Al cincilea anotimp

Vreau să mă bucur de al cincilea anotimp
A crescut în mine din poeme
Şi-a făcut un cuib în inima mea
Din fiecare vers aşternut pe hârtie.

Îmi vine să alerg tot timpul prin iarbă
Desculţă să mângâi cuişoarele verzi
Cu tălpile să alin durerea din frunze
Căzute în iarba înlăcrimată de moartea lor.

Vreau să împart la lume din mine
Toate ninsorile de flori şi de frunze
Toate ploile cu pietre şi pene divine
Rupte din norii şi păsările Raiului ascuns.

Vreau să mă bucur de al cincilea anotimp
Ce are un picior de Toamnă în sânge
Iar celălalt este în gheată de Iarnă cuminte
Cu paşii rari prin sângele piciorului cald.

Rând pe rând mă apasă sub ei bucuroşi
În timp ce ochii sunt cercetaţi de o Vară
Cu razele Soarelui din foc şi mirări
Ce se sting rând pe rând în buzele Primăverii.

Vreau să vă bucuraţi şi voi cu mine
De această nuntă a anotimpurilor nesfârşită
De patru doamne ce nu mi-au ajuns
Să-mi bucure sufletul până la atingerea stelelor.

Îmi vine să cânt de bucurie şi reuşită
De toate versurile ce mi-au născut un prunc
Un al cincilea copilaş ce mă urcă la Lună
Cu starea lui schimbătoare cât căscatul de somn.

E tare ciudat dar lipicios cum e mierea
Se lasă în vene şi pulsează răcoros şi duios
Apoi te înfierbântă şi-ţi dă inspiraţie să scrii
Până cântă cocoşul pe zăpada căzută în Toamnă.

Ador acest al cincilea anotimp încurcat
Cu un ochi primăvăratic şi unul de vară
Cu un picior copt şi unul îngheţat de-o Iarnă
Ce mă calcă pe suflet şi versuri.... de-mi vine să râd!!!

Iubesc al cincilea anotimp
Botezat de mine, Curcubeul Pământului
Născut din metafore şi cele patru anotimpuri
El răsare şi-apune în mine cu ploi, Soare, şi ninsori
cu cozi de porumbei în orice moment.

poezie de Adelina Cojocaru (6 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al cincilea anotimp

Nu sunt păcătoasă, Doamne,
Dar am păcătuit.
Ingerul ce mi l-ai sortit
Nu mai e alb –
In curcubeu l-am vopsit.
Am greşit, m-a iertat
Si iar am greşit.
Acum, prea de tot ostenit
De netihnă şi de ruşine,
Se ascunde de ceilalţi îngeri în mine.

S-a dus primăvara,
E zăpuşeală şi vine vara.

Pe îngerul meu
Intemniţat la mine in vine
Aş vrea să-l las
Să se întoarcă la Tine.
Să-l ierţi Doamne
Si înapoi să-l primeşti!
El nu e vinovat,
Prin cotloane lumeşti
Eu l-am ademenit,
L-am purtat pe cărări întortocheate
Făcând din şoapte urlet, din zi noapte,
Cu vanitatea mea l-am otrăvit,
Amăgindu-l pe el, pe mine m-am minţit,
Mi-a fost de mine milă – pe el l-am umilit,
L-am pus la încercări nenumărate
Si bune şi rele, şi gânduri şi cuvinte şi fapte.
A fost, cum doar Tu ştii, şi rău şi bine.

S-au dus primăvara, vara,
E umezeală şi toamna vine.

Ingerului meu vreau să-i fiu înger, Doamne,
Să-l las să Ti se-ntoarcă-n cer.
Vreau să-l despart de păcat, să-l dezleg de jurământ,
Si, cum m-a învăţat,
Am să Te rog, am să aştept şi-am să sper.
Am să mă aşez pe pământ
Intr-un culcuş de frunze aurii
Si-am să-mi desfac bluza,
Apoi pielea, apoi coastele,
Am să-i scot din mine aripele,
Am să le spăl cu lacrimi,
Am să le usuc cu răsuflarea,
Am să le mângâi, am să le cânt.
Am să îi spun că m-am mărturisit,
Că m-ai auzit, că m-ai ascultat, că m-ai iertat,
Că poate să mă părăsească liniştit.
Am să mă învelesc apoi încet
Cu multe frunze ruginii
Si-am să sper şi-am să aştept să mă auzi şi să vii.

S-au dus primăvara, vara, toamna,
E de-acum frig şi vine iarna.

Când frunzele se vor chirci
Si fulgii-mi vor intra sub bluză
Si sub piele şi sub coaste,
Nu ca zbaterea de aripă
Ci ca un pumnal ascuţit,
Voi şti că l-ai primit, Doamne,
Pe îngerul meu ostenit
Inapoi în cetele Tale,
Iar albul zăpezii
Va fi umbra tremurătoare,
Sub mângâierea Ta,
A aripelor lui străvezii.

S-au dus primăvara, vara, tomna, iarna...

Din cotloane cereşti
Mâna Ta hotărăşte
Al reînvierii răstimp:
Ca mereu eu întârzii, mângâind zăpada
In al cincilea anotimp.

poezie de Marina Samoilă
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

femeie

Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii.

definiţie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de Reliana Andra Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt şi eu ca voi...

sunt şi eu ca voi, un om cu noapte şi de toate,
nu sunt poet şi nici n-am fost, înşir doar gânduri aranjate,
prea cult nu sunt, dar nici incult, am mai citit, chiar şi sonete,
le am pe-aici, pe foi de gând, sub ochii mei revin în trepte

când scriu în versuri, doar ce văd, ce gândul nopţii îmi dictează,
nu fac decât, ceva în plus, un strop de lacrimă cedează,
atunci din amintiri, de vânt, vă suflu vouă cu neştiinţă,
cuvintele, pe-un rând şi-un rând, poate vă e de trebuinţă

nu sunt mai breaz, sunt doar un om cu veselia îndurată,
ascunsă sub atâtea dăţi, de clpe, ce-am trecut prin viaţă
şi vreau să râd, şi vreau să plâng, aşa trăiesc şi eu mai bine,
urcând în cer, din alb pământ, pătat cu iernile din mine

de m-aţi vedea, o clipă doar, aţi înţelege de îndată,
că sunt normal, că n-am habar, de clipele ce mă aşteaptă
şi râd de voi şi râd cu voi, apoi iar râd, chiar şi de mine
şi fug în ploi, alerg în ploi, mă spăl încet de-a mea ruşine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă din timpul tău

Pe-un trup, o toamnă pune frunze
tu, pământule, primeşte-le la sânul tău
aşa mai trece un an, printr-o amintire
zarea se întunecă, într-un asfinţit cu-n nor

Pe cer?
Strigă păsările prin zilele trecute
şi cât îmi este, Doamne, atât de tare dor!
Rugineşte timpul în mine, toamnele prin ani, cobor
Iar Tu să ştii!
Că umbra vântului ce trece îmi spune
nu cobori tu, stea, ci străluceşte
nu cerşi chiar nimănui, măcar un petec
de toamnă, din inimă de frunză rătăcită
nu fi nicicănd aripă frântă-n zbor

aşeazăte-n straturi de toamne, pagini-ruginite
litere să scrii, în vine sângerii
iar trupul ei să-l vrei mereu
fraga timpului să-o simţi de vrei!

Toamna trece alb-albastru, sus pe cer
jos în rochie imensă, ruginiu înobilată
mă agăţ de ea şi-a trupului pământ sărut
şi-i cer ca sângele să-mi fie numai viaţă

Nu-mi vreau secunde, scurse-n gheaţă de cristale
ascuţite în vene, care să mă înţepe
de aceea-ţi cer, tu, Vânt
tu, Umbră de trecut
tu, Toamnă
să-mi dăruieşti, din focul ruginiu al tău
frunze de inimă, din flăcări
să-mi pot topi din suflet, ce-mi rătăcesc până târziu
ochii tăi, cristale care-n noapte mă îngheaţă
Şi-ţi cer!
lasă-mă să simt buzele pe trupul tău

poezie de Viorel Muha (septembrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mă

Iubeşte-mă când Primăvara vine
şi se adună toată în ale tale braţe
intrând în tine cu parfumul florilor, tiptil,
ce au dormit sub pătura de-omăt o vreme,
lungă.

Iubeşte-mă când palmele sunt moi
din săruturi albe ce au fost de gheaţă
boboci ce vor aduce înfiorări în trup
cu calda lor trezire din razele de Soare,
sfânt.

Iubeşte-mă când ale tale tălpi sunt înverzite
de cuişoarele ieşite din pământul negru
adevăratele minuni ce ştiu a strânge trupuri
în brâurile ierbii crude ce-aşteaptă trupuri,
de îndrăgostiţi.

Iubeşte-mă când trupul tău e încălzit
de răsăritul Soarelui scăpat prin frunze
ce te apucă tainic de mijloc şi de umerii tăi albi
să te îngenuncheze ca pe-un rob în coapse
de femeie.

Iubeşte-mă când simţi că eşti furat
de toţi nuntaşii Primăverii răsăriţi în a ta fire
de miile de ghiocei ce se doresc ucişi pe rând
în cozi de Evă despletite de-un Adam cu gura,
dulce.

Iubeşte-mă când Luna se coboară
pe fruntea ta cu toate colierele de stele
în ceasul când toţi clopoţeii caută s-adoarmă
sub sprâncene umede de lungi săruturi,
ale nopţii.

Iubeşte-mă cât ţine nunta Primăverii
răsai in mine şi apoi ascunde-te ca şi un Soare,
bea din mine toate ploile şi lacrimile bucuriei
s-avem o Primăvară veşnică în noi,
iubindu-ne.

Iubeşte-mă cât are viaţă Primăvara
de restul o să se ocupe Timpul
un Timp ce o să ţină ghioceii treji în noi
cu ploi de stele şi divine lămpi
dacă iubim din suflet.

Iubeşte-mă, si-adăposteşte-te în mine
Pentru o viaţă şi o Primăvară veşnică
E tot ce pot să-ţi cer şi să-ţi ofer iubite
În scurta mea călătorie pe acest Pământ.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Cojocaru Adelina-(Noapte Argintie)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerile în mine nu mai tac

Tăcerile din mine nu mai tac,
Vorbesc pe-o coală de hârtie,
De vreau, nu vreau, n-am ce să fac,
Mi-apar dureri în armonie.

Mă prinde noaptea suspinând,
Rime ce-n rând tăceri aşează,
Le-aud strigând, le-aud vorbind
Până din nou se luminează.

Şi unele nu-mi plac deloc,
Mai bine-ar tace împietrite,
Dar ele, nu şi nu, cu foc,
Se-aşează triste, rânduite.

Mă chinui noaptea să-mi răspund
Cum pot acum să îmi vorbească?
Când ani şi ani tăcând la rând,
N-au vrut deloc nici să-mi şoptească.

Pe unele chiar le iubesc,
Mă regăsesc cumva în ele,
Le scriu zâmbind şi le cerşesc
Lumina lor din nopţi cu stele.

Tăcerile din mine nu mai tac,
Of, Doamne, sunt atât de multe,
Nu ştiu de timpul meu sărac
Mai are zile... chiar cernite.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin în toamnă

Adio, vine toamna,
Am încuiat de dimineaţă
Toate lacătele inimilor frânte de cu vară,
Îmi adun cuvintele din bruma
De pe marginea drumului
Şi mă mut la tine să-ţi povestesc
Despre destin...

Adio, vine toamna,
Ajută-mă să mai car nişte vreascuri
Din celălalt capăt al Pământului.
Nu mă întreba despre vreme,
Eu ştiu despre destin.
Ascultă buletinele de ştiri,
Ascultă ţiglele de pe case cum se învechesc,
Eu pot doar să-ţi povestesc
Despre azilurile de noapte,
Despre gări fără trenuri,
Despre iubire,
Despre casele de nebuni,
Despre singurătăţile lumii,
Despre destin.

Adio, vine toamna,
Scrii cuvinte de dragoste pe frunze,
Pe frunze de bronz.
Ajută-mă să dobor plopii uscaţi
Care au crescut bizar între mine şi tine,
Spinii otrăviţi dintre mine şi tine,
Sârma ghimpată dintre mine şi tine,
Eu am să te ajut să înţelegi
Că totuşi vine toamna,
Că inimile se frâng,
Vreau să-ţi spun povestea
Despre destin...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să vă spun....

N-am să vă spun pe cine am iubit,
N-am să vă spun câte păcate am făcut,
N-am să vă spun numele si vârsta păcătosului
Pentru care mi-am întristat Mângâietorul in fiecare ceas.

N-am să vă spun ce nume a primit de sus,
N-am să vă spun de crede in Isus Hristos,
N-am să vă spun câte dureri am scris şi înălţat
Pentru acest nebun-frumos iubit de Dumnezeu prin mine.

Daa, prin mine!!! Am murit şi-am înviat în versuri
O mie de poeme am tot scris plângând,
Am unit de-atâtea ori pământul cu doi ochi albaştri
Ucigându-mi rând pe rând din mine anotimpuri.

În ele era tot-viu Hristos şi îngerii înlăcrimaţi
Martori la fiecare respiraţie şi recele pumnal,
Înfipt de mii de ori în dragostea Lui Dumnezeu
Cu ploi de lacrimi nesfârşite şi-amarele oftaturi.

N-am să vă spun pe cine am iubit,
N-am să vă spun de merita a-mea iubire,
Dar recunosc că am ucis din mine bucuria
Vărsată de-al meu Tată cu minunatul Har.

Daa, în mine a turnat răbdare şi iubire,
Uitare şi iertare pentru toate câte-am scris,
Lungi versuri in care mi-am ucis pacea şi timpul
Două daruri de la Dumnezeu ce-mi ţine viaţa.

N-am să vă spun pe cine am iubit,
Dar ştiu că sunt şi alţii rămaşi la fel ca mine,
Blânzi păcătoşi ce-şi scriu şi-acum iubirile pierdute
Cu lacrimi nesfârşite şi mâini închinătoare spre Hristos.

N-am să vă spun pe cine am iubit.... nu are importanţă!
E-un păcătos la fel ca mine! E tristul ce mă plânge pe ascuns
Cu inima, cu amintirile, cu ochii, dar nepriceput
A se-nchina în versuri spre Cel ce a născut Iubirea.

N-am să vă spun pe cine am iubit, dar am iubit!
Iubesc şi nu am vindecare! Iubesc şi sunt un trecător
Un trecător bolnav ce a murit şi-a înviat în mii de versuri
Un neiubit în ochii pământenilor cu inimile reci.

N-am să vă spun pe cine am iubit!
Dar azi am înţeles că prima mea iubire
A fost mâna dreaptă ce-a slăvit Mângâietorul
Închinându-se cu Unul, din Sfânta Treime.

poezie de Adelina Cojocaru (septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul şi-a făcut culcuş în inima ta

ca un hoţ înfigând ghearele
până în adâncul fiinţei
de aici vine teama de a nu încerca
să ieşi din veşmântul care te acoperă zilnic
mi se pare normal să lupţi cu mine
până la urmă cine sunt eu
nu-i aşa
sunt doar o pasăre cu o aripă frântă
şi când vreau
îmi rezerv dreptul să iubesc infinitul
cu toate brazdele lui aurii

frica şi-a făcut loc în sângele tău
iar eu
de aici
din capătul acesta de lume
simt cum pe buzele arse
o rugăciune prinde contur
până la urmă cine sunt eu să te judec
nu-i aşa
sunt doar o umbră
care îşi plânge paşii
pe nisipul vremii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemele - frunze care cad în cel de-al cincilea anotimp.

aforism de Ionuţ Caragea din În tranşeele visului (20 iulie 2021)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bonsoir, tristesse!

Voi mai merge, oare, alături de timp,
Rătăcit în penumbra fiinţelor triste,
Trăitoare, duios, prin lumini oniriste,
O, Doamne, în al cincilea anotimp?

Ştiu, fericirea n-are destule virtuţi,
Iar Absolutul nu încape prin viaţă,
Aripi de fluturi nu cumperi din piaţă,
Vai!, din mândrie, câţi îngeri căzuţi!

Câtă tristeţe ai astăzi, în inimă, Miss,
Toţi paşii-ţi spre lume te intimidează,
Deşi sângele-ţi şi carnea-ţi vibrează
Deşi-ţi ninge, pe sâni, cu flori de cais!

Aşadar, Miss, urmează-ţi calea din vis!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

About me (Despre mine)

Învălmăşeală-n mine pe anotimp de iarnă,
Revoltă în organe şi ploi de sentimente
Îmi tulbură duhul ce a purtat o rană
Şi inima cu împliniri absente.

Unul către altul strigă laolaltă,
Nu au loc de mine să-şi spună durerea...
Ce se-ascunde-n mine nu se va şti vreodată,
Cum şi slăbiciunea mi-ascunde puterea.

A curs nebunia din a cupei dramă,
Răstignirea vieţii fost-a peste mine,
Sărutată crud de a vieţii palmă...
Soarta alungată iată că revine.

Poveştile-n cristale răsar când timpul a sosit;
Un adevăr a fost ascuns din prea multe motive,
Destinul ce a fost furat, azi s-a împlinit,
Iar autorii săi cei mândrii, sunt astăzi de ruşine.

Privesc cum neputinţa suav se risipeşte,
A locuit aşa mult timp în mine!...
Foşnetul pădurii verzi, acum mă primeşte,
Iar viaţa îmi dă daruri să m-aline.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (iunie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi vine-a-râde şi a plânge

Te-am strâns din vorbe
Şi te-am făcut buchet,
Buchet de crini deschişi spre Soare,
Albi clopoţei ce-au fost azi botezaţi
în lapte dulce, parfumat de-o Toamnă.

Îmi vine-a-râde... şi a plânge!...
... Cum am putut să te adun?
Inima mea a fost lopată?
Ea a uitat cine-ai fost Tu?
Şi-a pierdut toată durerea-aşa-deodată?

Îmi vine-a-plânge... si a râde!...
... De circul sentimentelor din mine!
De-această Toamnă nebunatică!
De frunzele cu gust de citrice!
Sunt trase astăzi prin muştar... dar dulci!

Îmi vine-a-râde... şi a plânge!...
"Cum e posibil să muşti Toamna
Cu ochii şi cu inima înlăcrimată
Şi de te-ntreabă lumea: E dulce,... aromată?
Tu să-i răspunzi: Daaa!!! E ca o pâine caldă.

Îmi vine-a-plânge... şi a râde!
La câte mi-ai făcut Tu mie
Eu să te-adun acum în gând
Cu toate frunzele amare....
Să te transform în pansament... pe rana mea.

Oare am înnebunit? Cum să râd, să plâng... de mine?
Cum să văd în Toamnă, Vara?
Cum să am pe limbă fiere, şi să spun că-i un jeleu
Când din suflet scot pelinul clipelor de bun rămas?
Mi-a pus Dumnezeu în cuget Primăveri în loc de Ierni?

Îmi vine-a-râde.... şi a plânge!...
Cum să te văd un ghiocel?
De unde-atâta Primăvară
Când ploile de Toamnă fac ravagii
În amintirile cu tine şi grădini?

Îmi vine-a-plânge... şi a râde!..
Nu pot să cred.... că te iubesc şi-acum.

poezie de Adelina Cojocaru (19 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu înţeleg ce vrei

De te-aş vrea pe lângă mine
Pe ce cale să purced,
Pe ce drum şi pe ce culme
Să te caut apoi să cred
Că din toate, că din lume
Doar pe tine te-am ales
Să-mi fii vraja ce îmi pune,
Un amor neînţeles,
Că îmi torni otrava roză
În paharul ce îl sorb,
Îmi îmbeţi gândirea morvă
Devenind tăcut şi orb
Şi mă chemi mereu în noapte
Apoi iute mă alungi,
Otrăveşti clipe cu fapte,
Când eu fug tu mă ajungi.

Nu-nţeleg ce e cu mine,
Nu-nţeleg deloc ce vrei,
Gândul meu ce-i pentru tine
Poartă-n el parfum de tei
Şi te cheamă peste noapte,
Şi te caută peste zi,
Dorurile îmi sunt coapte,
Îmi plesnesc în poezii...
Văd prin cerul nopţii negrul
Din privirea ta şi-n somn,
Negrul este plin de gerul
Ce ne-ngheaţă de nu-s om
Şi îmi pune între buze
Vorbe care le regret,
Fug de mine cele muze
Ce le-am scris câte-un sonet.

Caut prin parc cu frunze dese
Verdele cel liniştit,
Îmi doresc lumini să-mi ţese
Gând de foc în gând tihnit,
Să te uit, să sting o vrajă,
Haina ei să o dezbrac,
Potolită îmi vreau şarja
Nebuniei de la cap,
Vreau să râd din nou în ploaie,
Vreau să zbor prin cerul nins,
Vreau să scriu slove pe foaie
Fără lacrimi care-au plâns
Şi mai vreau ca ochii-ţi focuri
Să nu-mi ardă inima,
Să păşesc din nou prin locuri
Unde nu e vraja ta.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpuri arse

când vom fi tot mai departe unul de celălalt
vom pune între noi cerul cu întrebări
partea mea va fi cât toate zilele
partea ta cât toate nopţile
la fiecare capăt
un anotimp diferit
şi fiecare îl va străbate pe jos
eu voi zidi o casă după soare
tu-ţi vei echilibra resursele
va fi greu
orice anotimp ars
ne va îmbogăţi cu alte întâmplări
până la momentul acela
când distanţele se vor topi
şi vom tăia din cerul prea mare
porţia noastră de suflet

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (25 septembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

chem

Vine toamna
e vremea să-mi chem ursitoarele
să le fac unghiile
le voi tăia din carne, cu lac sidefiu le voi da,
să le fac părul în două cozi groase
transfuzii viole-aurii să le fie sângele nou
le voi cere primele zăpezi dedicate exclusiv
mie
iarna să vină cu drum pentru că nu mă tem
nu mă mai tem de înzăpeziri

vine toamna şi mă simt de parcă ar fi
şi un al cincilea anotimp undeva aproape
iminent

Chem chemările înţelenite, mirările deja
locuiesc aici precum fricile
care şi ele îşi caută
înnoirea

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi

Azi e un alt fel de azi,
orizontul e urcat în nori.
În mine simt un întreg
până îmi cad frunzele şi trec dincolo de uşă,
rătăcindu-mă în al cincilea anotimp.

Prin gândul treaz măsor viscolul unor feţe apropiate,
ce-mi îngheaţă gleznele, suflând săgeţi de gheaţă.
Paralel cu mine măşti aglomerate,
unele tulburi, respiră înaintea mea
luându-mi tot aerul.

Ultimul cuvânt pierdut te caută,
pe banca de lemn neocupată.

Mă sprijin în cuvintele rotunde,
într-o reîntoarcere printre gesturile tale imperfecte,
dar cu ferestre deschise spre soare.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimp dual

Pe mine mă cunoaşte femeia
care poate să cânte la două inimi,
ca la un instrument muzical
deşi, ocarina era demult inventată...
deşi, nu mai ştiu nimic despre acest anotimp dual
parcă ne-am cunoaşte din alt timp
aşa am ajuns să ne rostuim vieţile în altă viaţă
întrându-ne unei alteia, adânc sub piele
scriindu-ne pe rând, câte un monolog
mă bucur ca un copil care vede prima oară zăpada!
cred că acesta e ceasul însănătoşirii mele...

poezie de Daniela Pârvu Dorin din Volum nou, Amprente (14 februarie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbete strivite cu aripa nopţii

Îngerii strivesc zâmbetul
Cu aripa nopţii,
Sărutul înoată în sânii
Stelelor purtate în ochi de copii.
Veşnicia sângerează stagnarea
În al cincilea anotimp al despărţirii.
Ploile angajează amintirile
Din scoici amorţite
Pe firida de nisip a mărilor secate.
Lipseşte vederea târziului disecat
Din porţile înfipte în dealul bisericii,
Vântul suflă prin ele
Cum privirea ta
Trece prin urechile îngerilor
Cerceii din gura izvorului
Înfăşuraţi cu eşarfa
Braţelor sculptate în lacrimi.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimp de iubire

Sângerează de jar
Vulcanii de nectar...
Arde mocnit, în afară şi în mine,
Anotimp de iubire.
Râu de stele coboară
Peste gânduri vibrând în cascade,
În ochi de fecioară.
Un univers de săruturi,
Un evantai de zâmbete calde,
Vioara-ncolţind din pământul
Ce freamăt de vară împarte...
Un semn izvorând din pământ,
Un imperiu-cuvânt.
Caleidescop de petale,
Doar spinii tăcerii
Aleargă pe tălpile goale.
Iubesc trandafirii!
Prin spini îmi împletesc vise...
Se-nalţă iubirea
Pe catafalc de poeme nescrise.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!