Sonetul frunzelor de-apoi

Atâtea frunze mor şi cad,
Când mai abrupt, când mai uşor,
Pe un covor înşelător,
Un Styx al lor, un fel de vad.

Sunt smulse dintr-un ultim vis
Cu mângâierea din apus,
A brizei care le-a sedus
Iar azi le poartă spre abis.

Şi cad, şi cad, deja s-au strâns
Atât de multe, curg puhoi
Pe fluviul vechi de frunze noi,

Şi curg din arbori ca un plâns,
Lăsându-i trişti, lăsându-i goi,
În lumea frunzelor de-apoi.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul frunzelor de-apoi

Atâtea frunze mor şi cad,
Când mai abrupt, când mai uşor,
Pe un covor înşelător,
Un Styx al lor, un fel de vad.

Sunt smulse dintr-un ultim vis
Cu mângâierea din apus,
A brizei care le-a sedus
Iar azi le poartă spre abis.

Şi cad, şi cad, deja s-au strâns
Atât de multe, curg puhoi
Pe fluviul vechi de frunze noi,

Şi curg din arbori ca un plâns,
Lăsându-i trişti, lăsându-i goi,
Spre lumea frunzelor de-apoi.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul vechilor cântări

Copacul meu de gânduri suferea
privind cum frunze de-amintiri se cern
şi cad în toamna rece, se aştern
pe haosul atâtor vechi uitări.
Şi nu plecau şoptindu-i "Bun rămas!",
nici fremătând a jale ori suspin
spre lutul din al frunzelor destin.
Pluteau, ducând şi lacrimi, şi-ncântări.

Mai sunt atât de multe! Le privesc
şi le alint cu mâinile de ram
ce s-au asprit din timpul când eram,
înconjurat de verde, singur zeu.
Erau iubite fluturând în vânt
şi îmi cântau când stelele, pe cer,
se minunau de-acolo, din eter,
de cântecul ce mă-nsoţea mereu.

Mai cântă încă, dar în cântul lor
sunt note grave, tremurând în frig.
Aş vrea un anotimp să le câştig,
să nu mi se aştearnă împrejur
ca un covor de frunze pustiit
de amintirea vechilor cântări.
Acolo, jos, e-o lume de uitări,
iar gândul... cât de greu e să-l îndur!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad...

Cad stele... Buze de ametist
Sângerează petale de vis.
Cu tălpile goale,
Calc pe mormântul de umbre.
Mă doare tăcerea...
Şi întunericul, când pe rând,
Se surupă,
În lumea impură şi râncedă.
Mortea lor devine o luptă.
Ca nişte eroi înveşmântaţi
Cu zale de aur şi de cuvânt,
Se întorc spre pământ.
Cad frunzele - poeme chihlimbării
Şi călimara e goală.
Doar gândurile foşnesc
La fereastra pe care
Ploile le-au lăsat întâia cărare.
Cad stele... şi frunze... şi ploi...
În inimă s-a strâns mâlul durerilor...
Este toamnă!
Poate ultima toamnă din noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze

Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
Deopotrivă toate sub talpa mea fosnesc...

În palmele întinse le prind necontenit,
Asa cum cad, cu pete de soare vestejit.

Cad fosnitoare frunze sau clipele se cern?
Odată la picioare speram să ti le-astern...

Deopotrivă, toate sub talpa mea fosnesc,
Din mâna mea căzute sau dintr-un pom ceresc.

poezie celebră de Eusebiu Camilar din Poezii, 1964
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze

Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
Deopotrivă toate sub talpa mea foşnesc.

În palmele întinse le prind necontenit
Aşa cum cad, cu pete de soare veştejit.

Cad foşnitoare frunze sau clipele se cern,
Odată la picioare speram să ţi le-aştern...

Deopotrivă toate sub talpa mea foşnesc,
Din mâna mea căzute sau dintr-un pom ceresc.

poezie clasică de Eusebiu Camilar din Poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de departe

Atât de departe de viaţă
de tine, de mine, de noi,
eşti vis rătăcit într-o ceaţă,
şi-ai vrea să te-ntorci înapoi,

în lumea ce-ţi pare ciudată,
dar ştii că există un loc
în care aveai, altădată,
iubirea, cu tainicu-i joc.

Priveşti, ca şi mine, departe,
dar locul de vis a pierit
şi totul acum ne desparte,
uitarea, deja, a venit.

Mai sunt amintiri ce se-agaţă
de gânduri, rezistă un timp,
dar cad obosite, îngheaţă,
ucise de-un alt anotimp.

Privim, degajaţi, depărtarea
ce nu mai contează la noi,
când totul pluteşte pe marea
speranţei în lumea de-apoi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze

Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
Deopotrivă toate sub talpa mea fosnesc...

distih de Eusebiu Camilar
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spirala

Alunec pe-o lume-n spirală,
cu ochii pe-o treaptă în plus,
rotindu-mă iară şi iară,
dar cad, iar căderea e-n sus.

Îngheaţă privirea-mi uimită,
căderea se-opreşte şi ea,
căci toată spirala se-agită,
întinde o mână, mă ia,

şi-ncepe o nouă rotire
cu mine urcând un abis,
şi cad, şi mai urc o clipire
spre vârful spiralei din vis.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cadere de frunze

Cad frunze peste capul meu şi-al tau,
Peste-ale tale gânduri si-ale mele,
Cad frunze ca parerile de rau,
De stam pe loc, ne-acopera cu ele.

Cad frunze şi tu nu mai ştii ce faci,
Şi pleoapele-ţi închizi peste vedere,
Sa mergem, dragul meu, de sub copaci -
E-un farmec trist în blânda lor cadere.

Sa mergem, cât ne-au acoperit,
Caci în caderea asta se conţine
Şi moartea verii care ne-a iubit,
Şi a iubirii mele pentru tine.

poezie de Leonida Lari
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi peste suferinţe

Cad lacrimile pe asfalt
Şi se transformă-n inimioare,
Dulci picături vin din înalt,
Acolo sus, ceva ne doare

Cad lacrimile peste noi
Şi cerul plânge îngereşte,
Prea am rămas în suflet goi,
Deşi Iubirea ne doreşte

Cad lacrimi, Doamne, cad de sus
Şi se transformă-n fericire,
Căci sufletul nu a apus
Şi îşi doreşte iar iubire

Cad lacrimi mari, dar nu din nori,
Peste păcate şi dorinţe,
Când le atingi începi să zbori,
Lăsând în urmă suferinţe

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul frunzelor călătoare

Priveşti copacii tineri dimprejur,
cu frunze verzi ce-n vântul serii cântă,
sub cerul ce se schimbă din azur
în roşul de apus ce te-nspăimântă.

E prea mult foc: în cer, în frunze moarte,
iar toamna care vine nu aşteaptă
ca visul frunzelor să te mai poarte
spre încântări divine înc-o treaptă.

Îţi laşi privirile să curgă-alene
pe ape reci, cu visul tău plutind
în frunze călătoare prin ravene
din amintirea verii răsărind.

Sunt încă verzi pe unde cristaline
ce le adună-n timpul care vine.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul razachiei coapte

S-au strâns şi strugurii din vii,
Cocorii sunt plecaţi departe,
În bănci se reîntorc copii
Prea dornici să înveţe carte.

Din pomi cad frunze ruginii
Fără de sevă, frunze moarte!
S-a copt şi razachia-n vii,
Cocorii sunt plecaţi departe...

Prin pieţe, mulţi tarabagii
Îmbie lumea cu de toate;
Îndrăgostiţi--prin mustării
De must şi de-un sărut au parte...

S-au strâns şi strugurii din vii.

rondel de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul veştedelor frunze

Când frunzele veştede cad,
Oftând, pe umblate poteci,
Ţi-aud trena rochiei când treci
Şi paşii-ţi ce lasă nou vad.

În zile senine şi reci,
Mă simt un bătrân retrograd,
Când frunzele veştede cad,
Oftând, pe umblate poteci.

Şi-mi pare c-ating fund de iad,
Dar nopţile-mi sumbre şi seci.
Vor face din mine nomad,
Iubito, de tu vrei să pleci,
Când frunzele veştede cad.

rondel de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atatea...

Atâtea ape pier şi nu se-ntorc
Să vadă pieptul muntelui cum storc,
Mocnind în zbucium - aprigă chemare -
Ca-n primul tremur - prima sărutare -

Atâtea frunze cad, codrul rărindu-l
Să-l bată ploaia, vântul hăulindu-l,
Că mă descind când îl revăd tomnatic,
Atât de trist şi-atât de singuratic;

Atâtea ceasuri bat stârnind minutul
Ca-n mine să-ntrevăd necunoscutul,
Incât mă leagă parcă un blestem
Să ies în noapte, veşnic să te chem.

Atâtea ape pier pe căi de ape...
Atâtea frunze cad tot mai aproape...
Atâtea ceasuri bat la căpătâi...
Doar tu rămâi ca-n clipa de întâi.

poezie de Adrian Erbiceanu
Adăugat de Sabyanna
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necunoscuţi

Cad fără şir, necunoscute,
Atâtea lacrimi omeneşti...
O! Câte adâncimi de inimi
Într-însele poţi să citeşti!

Dar lacrimile nu sunt slove
Meşteşugite de tipar,
Şi cartea lor e scrisă-n suflet,.
Şi titlul lor e: În zadar!

Acei ce plâng nu pot, adesea,
Să-şi tălmăcească plânsul lor
Pe note dulci, armonioase,
Pe rime care curg uşor...

Ei nu fac opere de artă
Din plâns, dintr-un suspin profund;
Dar câte operi de durere
În a lor lacrimi nu se-ascund...

Şi când citesc a voastre lacrimi
Poeţi, de visuri abătuţi,
Eu mă gândesc întotdeauna
La cei ce plâng necunoscuţi

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare departe

Mi-e dor de tine ca fricii de vină, ca mingii de joc,
ca morţii de vii mi-e dor de tine;

ia mai vino la o carafă, înstrăinatule,
ia mai vino să ne sculptăm vişiniu copilăriile,
ştii că doar noi şi ecoul ne ascultăm la fel de bine,
că zâmbetele noastre sunt stafii împrumutate,
ştii doar că inimile noastre au aceeaşi ureche muzicală;

vezi tu - de când ai plecat,
am pierdut acel moment rar în care vorbeam cu mine,
dar cu un mine mai bun;

cad frunze, Ialine, cad frunze cum cad frunzele uscate toamna,
trebuie să ştii acel sentiment umbros şi rece,
sentimentul ăla care te face să vorbeşti cu toată lumea de unul singur,
ăla care te înspăimântă şi te duce cu gândul la pământ;

mi-e dor, şi râs, şi fugă, şi plâns,
umbrele se arcuiesc la fel, la fel sunt toate cele lăsate-n urmă,
dar nu în aceeaşi ordine;

şi nu mai înţeleg nimic din toamna asta care înoată portocaliu,
din vântul vânăt care răstoarnă toamna nu mai înţeleg nimic,

dar unghia asta de soare, curbând cerul,
unghia asta albă ca două palme impreunate,
unghia asta, doar asta,
o-nţeleg.

poezie de Adrian A. Agheorghesei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina ultimelor flori

Să fie vina toamnei ce ştiu că îi plăcea,
A razelor de Soare şi-a strălucirii lor
În trecerea prin norii ce par a le veghea
Căderea spre pământul de ele cerşetor?

Ori, poate-atâtea frunze ce cad, şi cad, şi mor,
Să fie vinovate şi gândul să-mi dezmierde
Cu amintiri din vremea când florile de dor
Priveau, cu duioşie, spre zări cuprinse-n verde.

Dar dacă-i vina zilei, dar dacă-i vinovat
Doar vântul ce înclină şi umple de fiori
O lume-n care toamna iubirea a lăsat
Ca ultimă lumină a ultimelor flori?

Nu ştiu de vină cine-i, dar e ceva lumesc
Şi-n visul meu apare, mai des decât oricând,
Spunându-mi că-i aproape, eu doar să-mi amintesc
De roza ce se-nalţă prin florile de gând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de toamnă

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură taomna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi -
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare -
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adţncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi -
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-l inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
Şa tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcere-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Ae scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat rpin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt - glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-l inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În iarna când cerul mai ninge

Te-anunţ că-n decembrie ninge,
Iar fulgii doar cad, nu aleg
Nici mâinile care-i culeg,
Nici sufletul ce-l vor atinge.

Să aibă un suflet, ca noi?
De au, sunt doar suflete reci
Închise-n blesteme pe veci
Şi fără o viaţă de-apoi.

Ei nu pot decât a se stinge
Visându-se-n aer scântei
Din focuri aprinse de zei
În iarna când cerul mai ninge.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori toamna e pustie...

A venit răsăritul din toamna sufletelor pustii,
în parc sunt atât de multe bănci goale,
ce încă păstrează atât de multe fotografii,
cu îndrăgostiţii din vara fierbinte.
Azi toate băncile plâng şi sunt înverşunate,
mai prind doar frunzele în zbor,
crezând că sunt îndrăgostiţi cu dragostea lor.
A venit toamna viselor cărămizii,
când frunze şi flori cad pe rând răpuse
şi se ascund în sufletul pământului...
A venit toamna cuvintelor nerostite,
atât de multe fericiri şi inimi frânte,
aripile îngerilor au căzut pe jos
şi sufletele sunt transformate-n lacrimi,
ploile de toamnă revin haotic
şi merg în cu o iubire de împrumut,
din cerul curcubeu al asfinţitului de soare.

poezie de Eugenia Calancea (6 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!