Din întuneric şi vremuri câinoase

Din întunericul Pământului se ridică azi, Viaţa,
Rădăcinile florilor se împletesc cu putere,
Se-mpart în şuviţe şi-n uscăciunea osemintelor
Ce dau putere de încolţire tuturor seminţelor, plantate.
Din beciurile Pământului se ridică frunţi de lumină
În care se-alintă şi plesnesc boboci de trandafiri
Omuleţi parfumaţi ce-au băut din cupele Împăratului
Ce-a vărsat peste ei toate ploile şi râurile divine.
Din vremuri câinoase se ridică azi lumea cu tine
Cu tine, cerşetorule de bucurii şi minuni Dumnezeieşti,
Pentru care nu face aproape nimic să se arate
Pe setea genunchilor tăi de drumuri, şi nu de-nchinări.
Din vremuri amare se ridică azi lumea şi crânguri
Obosite de suspine şi bocete lungi de oameni străini
Străini de fericirea Celui ce coboară azi pe Pământ
Să miluiască toată suflarea celor întristaţi şi necăjiţi.
O înviere permanentă doreşte să pună în luturi
O dragoste de Hristos şi de recunoştinţă spre El
Spre carnea înflorită în pietrele şi spinii defăimătorilor
De cuvântul şi crucea Tatălui pe care Fiul a fost răstignit.
Din întunericul Pământului a fost înviat Hristosul
Aşa cum şi noi înviem din moarte pe moarte călcând
Cu smerenie şi laudă putem obţine zi de zi pacea
Pacea pocăinţei în care Duhul cel Sfânt, se face simţit.
Din El şi cu El păsările prin grai şi iubire în ceruri
Oamenii prind putere de-a sfărâma pietre şi boli
Sparg munţi de dureri şi ziduri înălţate de Mamona
Ce se crede biruitor în casa şi turma mieilor cu har.
Din setea Pământului se ridică tainic lumina
Luminând ochii căprioarelor şi-a şerpilor ucigaşi
Veninoşi ca şi unii oameni ce nu cunosc Dumnezeul
Şi nu se mulţumesc cu trezirea inimii lor în răsărituri.
Din şalul nopţii strângător în moarte se ridică toţi zorii
Se-ntind-oase de animale şi prunci adormiţi în apusuri
Se luminează şi tresar bucuroşi toţi cei aflaţi în comă
Bieţii ce-au ascultat cântecele heruvimilor din Rai.
Din Rai se-ntorc fluturi cu suflete pline de iertarea păcatelor
Asemeni celor ce se ridică din aşternuturi dimineaţa
Ologi şi orbi atinşi de lumina stelelor sparte în nopţi
Căzute peste ei în valuri de lumină de-argint vindecător.
Nu ştim nici azi de unde şi pentru ce, suntem salvaţi,
Din moarte şi insomniile ce bântuie cugetele obosite
Întinatele minţi ce-ajung-trist la judecăţi de nebuni îndrăciţi
Ce-şi îngenunchează părinţii şi copilaşii până la moarte.
Din pulberea Pământului se ridică noi începuturi
Mâini frânte în accidente şi pântece de femei sterpe
Oase şi cărnuri ce au căzut în resemnare şi beznă
Trupuri cu care Dumnezeu face minuni în orice zi.
Din întunericul Pământului se ridică toţi morţii
Sunt legaţi de tainic de lumina Soarelui şi-a Lunii
Sunt prefăcuţi spre bucuria celor rămaşi pe Pământ
În raze de lumină ce se strecoară în odăi şi aşternuturi.
Uneori foşnetul frunzelor au sunetul viorilor şi-a chitărilor
Mângâietoare sunt pentru inimile celor orfani şi văduvi
Sparg întunericul cu glasurile furate din cei pierduţi
Pentru alinarea dorurilor grele strigătoare la Lună.
Din bezna frunţilor de munţi se ridică tot cerul
Aprins în micşunele culese de heruvimi şi păsări
Steluţe ce se joacă şi muşcă din norii bătrâni
Pentru înălţarea ochilor de muritori ce-au uitat s-adoarmă.
Din beciurile Pământului şi vremuri câinoase
Se-aprind toporaşi şi copilaşi însetaţi de ploi
Bucuroşi se ridică în mâinile unor creştini trimişi
Pentru salvarea lor din călcâiul secetos al Destinului.
Din vremuri câinoase se-aprinde zâmbitor Soarele
Atunci când deznădăjduirea prinde rădăcină în inimi
Şi taie din sânge toată durerea omului încercat
Trecut prin ciurul Domnului Iertător de cele rele.
Din gura Pământului se ridică toţi cei amărâţi
Trupuri îngheţate şi pline de zăpezi albastre şi negre
Adevăraţi cuceritori face Domnul din ei şi întuneric
Luminători ce vor lăuda bunătatea Domnului peste tot.
Din pivniţele Pământului se ridică suflete îngenuncheate
Luminoase mâini şi cugete atinse de Duhul Sfânt
Povestitorii propriilor dureri şi căderi în furia apelor
Ce-au fost salvaţi de scara Celui ce lasă noaptea să cadă.
Din întunericul Pământului se ridică azi, Viaţa,
Ziditorul preaputernic a Timpului şi-a omenirii flămânde
Flămânde de nefolositoare lucruri ce pun în umbră strălucirea
Celui nemuritor şi dătător de Iubire prin tot ce există frumos.
Atât de fragedă e Viaţa! Atât de plină şi dulce o simt! O ţin
ca pe-un copil în Copilul din mine,
Ce se vrea născut sănătos, şi pus la sânul mamei de Domnul.
Atât de fragedă e Viaţa! Atât de speriată o simt acum! Nu se
vrea sfârşită în inimile oamenilor plânşi!
Nu se vrea stinsă în singurătatea celor ce se frământă
În beciuri de pământ cu vreme câinoasă lipsită de lumină!
Atât de fragedă e Viaţa... am rămas făr' de cuvinte.

poezie de Adelina Cojocaru (9 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu ştii...

Într-o zi mânia Lui Dumnezeu o să facă sul cerul
Şi-atunci toţi oamenii vor chema munţii şi florile in ajutor
Vor cere protecţia lor peste trupuri dezghiocate de păcate
In care Sfântul Duh nu a fost prezent nici măcar o secundă.

Într-o zi Mângâietorul o să-şi lase Duhul Sfânt pe pământ
În timp ce toţi oamenii vor alerga după El prin vânturi tăioase
Vor cere privirea miloasă şi atingerea Celui cu inima dulce
Ce poate să ierte păcatul şi să înnoiască sufletele mieilor rătăciţi.

Într-o zi Soarele o să îngenuncheze tot neamul în foc
În care unii vor sta răcoriţi de scutul Domnului plin cu apă
Un scut ce o să strângă în el doar trupuri ce-au stat in ascultare
Cu minţile şi inimile fără de pofte lumeşti ce-au aprins mânia Olarului.

Într-o zi Luna o să lege tot cerul de umerii unor credincioşi
Ce nu au judecat şi nu au hulit numele Tatălui ce a înviat Hristosul
O să facă din ei îngeri cu aripi ce vor strânge stelele în Rai,
În timp ce alţii vor avea parte de întunericul şi flăcările din fundul Pământului.

Într-o zi vom sta cu toţii înlăuntrul unui ochi de Tată Bun
În care se vor cerne pe rând miei botezaţi şi nebotezaţi
Prunci ucişi, beţivi şi curvari, nebuni şi smeriţi, mândrii şi goi
Pentru judecarea Păcatului Alb (omiterea )despre care nu se
vorbeşte.

poezie de Adelina Cojocaru (3 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sexul şi pâinea

Când toţi dorm, o linişte ciudată de cal fricos
joacă umbre pe spinarea aurită a celui care se ridică şi pleacă,
se ridică şi pleacă, se ridică
şi pleacă,
se clatină lustra, semn că mai mult decât
dulceaţa acestor buze, goliciunea acestor cuvinte,
dezmierdarea acestui nume,
aud apa cum sună, făina de grâu cum se-adună,
truda morilor dincolo de deal, dincolo de aceste toate,
nimicuri.

Ştiu, din ea nu se muşcă, din ea nu se rupe,
în ea se adâncesc coatele, se scrie prohodul, se îngenunchează
în faţa celui care se ridică şi pleacă,
se ridică şi pleacă, se ridică
şi pleacă,
dezbină şi înmulţeşte.
Trebuie să alegi, hai, trebuie să alegi.
Persuasiv eşti, diavole, dar eu voi fugi de tine,
căci asta e datoria ta, să mă prinzi.
Iar dacă reuşeşti acum, când prin toate alerg aşa, nemişcată,
o lumină senzuală va intra în sfera aceasta născocită,
ca un cuţit sclipitor, ascuţit,
deopotrivă,
în sex, în pâine.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare lacrimă

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus spre nouri
Acolo unde grădinile cu flori şi heruvimi
Aşteaptă ploile din tina ochilor de muritori.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
La rădăcina florilor şi-n tuburi ce cântă veşnicia
În lemnişoare ţinute-n mâini şi sfinte buze
Ce se-ncălzesc în suflul nemuritorilor din Rai.

În naiurile lor din bambus parfumat de flori
Aş vrea să fie plânsul lumii şi al meu furat
Să l cânte cei din ceruri fără de păcat lumesc
Pentru iertarea tuturor tristeţilor din lumea pământeană.

Din fiecare lacrimă să facă note pe un portativ
Să prindă glăsuire în căptuşite guri cu-argint
În praful stelelor să se doinească dorinţa de-nviere
A celor ce îngenunchează pentru izbăvirea inimii din moarte.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă apropie de alba Lună
Şi sper s-ajung cât mai departe de această lume
Pentru înnoirea nevrednicului suflet întristat şi greu.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
Pe pajiştea Mângâietorului de miei şi heruvimi
Acolo unde tot trecutul smeriţilor se şterge
Cu înflorirea fiecărei flori în osul celui aşteptat.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung în ceruri
Să pierd un ghem de oase prin roţi de caruri sfinte
Să se topească toate pe pieptul norilor încinşi
De strălucirea pietrelor ce luminează veşnicia.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung la Soare,
Să pun în pumnul Blândului toată durerea mea
Să simt topirea fiecărui os şi-a mea privire
Din care Domnul o să facă vânt pentru pustiu.

Din fiecare lacrimă să mă adune Blând
Din ele să mă plămădească pentru ceruri
În lungi poteci să mă prefacă pentru tălpi
De sfinţi ce vor călca pe mine ca pe iarbă.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în nouri prinsă
Să fiu în pântecul senin un prunc nevinovat
Ce o să iasă asemeni curcubeului surâzător
Ce nu are trecutul păcătos şi greu de tină.

Din fiecare lacrimă de-a mea şi-a lumii
Născută din tăcere şi din doruri de Hristos
Aş vrea să facă Domnul ploi în orice vreme
Pentru binecuvântarea noastră şi-a florilor din cer.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus la ceruri
Şi sper să prind de coarne Luna
Cât mai curând... cu toţi asemeni mie.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Bunul
Să lase ochii tuturor ce vor să prindă stele
Să lase lacrimile lor să ude veşnicia
Pentru umplerea cu Duhul Sfânt Cercetător.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Dumnezeu
Să strângă fiecare ochi cu lacrima smerită
Pentru a face salbe şi brăţări pe masa Lui
Din toată averea întinată a plânşilor din lume.

Cu fiecare lacrimă îmi cer iertare
Pentru voi şi pentru mine suflet întinat
Să răcorim grădina Domnului cu lacrimi
Şi paşii Lui cercetători în fiecare gând al inimii.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în ceruri
Pentru iertarea tuturor păcatelor din mine
Pentru iertarea pruncilor ajunşi acum bătrâni
Ce nu au căutat pe Domnul cu lacrima şi Crezul.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti atât de frumos

Eşti atât de frumos, Doamne,
Prin tot ce ne-atinge, curat,
Prin tot ce putem strânge în braţe,
Cu ochii, gândul şi inima de muritori.

Eşti atât de bun, Doamne,
Prin tot ce verşi în lacrimi, neîntinat,
Prin tot ce binecuvântează trupuri,
Pline de răni, suspine şi-amare dureri.

Eşti atât de luminos, Doamne,
Atât în Cer, cât şi pe Pământ, Sfânt lăudat,
Cu daruri crescute din lut şi lumină,
Suflate din Duhul gurii Tale făr' de-nceput.

Eşti atât de iubitor, Doamne,
Atât de nepătruns în Vie Împărăţia Ta,
În Începutul şi Sfârşitul Universului,
Neînţeles şi necuprins de câţi au încercat.

Eşti atât de minunat, Doamne,
Prin spicul ce se leagănă mut pe Pământ,
O sprânceană crescută din lut să zâmbească,
Îngenuncheată în faţa Lunii de ploi.

Eşti atât de iertător, Doamne,
Cu tot ce întinăm şi otrăvim neîncetat,
Lăsând Universul viu cu minuni divine,
Întărind totul şi pe toţi ce-Ţi recunosc Puterea.

Eşti necuprins în bunătate.... aştept, Doamne,
răsăritul Soarelui, să-ţi multumesc!!!

poezie de Adelina Cojocaru (24 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mareea se ridică, mareea cade-încet

Mareea se ridică, mareea cade-încet,
Ploierii ciripesc, amurgul devine violet;
De-a lungul plajei ude, parcă-n maro trasă,
Călătorul zoreşte către casă –
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet,
Întunericul se-aşează pe-acoperiş discret;
Şi marea din beznă ne-atrage-n larg ca un magnet.
Valuri mici cu palme moi şi albe, lip-lip,
Şterg urmele de paşi înscrise pe nisip,
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet.

Vin zorii, caii din grajduri lovesc în parapet,
Nechează, chemaţi de glasul rândaşului, urgent.
O nouă zi se-înalţă, dar călătorul nu-i pe-aproape,
El niciodată nu va mai reveni la ţărm de ape.
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet.

poezie clasică de Henry Wadsworth Longfellow, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să joci în visul altcuiva

da, sunt momente şi momente aşa cum sunt şi visele
treci pe stradă şi cineva întoarce capul să te vadă
să-şi întipărească pe retină chipul tău
dar tu nu ştii, iar celălalt nu înţelege

noaptea se strecoară prin paturi sărutând uitările
dintre toate nespusele, un vis îşi ţese pânza
peste visător şi visat, numai că tu eşti în poveste
şi nu ştii că eşti eroul salvator din visele celor din jur

dimineaţa se freacă la ochi speriată
visătorul se desprinde cu uimire
visatul se ridică ostenit din zbuciumul nopţii
şi peste amândoi se ridică stolul întrebărilor nespuse

de ce eu? de ce el? ce piesă incredibilă domnule...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o clipă... mi-ai ascuns vina

Şi AZI e bine-afară! In case.... nu ştiu, Doamne!
Dar Ieri, a fost aşa frumos!
Şi-un Mâine tot atât de bun, m-alintă de-pe-acum!
Dar Ieri, a fost aşa o-Toamnă
Căzută peste grâu şi poame
Cu figurine zburătoare
Lucrate tainic în mişcare
Din fire toarse-n fusul mâinii Tale,
Albe şi pufoase-n pietre preţioase
Sparte-n barba unor nori frumoşi
Scoşi din povestirile cu Prinţi
În care păsările se iubesc în zbor
Prin cioburi luminoase de la lămpi
Ce împlinesc dorinţele Prinţeselor
Înlăcrimate de dorul iubiţilor pierduţi.

Şi Azi e bine-afară! Dar Ieri a fost aşa... o-Toamnă
Cum rar ţi-e dat să vezi.
În strălucirea Soarelui plângea
O tânără cu ochii ca de frunze
Din care lacrimile nefireşti udau
Pământul plin de flori şi oameni.
Prin picurii de ploaie calzi
Flămânde guri erau deschise
Din figurinele divine făr' de grai
Ce se îmbrăţişau pe rând în Soare.
In paşii de vals se-mperecheau
Sub poala Celui Blând de veghe
Şi aşteptau să cadă-n gura lor bucăţi
De Soare şi de stele nemaiîntâlnite....
... Ieri!

Dar Astăzi, au simţit minunea!
Au gustat din Soare şi din ploaie
Cu mieii Lui Hristos ţinuţi pe poale
Pline de dulceaţa strugurilor copţi
În care orice muritor se îmblânzea tăcut
Cu privirea şi cu gândul lui nebun
De a întoarce spatele spre Ziditorul
Ce a ridicat din pat ologul
Şi a înviat din morţi pe Tabita
Femeia ce împlinea cu fapta
Cuvântul dat şi auzit, în Faţa Dumnezeului.
Dumnezeul ce poate şterge un Azi
Şi-un Ieri, dând naştere unui Mâine
În care noi vom sta în rânduri de Pilde
Şi Mărturii, că am fost sfârşitul lumii acesteia.
O lume cât un Gând! O lume amară şi oarbă
cum este neghina,
Nefolositoare Dumnezeului atât de iubitor.

Iubitor a fost Ieri!
Iubitor este şi Azi!
Iubitor este şi Mâine! Dar nu ştim... cu cine!
Nici nu trebuie să avem ochi pentru Mâine!
Să trăim cu un Ieri şi un Azi în miez de inimă
În care firul ierbii se căzneşte să rămână tot verde
Pe poala Toamnei bogată în minunile Domnului
Ce uneori sunt harfe şi viori puse în glasul păsărilor
Pentru alinarea sufletelor pline de necazuri şi boli.
Atât de bun este Domnul! Nu se ascunde cu daruri
de cei păcătoşi!
Oferă tuturor un loc sub Soare şi Lună,
În fermecătorul Univers plin de tăceri şi iertare
În care Timpul îngenunchează în faţa noastră
Cu clipe de bucurie şi pace, implorându-ne să îl
salvăm de la moarte,
Cu răbdarea şi ascultarea noastră de Dumnezeu.

Pentru o clipă mi-ai ascuns vina în tălpile Tale,
Parfumate de crinii ce-mi cunosc inima şi gândul,
Florile ce mi-au binecuvântat pentru o clipă privirea,
Ducându-mă în Dumnezeirea inefabilă... nemeritat.

Pentru o clipă... am fost ascunsă în cioburi de Soare,
şi-n lacrimi divine, ce mi-au rupt toţi mugurii de boală
crescuţi otrăvitor în trup.

poezie de Adelina Cojocaru (26 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faguri în zumzet

Tot ce am fost
s-a circumscris în trupul fragil
şi locuieşte cu ceea ce scriu.

Cerul ne încape pe toţi
sub arcul blând al puterii divine
unde pământul musteşte în palmă, bujori
şi-şi pune sub limbă seminţe roditoare.

Pe întinsul rotund lumina soarbe întunericul,
unghiuri de foc se ascut.

Din ape curcubeele se ridică peste păduri
şi muşcă din ecoul ascuns
lăsându-l de pază.

Faguri în zumzet
îşi aşează mierea la odihnă.

Trezite din somn
ecouri din adânc
se pierd de cuvinte.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-o sprânceană apune soarele şi iubirea ta

Oh. pe-o sprânceană apune soarele iernii
Şi mă doare, mă doare depărtarea şi greutatea lui,
greutatea ce-mi desface carnea de pe oase în rană
o rană ce măsoară cu razele Regelui toată distanţa
ce se întinde intre noi doi.

Oh, mă soarbe tot jarul din aur ce se varsă în mare
Şi mă înec odată cu el în ţărmuri şi valuri bătrâne,
mi-e sufletul ancoră şi ancora o taină ţinută
pe fundul mărilor unde Dumnezeu învaţă peştii să-noate
pentru a trece prin moarte victorioşi.

Oh, vezi tu străine, ce mă ţine pe mine? Tocmai absenţa ta.
Absenţa e fără păcat şi fără putere în oasele mele de muritor,
ce caută lumina şi mângâierea în tot ce mă răpeşte
în Minunatul ce mă răstigneşte pe cântul celor din adâncuri
unde se cântă şi se dă slavă

Celui ce vindecă, iartă, stinge, spală, şi coase cu fire de aur
orice rană, drumuri, doruri, gânduri, lacrimi,
sparte şi înnodate în ochi, barbă, poală, ceasuri, şi ani,
ce scurtează viaţa tuturor celor ce şi-au pierdut iubitul(a)
asemeni pământului ce-şi îngroapă singura şi ultima floare
răsărită în pieptul lui din Iubire, şi pentru Iubirea faţă de Creator.

poezie de Adelina Cojocaru (6 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atinge-mă, Doamne

Mă privesc şi astăzi în oglinda mea din casă
Ce pare foarte tristă şi neîncăpătoare
Pentru chipul meu atât de-ntins în şanţuri lungi
În care cruzii zori se-ascund-de ploaia lacrimilor mele
Ce Te cheamă pentru a nu ştiu câta oară, să mă ierţi.
Să mă ierţi de tot ce fac şi judec făr' de rost
Din multă amărăciune şi ispite ieşite din pământ
Zvâcnind la mine-n tâmple şi în ochi
Cu arzătoare patimi ce-mi întristează Duhul Sfânt
Punându-mă în scara celor morţi de pe pământ.

Mă privesc şi te adun în gândurile inimii şi-a cugetului meu
În care glasul Tău se-aude ca o sorbitură din pahar
Ce mă înghite toată şi apoi m-aruncă peste lacrimile mele
Cu care eu mă spăl pe mâinile încrucişate-n pieptul tremurând.
Tremurând de teamă să nu pleci, te strig, te laud fără glas,
Şi-ţi cer să mă ridici din spaimele ce mă doboară-n spini
În spinii lumii ce nu ştiu a mângâia măcar un pic
Atât cât trece carul Timpului cu ore-n deznădejde şi suspin
Scos din sufletul prea plin de amarul cuvintelor din limbi
Ce-au ţintit în cordul meu din buzele amare ce nu te ştiu de Tată.

Mă privesc şi te adun în toate gândurile mele albe
Din care scot orice păcate şi fiinţe ce mă scutură de bucurii
Şi mă îngroapă în necazuri cu făţărnicia lor de şerpi
Mângâietori doar de ochii Soarelui şi-a Lunii răsărite.
Mă privesc şi văd cum ceasurile vremii sunt un plug
Ce sapă şanţuri reci în chipul şi în Crezul meu rostit
La fiecare ceas trecut prin mine surd ce-mi pune piedică
Să cad in faţa celor ce mă înfierbântă-n săbiile lor otrăvitoare
Întinse pentru a lupta cu ei pentru mulţumirea dracilor
Întristaţi de slava mea spre Tine, şi de răbdătoarea inimă
ce Te aşteaptă în dureri.

Atinge-mă, Doamne
Să piară tot răul ce mă albeşte râzând.

poezie de Adelina Cojocaru (5 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii din jurul tău sunt cei care te ridică sau te trag în jos. Este datoria ta să îi păstrezi pe cei care te ridică.

citat din Daniel Zărnescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va veni iarăşi Mesia

când va veni iarăşi Mesia
mireasa Lui de aici să-şi ia
ce mare va fi bucuria
ce va-ncolţi-n mireasa Sa

căci toţi acei ce-au ascultat
şi au trăit Cuvântul Sfânt
o haină nouă li s-a dat
şi-or părăsi acest pământ

nu se are în vedere
de ce moarte au murit
ci doar ce Cuvântul cere
de a fi neprihănit

la răpire aşa va fi
toţi acei neprihăniţi
alte haine vor primi
şi la cer vor fi răpiţi

ei mireasa Lui Hristos
cu acei ce-au ascultat
nu vor mai rămâne jos
căci Fiul de Împărat

de aici îi va lua
şi în ceruri îi va duce
împlinind atunci Scriptura
prin izvorul de pe cruce

Mirele cu-a Lui mireasă
în cer se vor bucura
căci Isus cu-a Lui aleasă
sus în cer s-or aşeza

însă vremea va veni
când Ei — iar se vor întoarce
Mirele spre a domni
pe pământ Însuşi în pace

după ce Ierusalimul
va fi iar eliberat
la luptă porni-va Domnul
cu pământul răsculat

cea mai mare bătălie
va fi la Armaghedon
Mirele din veşnicie
urât de al morţii domn

atunci El va trebui
cu-a pământului oştiri
să lupte spre-a birui
toate aceste rătăciri

iar armatele planetei
atunci vor fi nimicite
de-Mpăratul veşniciei
—şi lucrurile-noite

după ce va birui
oştile de pe pământ
Domnul iar va răsplăti
pe cei care a Lui Cuvânt

l-au iubit şi-au ascultat
trăind în neprihănire
şi morţii au înviat
pentru marea răsplătire

cei ucişi aici de fiară
pentru Mirele Hristos
la viaţă atunci iară
vor fi aduşi aicea jos

va fi întâia înviere
a martirilor ce-au fost
morţii daţi spre-njunghiere
pentru Isus — a lor rost

pe scaune de domnie
din mireasă cei aleşi
îi vor judeca să ştie
cum de moarte au fost culeşi

ce răsplată să primească
de Hristos c-au ascultat
pentru patria cerască
ei ce vieţile şi-au dat

şi morţii aceştia iată
de la-ntâia înviere
vor primi întâia dată
dreptul de-a fi la vedere

de a fi la-mpărăţie
împreună cu Hristos
şi în anii cei o mie
vor domni aicea jos

glorie dar Celui Sfânt
Mirelui din veşnicie
ce-a schimba acest pământ
ca un rai întreg să fie

şi mireasa cu martirii
împreună cu Hristos
despărţiţi de jugul firii
vor trăi aici frumos

iar cei care în viaţă
vor rămâne pe pământ
vor avea o altă faţă
dup-al Domnului Cuvânt

şi ei se vor înmulţi
viaţa lor fiind schimbată
ani cu sutele-or trăi
dintr-o inimă curată

raiul va fi pe pământ
cu Hristos şi-a Lui domnie
sub puterea Celui Sfânt
Împărat ce o să fie

fericirea abia atunci
omenirea o să trăiască
nu-n păcatele adânci
ci-n lumina cea cerească

căci Hristos va stăpâni
tot pământul de sub soare
şi-Mpărat doar El va fi
fie-i slavă şi onoare
duminică balcon mănăştur 22 iulie 2018

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ridică?

Cine ridică povara din mine
Când cuvintele sunt îngeri de lumina,
Cu rădăcină...
Cum se poate înălţa întreagă memoria
Spărgând zidurile frunţii cu toată furia?

Cine-mi poate lua dreptul de-a nu uita,
Când inima se frânge ca liniştea,
Când mâinile ce-mi întind ciocanul şi cuiele
Sunt aceleaşi ce mi-or dăinui numele?

Cine desprinde de flacari risipa...
Cine-mi ridică aripa?!

poezie de Virginia Radu Gavrilă (1985)
Adăugat de Virginia Radu Gavrilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce as vrea...

Din valurile mării,
M-am născut să dau uitării
Tot ce-a fost de îndurat:
Amorul rece, vinul cald.

Din a soarelui lumină,
M-am născut umbră divină,
Să merg pe Pământ
Şi s-aduc iubire-n gând.

Planul însă a eşuat,
S-a lovit de un catarg,
Pe care oamenii-l ridică
Să se apere de “frică”.

poezie de Oana Mangiurea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte albă parfumată

Din mână în mână
Din piept în piept
Răscolitoare puritate
Primită şi oferită cu drag,
Moarte albă parfumată
Ce-a născut zâmbetul
Pe milioane de buze
Şi-n pupile de călători prin timp.
Parfumată şi mută
Doinind în degete viaţa întreruptă,
Şi iertarea celui ce a stins dragostea ei
Pe pieptul celor trimişi la Ceruri
În mâna Semănătorului de legi şi flori.
Trista ce-şi priveşte umbra
Din milioane de buchete
Sub nenumărate stele şi priviri,
Cunoscută cu numele: Laleaua albă,
Una din minunile Dumnezeului
Lăsate din iubire pe acest Pământ,
S-aline sufletele noastre
Şi viaţa de aici,
Ce este doar vis şi umbră,
Frunză verde şi-apoi pierdută,
În pieptul altora născuţi să se bucure
De reînvierea naturii din moarte
Cu proaspete lalele albe
Ce vor îmbrăca în linişte
Piepturile următorilor muritori
Ce-au întrerupt cândva viaţa lor,
Dar nu şi legea naturii neînţeleasă
Ce se încăpăţânează să existe
Făr' de simţiri în suflet.

poezie de Adelina Cojocaru (24 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonie albă

Ninge de zece mii de ani!
De zece mii de ani cuvântul
ne mărturiseşte câte a văzut
prin cele scrise şi nescrise.
Ne-a legat şi dezlegat
păcatele,
întru mântuire
prin jertfa sângelui său.
Noi ne-am împărţit
înaintea celui care ne-a creat
în suflete păcătoase
şi suflete bune;
precum norii de grindini
am fost şi noi,
precum norii de ploi
am fost sămânţa pământului,
alegând între bine şi rău
ca ziua de noapte,
culcându-ne sub lumină de lună
şi trezindu-ne sub razele soarelui.
Iar ochii pe care-i întoarcem în noi
sunt reci sau sunt calzi.
A nins pe sufletele celor care au fost,
peste cenuşa uitaţilor,
dar ei nu au murit!
Au înviat şi s-au scurs într-un izvor!
Ninge peste sufletele celor care sunt,
peste trupuri calde,
iar cei ce se nasc
vin să-şi adape setea
din adevărul izvorului
şi plâng...

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România dă-i tu azi

colţ de rai atâţi am vrea
România ca să fie
Dumnezeu dar să ne dea
toţi să bem din apa vie

floare azi de orhidee
vrem întreaga Românie
o vrem astăzi o alee
de lumină ca să fie

România cu Ardealul
strop de rouă din Carpaţi
în români să-nscrie dorul
de-a fi toţi — oameni curaţi

Cartea Sfântă a Lui Hristos
ne-o vrem ţintă — căpătâi
şi pe Mielul Glorios
îl vrem —dragoste dintâi

de la Tisa pân" la Mare
de la Prut la Timişoara
tot românu-n sărbătoare
să-şi aclame astăzi ţara

vrem viaţa cum ne-a dat
la toţi Bunul Dumnezeu
traiul să-l avem curat
să-l slăvim pe El mereu

România o vrem curată
ca o floare sus pe munte
Românii fără de pată
toţi de Dumnezeu s-asculte

nu viaţa cea murdară
ci cum vrea astăzi Hristos
şi cum sfinţii o urmară
sus privind şi nu pe jos

România dă-i tu azi
Lui Hristos a ta fiinţă
pentru El mereu să arzi
în El tu să ai credinţă

căci Hristos e Creatorul
omului de pe pământ
El cu Tatăl creă omul
El — al Tatălui Cuvânt

şi-a murit Isus pe cruce
pentru veci noi să fim vii
El lumina ce străluce
s-o sorbim în veşnicii

prin credinţă dar se poate
azi prin El să fim salvaţi
sloboziţi de vechea moarte
căci suntem răscumpăraţi

România dar trăieşte
viaţa aşa cum vrea Hristos
căci El omu-l răsplăteşte
de-a ascultat pe pământ jos

de Cuvântul Lui cel Sfânt
Evanghelia iubirii
va lăsa a lui mormânt
pentru ţara răsplătirii

poezie de Ioan Daniel Bălan (25 septembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neistoviţi înfăptuim păcate

Pe buzele de Toamnă trecătorii plâng,
Nemulţumiţi de bruma căzută pe struguri,
Trişti egoişti ce-alergă spre nicăieri
Să primească pomană, tot sufletul Toamnei.

Pe pieptul Toamnei poposesc întristaţi,
Leneşii înlăcrimaţi de-a-lor sărăcie,
Îmbrăţişaţi de zori chiar dacă nu muncesc,
Cu parfumul florilor, ce-neacă astăzi Pământul.

Un Soare se aşează lent peste cărnuri,
Pe milioane de frunze otrăvite-n păcat,
Şi nu se-ntristează fugind de grele mirosuri,
Scoase din gurile celor, ce suflă spre El.

În Sinele lor sunt aruncate săgeţi de lumină,
Divine sclipiri rupte din puritate şi adevăr,
Miraculoase săgeţi ce-nvie conştiinţa etică,
In unele capete, ce şi-au pierdut Dumnezeul.

În adierea vântului se-alintă bogaţi şi săraci,
Respirând oxigenul Toamnei ce întreţine viaţa,
Uitând să mulţumească celui ce unge şi iartă,
Minţile şi inimile unor nebuni, ce-au ales moartea.

Pe pieptul Toamnei au viaţă astăzi şi morţii,
Morţii ce-au fost botezaţi în Hristos să trăiască,
Iertaţi de păcate şi umpluţi cu Duhul Sfânt,
Să respire mulţumitori şi răbdători în toate.

Nu există în această Toamnă răbdare,
Se moare pe capete din lipsă de iubire,
Se ţipă şi se sfarmă perechi îndrăgostite,
În ciocanul eului, nestins în ochii Dumnezeului.

Nu există lepădare de sine în această Toamnă,
Se trăieşte răzvrătit dispreţuind natura şi fraţii,
Născâdu-se din dispreţ Duhuri înfricoşătoare,
Laţuri nemiloase, pentru creştini şi-acest Pământ.

Nu există suficiente frunze înfricoşate de Domnul,
Să ţipe de dorul unei lumi schimbătoare în bine,
Să stăruie în rugăciuni pe spini şi trandafiri,
Din dragoste şi din iubire, pentru Cel Atotputernic.

Nu există dorinţă şi smerenie în această lume,
Atât cât s-acopere frumuseţea Toamnei ce doare,
Mirarea şi tăcerea Ei ce se scurge superb,
Peste toţi orbii şi nemulţumiţii, înlăcrimaţi de lucruri deşarte.

Nu există "Eu" doborâtor de frumuseţe şi dreptate,
Nu există Început şi Sfârşit în tot ce-a creat Dumnezeu,
Nu există prunc ori stea luminoasă să fie iertată
De se împotriveşte Celui ce a creat Timpul, şi buzele Toamnei.

Buzele Toamnei.... amare astăzi, de-atâta nemulţumire,
De-atâta neiubire gustată din fiecare pământean,
Ce se aruncă pe iarbă înlăcrimat şi frământat
De doruri şi dezamăgiri nepieritoare, simţitoare cuţite în cord.

Neistoviţi înfăptuim păcate... obosiţi suntem pentru slava
Celui ce iartă, şi iubeşte necondiţionat Universul.
Neistoviţi strigăm după cei plecaţi... obosiţi suntem în dragostea
Celui Mângâietor,
.... Trist, dar acesta este Adevărul.

poezie de Adelina Cojocaru (22 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când nu vom înfrunta monştrii din noi înşine, vom încerca mereu să-i distrugem pe cei din lumea exterioară. Şi în timp, şi cu multă suferinţă, aflăm că nu putem face asta. Pentru că tot întunericul din lume ia naştere şi creşte din întunericul din inimile noastre. Şi acesta este locul în care trebuie să ne ducem munca.

citat din Marianne Williamson
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere de toate zilele

O înviere e pretutindeni, pe drum
şi-n lumina deşteaptă.
Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat
ca fântânile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.
Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,
nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.
Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?
Rugăciunea de-atâtea ori începută
mi se sfârşeşte şi zic:
Tată, te iert că-n adânc
m-ai semănat între brazdele lumii.

Ziua vine ca o dreptate făcută pământului.
Flori peste fire de mari
îmi luminează din larg -
aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!