Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Genunchii frământă

lutul după rugăciune
capul stă plecat gândind
la cel care a înviat
călcând pe moarte
cuvintele prind aripi şi
se-nalţă la cer
ochii se ridică la zenit
simte lutul cum intră în oase
umezeala vine din pământ
parcă vede un bătrân cu toiag
palmele transpiră-n rugăciune
se simte tras în adâncuri
tatăl nostru plânge
cu lacrimi grele
cu lacrimi de sânge

genunchii frământă lutul
încet încet încet
cu pioşenia care vine
ca o pată de lumină

lutul ia o formă
genunchii frământă încet
lutul prinde altă formă
o suflare divină şi-ar prinde viaţă
nici nu mai simte artroza
genunchii frământă lutul

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, Olarul

A fost odată un Pământ pustiu
Pustiu şi gol, sărac, nepopulat,
Singur, în întuneric, inundat,
Acoperit de ape... nimic viu...

Apoi, a dat poruncă şi-a adus
Lumină, fără sori şi fără stele
Lumină din Lumina lumii mele,
Din Fiul Său întâi născut, Isus.

Apoi, a separat ape de ape,
Şi cerul a luat astfel fiinţă
N-o să vă spună asta vreo ştiinţă,
Nici vreun arheolog să v-o dezgroape.

A treia zi, a scos uscat la suprafaţă
Mări şi oceane ne-a făcut, şi lacuri
Croite să dureze peste veacuri,
Şi pomi, verdeaţă, început de viaţă.

A patra zi, ne-a dat soare şi lună,
Şi stele fără număr ne-a făcut,
Le-a pus pe cerul mare şi tăcut
Şi lumea noastră era tot mai bună.

A cincea zi, a pus viaţă în apă
Şi păsările au umplut tot cerul.
Încet, încet, întreg atelierul
Le-a făcut loc atât cât să încapă.

A şasea zi, a frământat un lut,
Pământ şi apă, şi-a făcut Adam,
Din coasta lui, pe Eva, gram cu gram,
Bijuterie pe-un pământ plăcut.

A şaptea zi, Olarul obosit
S-a odihnit de truda-i creatoare,
Privind satisfăcut uscat şi mare,
Şi binecuvântând tot ce-a făcut.

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Geneză" (7 martie 2017)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lutul Sufletului

Am pus un zâmbet pe-o floare
Au trecut mulţi ani, el s-a uscat
Astăzi sădesc seminţe, nu ale mele
M-am înstrăinat, de mine

O căramidă roşie din trupul meu s-a dărâmat
I s-a furat lutul, înainte de-a arde
astăzi este fărâme
a rămas moartă-n mine
Ştiu numai de una, căci pe urmă am uitat
Oare câte mi s-au furat?
Aşa am rămas fără trupul minţii
Eu?
Suntem noi toţi!

Mă uit la televizor
iar
copacul îl văd cu rădăcinile întoarse
Aerul este oare pământ?
Putem fi înmormântaţi direct în cer?

Mi-a fost omorât păcatul
Nu al meu! Ci al celor care nu tresar
nopţile când nu au vise
Da! Nu au vise, căci nu sunt ca mine
Cu cărămizi nearse, pentru că mi s-a furat
Lutul Sufletului

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lutul şi noroiul

Se zice că atunci, la început,
Domnul l-ar fi făcut pe om din lut,
Dar, de privesc mai bine printre noi,
Cred că a folosit mai mult noroi.

epigramă de Marius Coge din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge lutul

Plânge lutul, tremură copacii,
Iarba verde în pământ se-ndoaie,
Strugurii nu mai aşteaptă ploaie
Şi rămân să ne descânte vracii.
Nimeni nu-nţelege de ce doare
Rugăciunea spusă-n apărare.

Plânge lutul, se îngroapă mirii,
Soarele se-ascunde de furtună,
Ţipă vremea rea a vreme bună
Ca să-nşele iarăşi mersul firii.
Şi-n Gadara, umblă pe cărare
Porcii, muşinând mărgăritare.

Plânge lutul, se-ncălzesc în paturi
Cei pecetluiţi cu nefirescul;
Languros ne-mpresură grotescul
Cu lozinci, cu teamă şi cu sfaturi.
Şi-am secat, iar ultima speranţă
Face cu păcatul alianţă.

Plânge lutul, se-nmulţesc stăpânii,
Îşi bocesc femeile bărbaţii,
Preoţii cei mari şi învăţaţii
Mută-n zare Dealul Căpăţânii.
Zdrenţuit şi dincolo de zare,
Şade-un curcubeu cerând iertare.

poezie de Viorica Mariniuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

S-au plăcut şi s-au luat.
Cu nuntă!
Nuntă cu dar!
Darul a rămas tot
la bucătăreasă, lăutari şi guristă,
leat cu bâtu.
Pentru piatră nu le-a mai rămas un sfanţ,
deşi nuntaşii
le-au urat casă de piatră şi copii.
Neavând încotro-
şi-au suflecat mânecile
şi-au purces la modelat lutul.
Au ridicat din chirpici,
casă frumoasă,
călduroasă iarna, răcoroasă vara.
Avea însă o hibă: să nu vadă apa,
că se apleacă!
Când apele Dunării erau în Dulgeana,
casa nu mai era.
Apucase de le văzuse.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

CÂND SUB LUTUL REAVĂN ÎŞI VA DUCE SOMNUL VEŞNIC
Când sub lutul reavăn îşi va duce somnul veşnic,
Drept la căpătâi ar vrea să-i ardă sacru sfeşnic
Ca-n momentul judecăţii drepte de apoi
Să pară că în viaţă n-ar fi fost nebleşnic.

rubaiat de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin Tine, Doamne

Prin tine, Doamne, s-au născut
Acei ce te-au slăvit!
Prin Tine Fiu au cunoscut
Şi veşnic au trăit.
Cum slava Ta, întru Iisus,
Prin om s-a arătat,
Tu cu iubire şi cu har,
În suflete-ai lucrat.
În lutul modelat ai pus iubire şi suflare,
De-aceea necinstirea Ta
În suflete ne doare.
Cununi de spini, pe rând ne-au pus
Şi-n stricăciunea lor,
Cu necredinţa ne-au lovit.
Oh, nu ne-a fost uşor!
Dar noi prin Tine ne-am născut şi veşnic vom trăi.
Credinţa-n Fiul Tău, Iisus,
Azi ne va mântui.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum?

Cum îmi voi mai plânge dorul
După-nchiderea de pleoapă?
Mi-a simţi lutul fiorul -
Lutul ce dormea în groapă?

Cum vedea-voi luna plină
Care printre nori înoată?
Pomii dragi de prin grădină
Cum să-i mai culeg vreodată?

Cum voi mai păşi prin iarbă
Dimineţile cu rouă
Când voi ţine fără treabă
Pe piept mâinile-amândouă?

Cum s-ascult seară de seară
Cântul mierlei de prin şes
Când la mine nu-i coboară
Trilul dulce ca un vers?

Cum să îmi mai ţesăl roibul
Pregătit de călărie
Când i-a şade-n coamă colbul
Ce s-a ridicat din glie?

Cum să port în sărbătoare
Mândra-n şaua de aramă,
Să-i culeg, de drag, vreo floare...
... Să beau vin, să mânc pastramă?

Cum vreun iepure sălbatic
Doborî-voi c-o săgeată?
Rumenitul pe jăratic
Mândra n-o să-l mai împartă...

Cum să îţi mai sorb surâsul
Ce răpitu-l-ai din rai
Când, strângându-mă într-însul,
N-o vrea lutul să mă ai?

Vino, ia-mi iubirea toată,
Să mai fim iar amândoi!
Trece timpul, nu se gată,
Ne găta-vom, însă, noi!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (5 august 2015)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum?

Cum îmi voi mai plânge dorul
După-nchiderea de pleoapă?
Mi-a simţi lutul fiorul -
Lutul ce dormea în groapă?

Cum vedea-voi luna plină
Care printre nori înoată?
Pomii dragi de prin grădină
Cum să-i mai culeg vreodată?

Cum voi mai păşi prin iarbă
Dimineţile cu rouă
Când voi ţine fără treabă
Pe piept mâinile-amândouă?

Cum s-ascult seară de seară
Cântul mierlei de prin şes
Când la mine nu-i coboară
Trilul dulce ca un vers?

Cum să îmi mai ţesăl roibul
Pregătit de călărie
Când i-a şade-n coamă colbul
Ce s-a ridicat din glie?

Cum să port în sărbătoare
Mândra-n şaua de aramă,
Să-i culeg, de drag, vreo floare...
... Să beau vin, să mânc pastramă?

Cum vreun iepure sălbatic
Doborî-voi c-o săgeată?
Rumenitul pe jăratic
Mândra n-o să-l mai împartă...

Cum să îţi mai sorb surâsul
Ce răpitu-l-ai din rai
Când, strângându-mă într-însul,
N-o vrea lutul să mă ai?

Vino, ia-mi iubirea toată,
Să mai fim iar amândoi!
Trece timpul, nu se gată,
Ne găta-vom, însă, noi!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţ din stele

Dacă rupi o buruiană din lutul uscat
atunci lutul plânge şi buruiana moare?
Dar răspunsurile le-am cunoaşte imediat
de-am avea printre stele o învăţătoare.

Şi totuşi îmi apare de nicăieri un semn
printre ramuri ce-ascund cuvinte împletite,
într-un proverb uitat pe o cruce de lemn
lângă frica îngheţată de vise uimite.

Din cuvântul adus la marginea tăcerii
de valurile lăsate pe unda lacului,
am ales din şoaptă lumina mângâierii
şi frunzele uscate din genele izvorului.

Ecoul cu iubirea din vers eternitate,
are taina culorilor răsărind sub pleoape
şi prin aripi pe cuvânt şi zâmbete uitate
chem amurgul dar răsăritu-i mai aproape.

poezie de Constantin Rusu (noiembrie 2010)
Adăugat de Constantin Rusu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fragment

Când în palatul lor-cel din văzduh-
Străbunii au să cheme al meu duh,
N-aş vrea ca el, călare pe-o vântoasă,
Ori coborând din munţi cu-o ceaţă dreasă,
Să vadă-aici vreo piatră de mormânt,
Semn al ţărânii-ntoarse în pământ,
Ori vreo pisanie gravată-anume.
Ca epitaf, vreau propriul meu nume;
De n-o putea să-mi încunune lutul,
Eu altei glorii n-o să-mi încunune lutul,
Eu altei glorii n-o să-i cer tributul!
Doar numele vreau monument să-mi fie:
Etern prin el, sau mort pentru vecie!

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Solomon
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lutul

M-am lovit de mal şi-am fost bătut de valuri
Ajuns pe ţărm m-au călcat în picioare umbrele serii
Soarele m-a secat de vlagă până când tu ţi-ai murdărit mâinile cu mine
Niciodată până atunci nu am mai simţit atingerea ta
Şi cu zâmbet nămolos am crezut că am scăpat de obscuritatea rădăcinilor de salcie
Până când am simţit din nou atingerea apei.
m-ai frământat şi m-ai zdrobit în palme
mi-ai spus să mă despart de bulgări
şi mi-ai frânt tăria de-am devenit moale...
ţi-ai consumat energia învârtind morile,
sforile ce roteau masa pe care mi-ai aşezat forma,
ameţeala rotundului ce mi-a luat minţile;
până când nemaiştiind ce se întâmplă cu mine
m-am lăsat când pe o parte când pe alta dupa forma palmelor tale.
Eu, lutul!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ de morţi

În cimitir, unde-am lăsat pe mama,
Ploua istovitor, a îngropare,
Ca semn că dânsa nu mai are rude
Şi-o plânge, din oficiu, ploaia mare.

Aleile-şi pierduseră conturul
Şi iarba făcea semn uscat c-o doare,
Şi către groapa timpuriu săpată
Deodată n-a mai fost nici o cărare.

Am năvălit către mormânt, cu toţii,
Ca remuşcări de legiuni barbare
Şi ploaia ne unea cu cimitirul,
Un mort zglobiu să pară fiecare.

Ploua pe mama, ploaia de pe urmă,
Şi mă gândeam că-i vie şi tresare,
Şi n-am ştiut de ce nu poate ploaia
Să stingă dreptul ei la lumânare.

Şi ne-am oprit, purtând pe faţă lacrimi
Aproape noroioase în mişcare,
Şi cuiele-n sicriu bătute bine
Dădeau ecou, din ce în ce mai tare.

Şi n-am putut să mă mai uit la toate,
Halucinând că lumea-ntreagă moare,
Când am simţit că m-a cuprins noroiul
Şi mi-a urcat mormântul pe picioare.

Suflând din greu, parcă ieşind din scoarţă,
Nu mai eram capabil de mişcare,
Simţeam că mă îngrop de viu în lutul
Care mi-a dat pe mama născătoare.

Şi-acum în gânduri mi se face noapte
Şi intervine şocul de plecare,
De nu mi-ar fi intrat, pe totdeauna,
Pământ de morţi, în mâini şi în picioare.

Ce tragic schimb am fost silit să aflu,
Ducând pe mama la înmormântare,
Ea odihneşte-n cimitir, acasă,
Dar cimitiru-n carnea mea tresare.

19-20 octombrie 2002 - ADRIAN PĂUNESCU

poezie celebră de Adrian Păunescu din Ziar (19 octombrie 2002)
Adăugat de Liliana Proca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima

O, inima! Mărturisiri afunde ard in ea.
Uimit eu mintea mi-o ascut
şi-n înţelesuri mari,
zvâcnirea i-o destram.

O, inima:
nebună, când se zbate-n joc sălbatic,
atunci,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul
în care Prometeu a coborât din cer
aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile se ridicau peste Olimp
şi-şi ascundeau în poală stelele
ca un zgârcit comoara sa de aur.

O, inima: când para ea şi-o năbuşeşte
c-un giulgiu de linişte,
atunci îmi cântă
că lutul ei a fost odată un potir de lotus,
în care a căzut o lacrimă curată ca lumina
din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător
care-a simţit îmbrătişarea veşniciei
şi straniul fior
al înţelesului ce stăpâneşte deopotrivă
apusul, răsăritul, cerul, marea.

O, inima: amurguri când se lasă grele peste ea
aud cum tainic îmi şopteşete
că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota
s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Isus,
când ghimpii îl muşcau cu nişte ochi de farisei.

O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu
bătăi de plumb,
atunci îmi strigă îndrăzneaţă
că peste veacuri lungi şi goale şi pustii,
când Dumnezeu se va-ndemna
să fac-o altă lume
şi-o omenire
din neamuri mari de zei,
Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei
Pe noul Adam.

poezie celebră de Lucian Blaga din Poemele luminii (1919)
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşire

un stol mare de păsări s-a oprit asupra mea
fiecare pasăre îmi ciuguleşte lutul
deschizând o fereastră
crucile din cimitir s-au ridicat la înălţimea crucii lui Iisus
cerul pictează caii cu albastru
copitele răstignesc pământul pe-o cărare nouă
din muşchi îmi ies coroane de fluturi
şira spinării a devenit un copac din al cărui lemn
s-au construit biserici într-o viaţă anterioară
plutesc pe sânge icoane spre răsărit
în mâinile întinse ţin lanţul unui lacăt
o noptieră stă în faţa mării
îi deschid sertarul şi iau cheia ruginită a timpulul
cheia se topeşte pe pieptul meu
ies afară în stropii de ploaie
în apa căzând aud glasul naşterii

poezie de Radu Chiorean (5 noiembrie 2018)
Adăugat de B IULIA CORINA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pe roata olarului

este primăvară- spectacol absolut
toate naturile prind o nouă viaţă
seminţele iubirii încolţesc în lut
şi dimineţile se rumenesc la faţă.

răsună cântecul pe roată olarului
lutul capătă un chip de fericire
izvorul zâmbeşte la buza ulciorului
sorb apă sfinţită cu gând de primenire.

ard în flăcări să iau chip de pocal
şi sufletul se înveşmântă-n haina nouă
pământul îmi oferă tainul epocal
lutul dragostei scăldat în rouă.

pe roata olarului e-un poem amical
nu se destramă când fulgeră sau plouă.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lutul şi noroiul

Se zice că atunci la început
Domnul l-ar fi făcut pe om din lut,
Dar când mă uit mai bine printre noi
Cred că a folosit şi mult... noroi!

epigramă de Marius Coge
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!