,
căci nu "a fost odată". O fi, sau n-o mai fi?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa de zbor

Era atât de... altfel, de singur într-un zbor
Prin galaxii pe care nicicând nu le-a parcurs,
Dar, totuşi, cunoscute din timpuri ce s-au scurs,
De când era un suflet născut... în viitor.

Purta în el cunoaşteri, şi singure-au crescut,
Odată cu atâtea învăţături ce-ar fi
Menite să-i ofere puterea de a şti
Lumina să o poarte spre tot ce-i decăzut.

Scânteie-n întuneric, bucată din destin,
Iubire-n nefiinţă cu zborul efemer,
Sămânţă de lumină alunecând pe cer,
Dorinţă de-ntrupare şi mesager divin.

Îşi simte rătăcirea de-o clipă într-un zbor
Pe care îl parcurge doar pentru a găsi
Acea pereche care e tot ce şi-ar dori
În viaţa efemeră a unui muritor.

Să mai fi fost vreodată cu ea? E un mister!
Dar ştie că menirea-i deplină, pe Pământ,
E numai s-o găsească, să nu se lase-nfrânt
În marea căutare, sub doar un singur cer.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa gândului hoinar

S-a-ntipărit bizara întâmplare
În mintea lui, în trupul său bolnav,
Prin amintirea-ceea ce-i apare
Şi-i îngrozeşte sufletul firav,

Căci vis nu este, nu e un coşmar
Ce-l chinuie în starea de visare –
E-o revenire-a unui gând hoinar
Ce-i readuce clipa care doare.

Iar clipa-ceea nu a fost, o ştie!
Nu poate înţelege: cum se poate
Un lucru care n-ar putea să fie,
Să-i tulbure convingerile, toate.

Cum să-şi explice zbaterea nebună
Din ziua-n care ceru-a devenit
Pe jumătate-ntunecat, cu Lună,
Cealaltă - zori născuţi din asfinţit?

Ce-a fost: o zi, o noapte de iubire?
Cum ar putea, acum, să-i dea de rost
Acelui gând ce-aduce-o amintire
A unei întâmplări ce nu a fost?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă- mă iubite

Lasă-mă iubite să adimir toamna de la geam,
Când alturi pe tine te am.
Lasă-mă iubite să mă joc cu frunza care a căzut în palma ta,
Căci toamna a venit în sufletul meu şi în inima mea.
Lasă- mă iubite să chem toamna în casă,
Căci e aşa de gingaşă, dulce şi frumoasă,
Lasă-mă iubite să alerg prin ploaia aceasta de toamnă,
Căci mi-a fost dor de ea, cum este puiului de a lui mamă.
Lasă-mă iubite să vorbesc cu toamna la fereastră,
Să-i spun să aibă grijă de iubirea noastră.

poezie de Vladimir Potlog (14 septembrie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratat de singurătate

Doar calul meu bun mă aşteptă-n tăcere
De parcă mai ieri, priponit l-am lăsat,
La marginea clipei, urlând de durere,
Să caute visuri străine prin sat.

Mă iartă, prietene drag, pentru toate,
Că nu a fost ieri această lăsare,
Iar somnul şi foamea şi grija mea, poate,
N-au fost de ajuns să-ţi găseşti o cărare.

Mă iartă, că ochiu-mi flămând de o vreme,
Orbit de un drum prin iluzii deşarte,
A stat la o lume distanţă şi geme,
A stat într-o lume cu sânge şi moarte.

Îmi iartă, prietene, fapta mea gravă,
Că vise străine au curs zi de zi
Pe carnea mea vie, săgeţi cu otravă
Acum poposesc şi mi-e greu, dar tu ştii

Că lupta aceasta nebună mi-a dus
Şi suflet şi carne şi oase şi tot
Pe drumul de sare şi preţ nu le-a pus,
Străină să-i fiu, străin-am să pot.

Şi calul văzând cum din lacrimi fac râu,
Genunchii lui slabi se-ntăriră pe loc,
Smuci dintr-o dată, scăpă şi din frâu
Pe nările-i blânde ieşi numai foc.

Să mergem, stăpână, o lume ne ştie
Şi lasă-l în urmă să facă, ce-o vrea,
Din cupă să soarbă tăcerea lui vie
Şi noaptea să-i fie străină şi grea!

Să-ţi caute ochiul şi mâna şi visul
Să simtă dispreţ, şi uitare la fel,
Să-ţi plângă pe urme, să-ţi mângâie scrisul
Să nu-l ierţi, desigur, să simtă şi el

Pământul cum fuge, şi oasele-i moi
Să caute-n zare un semn cât de mic,
Iar ochii să-i fie de tine mai goi
Şi gloria lui să însemne... Nimic!

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binecuvântaţi... ca soţ şi soţie

Privind-o, simţi o căldură binefăcătoare,
Iar inima-i pompa dragoste şi candoare,
Era îndrăgostit...
Din cap până-n picioare.

Nu se putea înşela, nu!
Ea era aleasa lui,
Fiecare celulă îl împingea s-o cunoască,
S-o întrebe, să-i vorbească.

Faţa lui vorbea de la sine
Iar ea... ea îi citise gândul,
Îi simţise flacăra ochilor scânteind,
Îi simţise inima ce clocotea... a iubire.

Să fie el alesul?
Îşi întrebă inima
Dar ea, inima, fusese mai iute
Nu mai sta la locul ei... ca 'nainte.

Dorea să-i audă glasul,
Voia să-i simtă îmbrăţişarea fierbinte,
Dorea să-şi cunoască jumătatea
Nu mai putea să aştepte... cuminte.

Întâi, li s-au îmbrăţişat privirile,
Apoi, două inimi s-au făcut una
Iar gândurile au luat-o la fugă
Şi s-au contopit într-un cuget.

Iar azi, amândoi, răspund: Da!
În faţa Tatălui Sfânt,
Căci El, Dumnezeu,
Le cunoaşte inima cel mai bine.

El îi uneşte pe vecie,
Le dă hrană, armonie-n cămin,
El i-a ales să fie 'mpreună,
El este cel ce uneşte destine.

Amândoi au dorinţe,
Împreună îşi fac planuri, speranţe, chiar vise,
Dar azi, primesc un dar preţios:
Sunt binecuvântaţi... ca soţ şi soţie.

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul călare

Calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

La ora când toţi, în secunda când toţi,
bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi,
ies noaptea din casele-n care
s-au dus să petreacă în destrăbălare
şi vor să încalece şi vor să se ducă
şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă,
o, şi-a găsit fiecare,
o, şi-a găsit fiecare
calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeul, cum îl văzu, îngheţă sângele într-însul. Se apucară la luptă în buzdugane, dară Ţugulea cum aduse buzduganul său şi lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul, îi luă calul si armele şi plecă înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi făcu şi lui. Apoi plecă înaintea zmeului celui mic. După ce se întâlni cu zmeul cel mic, se luă la luptă şi cu dânsul. Se bătură întâi în buzdugane, buzduganele se sfărâmară; se luptară cu suliţele, acestea se rupseră; se apucară apoi în săbii, a zmeului se frânse. După aceea se luară la luptă dreaptă, se luptară ce se luptară şi, înfrângând pe zmeu, îi tăie şi lui capul. Îi luă şi lui armele şi calul şi plecă acasă cu dânsele. Când ajunse se crăpa de ziuă; legă caii şi puse bine armele zmeilor. Apoi sculă pe fraţi să meargă la vânat. Când văzură fraţii caii se minunară. îl întrebară, dară el nu voi să le spuie nimic, zicând că nu ştie. Încălecară fraţii pe caii zmeilor şi porniră. Ţugulea însă încălecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vânjos.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 9

Sfântul Ioan a botezat cu apă
Şi i-a învăţat pe toţi ce-i pocăinţa
Însă din vorba lui puţini se-adapă,
Căci omului nu-i place nevoinţa.
Cu firea lui cea aspră şi ţâfnoasă
Şi-a îndeplinit prea sfânta-i misiune,
Căci i-a mustrat pe toţi cu vocea-i groasă,
Din care-a revărsat compasiune.
Cei păcătoşi, n-au vrut să-l mai audă
Şi capul i-au tăiat în închisoare,
Însă chiar dacă soarta i-a fost crudă
La Dumnezeu găsit-a alinare.

Apa Iordanului şi azi oftează
După Ioan, preasfântul ce botează.

poezie de Octavian Cocoş (6 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căldura iernii

E-o iarnă-n dreptul ei, de te-ai uita
Prin calendare, dar, mergând afară,
Îţi pare că-i o altă primăvară
Şi anul ce se-ncheie parc-ai vrea
Să îl întrebi: "Măi, unde-i iarna ta?

Ce s-a-ntâmplat cu fulgii mei de nea,
Cu florile de gheaţă din ferestre,
Cu obiceiuri ce-s a iernii zestre?
Eu cum să pot colinde a cânta
Iar, de Crăciun, pe cine-aş aştepta?"

Dar nu-l întreb, căci am găsit răspuns
În rugile ce-nalţă către ceruri
Cei ce se tem de ale iernii geruri
Şi simt că nu le-a fost îndeajuns
O viaţă ce iubirea le-a ascuns.

Aceia ce aşteaptă ca pe-un dar
O prelungire-a toamnei, cât se poate,
Cu ploi, cu frunze moarte şi uscate,
Cu vânturi foarte reci să fie chiar,
Dar să se tot repete, iar şi iar.

Nu, anule, nu-i asculta pe ei,
Căci, dac-o ştii trăi, e-o frumuseţe
Şi-o bucurie, nicidecum tristeţe,
În iarna ce-i iubită de acei
Ce-şi iau cojoace, după obicei.

Ascultă-i pe cei care au iubit
În primăvara vieţii şi-ntre timp,
În vară sau oricare anotimp,
Şi vor, în traiul lor de-acum, tihnit,
O iarnă cum, demult, au moştenit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poteci însorite

Potecile noastre-ntr-o zi
au fost observate de Soare,
iar el, pentru-a lui desfătare,
cu raze-a-nceput a glumi:

Pe-a mea s-a distrat şi-a trimis
o rază mai rară prin lume,
căci e Fericirea ca nume
şi multe, atunci, mi-a promis.

Pe-a ei a trimis dar divin:
Iubirea, cu tot ce înseamnă,
cu tot ce doar ea te îndeamnă,
plăcere şi dor şi suspin.

Iar noi le-am primit încântaţi
la capătul unde se-mbină
potecile-n ziua senină,
cu raze de Soare-alintaţi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea muntelui

Aş vrea tristeţea muntelui să fiu
atunci când frigul iernii îl încarcă
şi o povară mare îi încearcă
puterile, sub cerul plumburiu.

Aş vrea să fiu asemenea tristeţe
şi nu o alta, poate mai intensă,
căci forţa lui e-ascunsă, dar imensă,
iar din adânc răzbate frumuseţe.

Aş vrea să-i fiu tristeţe şi s-aştept
ca primăvara mâna să-şi întindă,
încrâncenarea-i mută să destindă.

Aş vrea să îi alin durerea-n piept.
să pot să fiu tristeţea lui de drept,
şi-n bucurie să mă reaprindă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea noastră-i mai frumoasă

Iubirea noastră-i mai frumoasă,
ca orice dragoste sub cer.
Căci toate dragostele pier,
a noastră nici de iad nu-i pasă!
Iubirea noastră-i mai curată
ca orice fir de mărgărint.
Căci toate dragostele mint,
a noastră însă niciodată!

Iubirea noastră-i mai înaltă
ca orice templu din vreun plai.
Căci piatra cea de sus e-n rai,
iar pietrele de jos sub daltă.

Iubirea noastră-i mai duioasă
ca orice plîns de-ndrăgostit.
Căci nici un mire n-a plătit
un preţ mai scump pentru-o mireasă.

Iubirea noastră e mai vie
ca apa vie din Elim.
Căci orice clipă cînd iubim
e un fior din veşnicie.

Iubirea noastră-i mai măiastră
ca cerul ce clipeşte-oricui.
Dar stelele-s iubirea Lui
iar cerul gol, iubirea noastră.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecări

Domnul Isus a iubit
într-atâta omenirea
că la noi El a venit
să ne aducă fericirea

ca pe palme ne-a luat
Domnul Isus pe vecie
şi viaţă El ne-a dat
ca să-i fim mireasma vie

Domnul Isus ne-a-nvăţat
să trăim neprihănirea
şi pe atâţi i-a vindecat
căci Hristos este iubirea

multora le-a întins mâna
şi de Tatăl le-a vorbit
ca să umble-ntodeauna
într-un duh neprihănit

plin de milă şi-ndurare
Domnul nostru a trăit
la oameni El vindecare
tuturor le-a dăruit

celor orbi le-a dat vedere
muţilor le-a dat cuvânt
căci din Sine o putere
ieşea atunci prin Duhul Sfânt

iar pe cei paralizaţi
Hristos i-a făcut să umble
de El au fost vindecaţi
Cuvântu să i-l asculte

pe leproşi i-a curăţit
iar curaţi El i-a făcut
pe săraci i-a-mbogăţit
căci Cuvântu-au cunoscut

Domnul s-a-ndurat de toţi
dând atâtor vindecare
a-nviat chiar şi din morţi
pentru slava Lui cea mare

când Iair veni la Sine
Domnul nu l-a refuzat
ci-a plecat să-i facă bine
după cum el l-a rugat

acasă când au ajuns
fica lui Iair murise
dar Hristos venit de sus
toate toate le ştiuse

nu mai plângeţi fata doarme
ei vedeau că a murit
însă Domnu a vieţii toane
El Însuşi le-a desluşit

după ce a scos afară
toţi străinii — i-a vorbit
fetiţei ce era moartă
talita cumi — şi ea s-a trezit

a-nviat atunci fetiţa
ba să umble a-nceput
inserând l-ai săi credinţa
minunea când au văzut

Domnul a făcut doar bine
şi pe atâţia i-a salvat
din moarte şi din ruine
viaţă iarăşi El le-a dat

pe ologi El i-a făcut
iar să fugă — să alerge
pe cei care au zăcut
i-a făcut spre-a înţelge

că Mesia a venit
şi le-ntinde iată mâna
omului nenorocit
El i-a dăruit lumina

pe când soarele apunea
mulţi veneau la vindecare
Domnul Isus să le dea
multora pe veci salvare

peste cei bolnavi a Sale mâini
Domnul Isus le punea
şi-adâncit în rugăciuni
El pe toţi îi vindeca

din atâţia îndrăciţi
ieşeau duhurile afară
oamenii iar izbăviţi
erau din starea amară

cădeau unii la pământ
duhurile când ieşeau
la al Domnului Cuvânt
căci de Isus ascultau

nimenea nu a mai fost
plin aşa de o putere
omenirii să dea rost
şi atâta mângâiere

numai Mesia Hristos
Unsul Celui Prea Înalt
din moarte pe om l-a scos
şi viaţă-n veci i-a dat

El e stânca şi iubirea
e izvorul de viaţă
şi El dă neprihănirea
celor ce prin El învaţă

viaţa cum să-şi înnoiască
oameni noi ei devenind
pentru patria cerească
Adevăru doar trăind

glorie dar Lui Mesia
cinste slavă şi onoare
căci ne oferă veşnicie
şi în veci de veci salvare

Doamne Tată-ţi mulţumim
pentru Mesia — Hristos
doar prin El noi azi trăim
şi avem cerul glorios

poezie de Ioan Daniel Bălan (9 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce mă consider un mare poet

Motto:
"Nenorocitule, tu crezi că poţi să-mi smulgi din umăr braţul drept?
E mama mea care m-a condamnat la moarte!"

Încet îşi întinge degetele de fildeş
Bătrânul schivnic, în floarea de colţ...
Din ea se înalţă albastru fum de tămâie
Şi cade o ploaie cernită prin bolţi.
Nu, nu sunt eu, dar cine cântă
Cu glasul zdrobit peste zodia de-argint?
Cu glas ventriloc, cu voce de sfântă,
Cu-n pic de mercur peste măsura de-absint?
Dar cine-ar spune oare-nfiorat
Că nu las eu tot ce-i mai bun în mine?
Se va prelinge neutrinul curentat
Către mai bune continente, ori caline.
Şi de va fi să-not sincron,
Cu pulberea neliniştii aură,
Şi fuga iepurelui e doar oximoron,
Căci sângele din rana lui se scurge-n gură.
Şi iar mereu, mereu îndeamnă
Căci nici măcar nu curge paşnic
Ca totul tot să fie luat în seamă
Şi într-un fel să sune straşnic.
Aşa e, doar v-am păcălit
Nu, nu-s poet, sunt cel mai mare,
Sunt cel mai mare exhibiţionist!

poezie de Florin Dănuţ Necula
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gnomi

Regatul gnomilor din era-n care
luptau cu spiriduşi sau vrăjitoare,
se întindea pe sub pământ departe,
în locuri neumblate şi deşarte.

Trăia, pe-atunci, Dasufis, un goblin
c-un spirit liber, vesel şi blajin
îndrăgostit de gnoma Anakis,
cu care să se-nsoare a decis.

Iar Anakis, frumoasă ca o zână,
a hotărât să-i fie lui stăpână,
căci lumea lor era matriarhat
în care n-avea funcţii vreun bărbat.

Şi, uite-aşa, au pus de pirostrii,
cu invitaţii sub pământ, solii,
cu pregătirea vechilor costume,
şi daruri adunate de prin hume.

A fost o nuntă mare, dar surpriza
ce i-a uimit pe toţi, a fost franciza
cu care i-a blagoslovit regina
când le-a-nmânat papirusul cu mina.

De-acum, cei doi puteau să scoată aur
şi să-şi creeze singuri un tezaur,
căci gnomii şi goblinii îşi adună,
din focuri ce se văd sub clar de lună,

Şi numai cerului ridică rugă
ei, ce-au jurat nicicând să fie slugă,
încrezători în forţa lor divină
şi-n suflete cruţate de vreo vină.

Ei sunt mărunţi, dar spiritul puternic,
deschis, frumos şi nicidecum cucernic,
le dă o forţă ce-i temută-n lume,
iar bogăţia lor e de renume.

Cei doi şi-au construit, curând o casă
la rădăcina rece-ntunecoasă
a unui arbore din vechea eră,
nici prea bogată, nici prea austeră,

Dar cu fereastră mare spre lumină
ascunsă de a muşchilor patină,
în care numai noaptea îşi fac vatră,
căci ziua dacă ies, devin de piatră.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimi în umbră

Veneau la întâlnire două umbre,
alunecând pe-aleea de sub tei,
cu deformări ciudate în penumbre
ce le-nsoţeau ca triste melopei.

Lumina soarelui părea că are
efecte tremurânde-asupra ei,
a celei de femeie, iubitoare
doar de nenaturalul din condei.

Iar umbra lui... părea că se târăşte
şi-ar vrea să ocolească un parfum
al teilor, sub care se iubeşte
când vara e la început de drum.

Sunt două umbre care, altădată,
pe banca de sub tei s-au întâlnit
şi, în lumina bolţii înstelată,
în doar o umbră s-au înlănţuit.

Acum se întâlnesc, la multă vreme
de când iubirea lor s-a destrămat,
strivită între temeri şi dileme
în faţa cărora n-a rezistat.

Se recunosc uşor căci, împreună,
formează umbra unui singur trup,
sub luna ce încearcă să le spună
că umbrele au inimi... şi se rup.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singura lumină

cât de scumpă e Fiinţa
Mielului Lui Dumnezeu
ce a pus în noi credinţa
ca să fim poporul Său

cât de scumpă-nvăţătură
El Isus Hristos ne-a dat
să trăim după Scriptură
păstrând sufletul curat

numai El ne-ntinde mâna
şi ne este de-ajutor
să-i cântăm întodeauna
scumpului Mântuitor

El ne-a rânduit menirea
noastră astăzi pe pământ
să umblăm doar în iubirea
şi Cuvântul Lui cel Sfânt

în Hristos azi ni se arată
tot ce-i scump şi e curat
viaţa sfântă fără pată
un duh nou şi nepătat

Domnul doar este lumina
şi Adevărul pe pământ
El ne vrea să îi fim turma
cea născută prin Cuvânt

legăturile iubirii
să lucească viu în noi
pe cărarea mântuirii
plin de-ai Duhului Sfânt ploi

prin Hristos ni se deschide
uşa sfântă — înspre Dumnezeu
El iubirea ne-o aprinde
ca să-i fim poporul Său

mâna Lui doar ne susţine
să intrăm în Paradis
să trăim cum se cuvine
pasul cum ne e admis

în Isus ni se oferă
tot ce-i bun şi e frumos
a vieţii sfântă eră
s-o-mbrăcăm de aici de jos

numai El ne e menirea
harul binecuvântat
să trăim neprihănirea
Tatăl Sfânt cum ne-a-nvăţat

Mielul Sfânt de pe Calvar
cât de scump azi ne îndrumă
să trăim prin al Lui har
chiar şi clipa de pe urmă

numai El azi ne-mpleteşte
în lumina mântuirii
şi cu drag ne dăruieşte
căile neprihănirii

ca să fim cu toţi curaţi
toţi să fim aici lumini
prin credinţă dar salvaţi
şi-n sfinţenie deplini

Hristos ne e-nvăţătura
biruinţa pe pământ
El ne-nvaţă azi Scriptura
al Vieţii viu Cuvânt

nimenea nu ne-nţelege
nu ne ajută pe cărare
doar Hristos ne este lege
uşa vie de scăpare

El ne-mbracă-n biruinţă
ne preface-n oameni noi
viaţa nouă prin credinţă
s-o trăim de fire goi

a Lui mână ne susţine
şi ne face viaţa vis
să umblăm cum se cuvine
păşind înspre Paradis

nici un om de pe pământ
nu ne-nvaţă în lumină
să umblăm azi prin Cuvânt
veşnic să fim fără vină

doar Isus Hristos Mesia
iată astăzi — El ne cere
fii să-i fim în bucuria
celor sfinţi chiar la vedere

oamenii cei mari ai lumii
nu mai vor omul curat
ci vor căile minciunii
nu cum Isus ne-a-nvăţat

noi îl vrem dar pe Hristos
singura lumină sfântă
ce ne arată chiar de jos
până-n cer drumul la nuntă

Mirele curând apare
El Isus Hristos Mesia
gata eşti dar de plecare
să te-mbraci în veşnicia

Celui care a creat
cerurile şi pământul
să-i cântăm neâncetat
trăind doar aici Cuvântul

cât de scumpă e lucrarea
Celui care ne-a iubit
dăruindu-ne-ndurarea
când pe Golgot-a murit

El Hristos ne e speranţa
şi tot ce e bun în noi
căci prin Sine avem viaţa
până-n ziua de apoi

numai El este Lumina
şi Adevărul Sfânt al Vieţii
El ne arată-ntodeauna
luceafărul dimineţii

noi cu Sine şi prin Sine
pentru veci ne vrem să fim
viaţa cum doar se cuvine
Lui Isus să-i dăruim

El ne leagă — El ne ţine
şi ne face viaţa vis
căci iată-n curând revine
să ne ia în Paradis

însă noi azi în Mesia
pentru veci ne-am ancorat
să-i dăm toată bucuria
fie-n veci glorificat

fie-n veci dar preamărit
căci în marea Lui iubire
viaţă iar ne-a dăruit
prin a Lui neprihănire

Tatălui din cerul sfânt
ne plecăm şi-i mulţumim
că-n Isus al Lui Cuvânt
viaţa nouă o trăim

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 august 2018, Cluj, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp în amurg

Pe strada cu dale a vechilor paşi,
Trec umbre grăbite, cu gol în priviri,
Iar ploaia îndeamnă copacii golaşi,
Cu lacrimi de frunze, să-şi plângă-amintiri.

Şi cad, se adună pe dale, şuvoi,
Pe urme lăsate-ntr-un alt anotimp
De suflete care, de mână, în doi,
Păşeau neştiind ce-i amurgul în timp.

Se scurg amintirile-n frunze şiroi
Prin ploaia ce lasă copacii golaşi
Sub cerul de toamnă în care doar noi
Mai trecem pe dalele vechilor paşi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!