Stejarul din Bulzeşti

Pe toţi născuţii acestei văi
i-a întâmpinat bucuros,
aşa cum i-ar sta bine
oricărui bărbat falnic, frumos!

Pe cei strămutaţi în maidan
i-a petrecut cu tristeţe
lăsând să-i cadă
o lacrimă, o frunză!

Când taţii erau plecaţi la război
stejarul avea grijă de noi,
se bucura, când unul din noi se remarcă
în jocul cu bile de poarcă.

Superviza şi la leagăn balansul
încercând să evite pe cât posibil, suspansul!
Când unii din taţi n-au mai venit din război
plângea şi stejarul alături de noi.

Dar, de supărare, că i s-au furat delniţele şi pădurea
Tutuvei, mezinul Ronceştilor
s-a înarmat cu o vadră de gaz
şi la adăpostul întunericului
a dat fuga la copacul cel mare.

Zilnic, urmărea să vadă efectul gazului
asupra frunzelor de stejar,
dar niciuna nu dădea semn de paloare,
gazul abia de-i oblojise gâlcile
provenite din stresul războaielor
şi al colectivizării!

Coroana Măriei-Sale
şi astăzi e ţintuită cu stele,
iar pe umerii groşi şi teferi
îi poposesc luceferi.

În trunchiul Măriei-Sale,
bogat în inele,
numai şaizeci sunt ale mele,
restul, ale moşilor şi strămoşilor mei.

Măria-Ta!
rogu-te pe răboj să-mi treci
alte cincizeci, după care,
cu limbă de moarte îţi voi smulge promisiunea,
că vei adăuga nenumărate inele
în contul stră-strănepoţilor mei...
Să ne trăieşti, Măria-Ta!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stejarul

(nepoatei mele, Maria Elaine)

Coroana largă şi bogată,
Cu frunza frumos lobată
O specie bine cotată,
În zona noastră temperată.

Natura ne oferă-n dar,
Păduri curate de stejar.
Au ramuri mari, puternice
Şi aerisiri igienice.

Stejarul e un pom de bine,
Are ghindă în ciorchine,
Ce-o vrea porcul din coteţ,
Dar mai ales porcul mistreţ.

poezie pentru copii de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-l uitaţi

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.
De fapt el s-a întors dintre noi întâiul,
Numai că s-a întors puţin mai ostenit
Şi pe un pat nevăzut şi-a aşezat căpătâiul
Lângă veniţii acasă din mit.
El şi-a făcut lucrul lui şi acum
Poate că îi e sete, o sete arzând
Ora până la noi, ca un fum.
Deci lăsaţi pentru el să cadă viu pe pământ.
Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi
... Şi atunci el va surâde în lume."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stejarul

Acolo, în marginea pădurii
Stejarul falnic s-a-înălţat.
Ca o podoabă a naturii
Stătea de strajă peste sat.
De multă vreme străjuia
Peste satele din vale.
La umbra lui adăpostea
Multe turme de mioare.
Acum e trist şi supărat
Acolo-n margine de sat.
Când vântul îi face rană
Nimeni nu-l mai bagă-n seamă.
O furtună blestemată
I-a stricat coroana toată.
I-a frânt trunchiul fără milă.
Numai poate da hodină
Turmelor cu ciobănei
Şi ciopoarelor de miei.
De când era stejărel
Flăcăii veneau la el,
Şi cu fete, în nocturnă,
Se iubeau sub clar de lună.
Întristat, stă, se gândeşte
De ce lumea-l părăseşte.
De-ar mai fi stejar odată
Ar răcori lumea toată.
Mai falnic s-ar înălţa,
Vântoase ar înfrunta.
În zadar îşi plânge soarta.
Nimeni nu-i deschide poarta.
Nimeni nu-l mai îngrijeşte.
Viaţa lui se ofileşte.
În zadar priveşte-n vale,
Nimeni nu se-arată-n cale.
A rămas singur pe lume,
Fără frunze, fără turme.

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inele, inele

o trăsură moale petrecea coconi
le ieşea pădurea în întâmpinare
dacă are cine n-are
nevoie de ele
partituri sau castele
daţi-le celor afoni

cosea litere la cuvinte
cum cârpeşti ciorapii copiilor
toată grija viilor
nu ne ieşea noaptea din minte

inele de glezne inele de mâini
inele de nas inele de urechi
cuvintele sunt noi înţelesul vechi
destine frământate ca aluatul de pâini

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecări

Domnul Isus a iubit
într-atâta omenirea
că la noi El a venit
să ne aducă fericirea

ca pe palme ne-a luat
Domnul Isus pe vecie
şi viaţă El ne-a dat
ca să-i fim mireasma vie

Domnul Isus ne-a-nvăţat
să trăim neprihănirea
şi pe atâţi i-a vindecat
căci Hristos este iubirea

multora le-a întins mâna
şi de Tatăl le-a vorbit
ca să umble-ntodeauna
într-un duh neprihănit

plin de milă şi-ndurare
Domnul nostru a trăit
la oameni El vindecare
tuturor le-a dăruit

celor orbi le-a dat vedere
muţilor le-a dat cuvânt
căci din Sine o putere
ieşea atunci prin Duhul Sfânt

iar pe cei paralizaţi
Hristos i-a făcut să umble
de El au fost vindecaţi
Cuvântu să i-l asculte

pe leproşi i-a curăţit
iar curaţi El i-a făcut
pe săraci i-a-mbogăţit
căci Cuvântu-au cunoscut

Domnul s-a-ndurat de toţi
dând atâtor vindecare
a-nviat chiar şi din morţi
pentru slava Lui cea mare

când Iair veni la Sine
Domnul nu l-a refuzat
ci-a plecat să-i facă bine
după cum el l-a rugat

acasă când au ajuns
fica lui Iair murise
dar Hristos venit de sus
toate toate le ştiuse

nu mai plângeţi fata doarme
ei vedeau că a murit
însă Domnu a vieţii toane
El Însuşi le-a desluşit

după ce a scos afară
toţi străinii — i-a vorbit
fetiţei ce era moartă
talita cumi — şi ea s-a trezit

a-nviat atunci fetiţa
ba să umble a-nceput
inserând l-ai săi credinţa
minunea când au văzut

Domnul a făcut doar bine
şi pe atâţia i-a salvat
din moarte şi din ruine
viaţă iarăşi El le-a dat

pe ologi El i-a făcut
iar să fugă — să alerge
pe cei care au zăcut
i-a făcut spre-a înţelge

că Mesia a venit
şi le-ntinde iată mâna
omului nenorocit
El i-a dăruit lumina

pe când soarele apunea
mulţi veneau la vindecare
Domnul Isus să le dea
multora pe veci salvare

peste cei bolnavi a Sale mâini
Domnul Isus le punea
şi-adâncit în rugăciuni
El pe toţi îi vindeca

din atâţia îndrăciţi
ieşeau duhurile afară
oamenii iar izbăviţi
erau din starea amară

cădeau unii la pământ
duhurile când ieşeau
la al Domnului Cuvânt
căci de Isus ascultau

nimenea nu a mai fost
plin aşa de o putere
omenirii să dea rost
şi atâta mângâiere

numai Mesia Hristos
Unsul Celui Prea Înalt
din moarte pe om l-a scos
şi viaţă-n veci i-a dat

El e stânca şi iubirea
e izvorul de viaţă
şi El dă neprihănirea
celor ce prin El învaţă

viaţa cum să-şi înnoiască
oameni noi ei devenind
pentru patria cerească
Adevăru doar trăind

glorie dar Lui Mesia
cinste slavă şi onoare
căci ne oferă veşnicie
şi în veci de veci salvare

Doamne Tată-ţi mulţumim
pentru Mesia — Hristos
doar prin El noi azi trăim
şi avem cerul glorios

poezie de Ioan Daniel Bălan (9 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lutul Sufletului

Am pus un zâmbet pe-o floare
Au trecut mulţi ani, el s-a uscat
Astăzi sădesc seminţe, nu ale mele
M-am înstrăinat, de mine

O căramidă roşie din trupul meu s-a dărâmat
I s-a furat lutul, înainte de-a arde
astăzi este fărâme
a rămas moartă-n mine
Ştiu numai de una, căci pe urmă am uitat
Oare câte mi s-au furat?
Aşa am rămas fără trupul minţii
Eu?
Suntem noi toţi!

Mă uit la televizor
iar
copacul îl văd cu rădăcinile întoarse
Aerul este oare pământ?
Putem fi înmormântaţi direct în cer?

Mi-a fost omorât păcatul
Nu al meu! Ci al celor care nu tresar
nopţile când nu au vise
Da! Nu au vise, căci nu sunt ca mine
Cu cărămizi nearse, pentru că mi s-a furat
Lutul Sufletului

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiul

REFUGIU

Refugiul meu nu e aici, printre litere... Aici eu trăiesc,
Refugiul imi este, sămânţa mea de copil, în tine!
Ce-aş fi?.. Că nu aş mai şti, de atâta dor, de foşnesc
Brazi... Prinşi în sol omenesc, cu aripi de leagăn se-mbină-
Eu, muma ta, când vin din mine, când vin din mine.

Nici o umbră de ceaţă nu e pe lume alături de noi,
În spate, simt sufletul stă statuat, refugiul lui e absent,
O noapte şi aceea e clară pentru el, e gata de război-
Eu nu am refugiu, puiul meu, mai cald, decât cel împăcat -
Eu, muma ta, când vin din noi, când vin din noi.

Şi atât cât voi fi, veştile sunt între noi, ca un greu hotar,
Cu aceste suliţe, toţi anii, care mai rămân, se rămolesc,
Eu, însă, la candela aprinsă aş ţese zi şi noapte la iţar,
Numai tu să vii la mine, gânduri peste tine să-ţi tămăduiesc...
Eu, muma ta, cât te iubesc, cât te iubesc...

Aici eu trăiesc, dar pentru voi pot iubi, de dor să contenesc,
Ochiul, care plânge să-l închid, să-l las să mi-l vezi, cum e-
Aşa umezit, vei şti, cum am avut curajul să te-ndulcesc
Cu un cânt de- al meu, de mamă, când frunza pare uneori pustie,
Eu, muma ta, când voi să fiu vie, când voi să fiu vie...

poezie de Lilia Manole din volumul "Cuvinte nestinse" (2014)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile însângerate

Comunismul îngrădise
orice urmă de libertate.
Zorile mileniului trei,
abia mijite,
erau puternic însângerate.
În Timişoara,
precum şi în toată ţara,
aveau loc crime nefireşti
şi sângele curgea ca Niagara,
din piepturi larg deschise, tinereşti!

Eram la numai două zile,
de la Ignat,
cu porcul tăiat şi învelit în paie,
când s-a pornit un strigăt din odaie...
Dictatorul a zburat!

Am aruncat cuţitul şi chibritul
şi bucuros că i-a venit sfârşitul--
regimului totalitar--
m-am îmbătat dintr-un pahar,
m-am îmbătat cu apă rece şi am plâns de bucurie,
că am învins!

Aşa spunea gesticulând Dinescu,
spuneau Brucan şi Iliescu
şi ultimul din listă,
cu voia dumneavoastră, ce păcat!
ajunse întâiul la palat,
dezlănţuind din clipa următoare
o nemiloasă vânătoare,
a fiilor de dictator...

Când l-au adus în studiou
pe fiul mic, pe Nicuşor,
ca să-l arate tuturor,
avea priviri de căprior rănit de moarte,
înjunghiat făţarnic pe la spate,
de unul ce se vrea... a fi erou!

L-au beştelit cum le-a venit la gură,
că-i fiul unor cruzi tirani
şi l-au scuipat cu-atâta ură,
ei, cei mai puri, mai democraţi şi mai umani,
din câţi s-au zămislit sub soare!

Apoi l-au dus la închisoare,
chiar fără a avea vreo vină
şi l-au lăsat în beci să moară,
ca pe o stranie jivină,
cu mintea lor îngustă, de bovină!

Perpetuând la culme nedreptatea,
hoţia, linguşeala şi desfrâul-
c-aşa-i, când se slăbeşte frâul!
şi astăzi ei susţin-
că asta-i... libertatea!

Iar eu îmi amintesc, că atunci,
întors după timp lung la porcul din obor,
am constatat cu mult umor,
c-avea urechile mâncate
şi coada pe jumătate!

Din lanţuri scăpase Azor
şi hoinărea în libertate...
se bucura de libertate!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să iubesc pe fraţii mei

Vreau să iubesc pe fraţii mei,
cu tot ce am în piept mai sfânt.
Vreau să doresc tot ceru-n ei,
dar să-i iubesc aşa cum sunt.
Vreau să iubesc pe fraţii mei,
Cu care veşnic voi fi sus.
Văzându-L pe Isus în ei,
să-L simt în mine pe Isus.

Vreau deopotrivă să adun,
şi rodu-ntreg şi spicul frânt.
Căci şi Isus mă vrea mai bun,
dar mă iubeşte-aşa cum sunt.

Când fraţii mei au răni ce dor,
să-mi fie braţul mai sfios,
să nu apăs în rana lor,
căci nu eu vindec, ci Cristos.

Noi prin Isus am fost iertaţi,
ca să iertăm şi noi oricui.
Dar dacă nu iubim pe fraţi
n-avem în noi iertarea Lui.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruga "Stejarului" (Prietenului meu, Dr. Cezar Neguţ)

Mai întoarce-te "Luceafăr", din cel drum rătăcitor,
Cu-o şuviţă de lumină linişteşte-mi al meu dor,
Schimbă-mi "calea" şi destinul, cu-ale tale raze lungi,
Încă n-am fugit departe, încă poţi să mă ajungi.
Vino! Cât trăiesc speranţa zilelor ce le mai am,
Luminează-mi calea neagră, altfel simt că mă destram.
Dacă n-ai puteri depline, cere-i "Lunii" ajutor
Şi sub bolta ei gălbuie să mă faci nemuritor.
Vino! Bate-mi la fereastră, ori când vrei, uşa e largă,
Ia în braţe o"Steluţă", care rănile să-mi şteargă
Şi rămâi măcar o "vreme", pe acest pământ de stele,
Unde moşii mei visează, în "coşciuguri" de nuiele,
Şi aicea ai un leagăn, şi-amintiri nemuritoare,
Rădăcini ce-şi mai trag seva, vremilor necruţătoare.
Te cunosc luceafăr falnic, mai bine ca orice-n lume,
Dacă vrei, şi-aci e locul, unde-ţi poţi forma un"nume".
Timpul trece, timpul vine, pe pământ sau sus în cer,
Nu-l poate opri vreodată, nici cel mai năstruşnic "ger".
Ce-a trecut nu se întoarce, ce va fi, sperăm mai bine,
Dacă "tu" şi a ta "lună" veţi mai poposi cu mine.
"Trunchiul" meu îmbătrâneşte, crengile mi se îndoaie,
De atâta "vânt" ce bate, de zăpadă şi de ploaie.
Iarna-i grea, sigur va trece, cu ale sale geruri multe,
Sper ca ruga pân-la ceruri, în sfârşit o să m-asculte,
Să-mi redea din nou căldura sufletului, ce-o doresc,
Să-mi aducă "primăvara", anotimpul ce-l iubesc.

- "Tu"! Stejar cu crengi stufoase şi cu trunchiul scorţuros,
Când ai răsărit din ghindă, pe pământ era frumos,
Ai crescut în "Lazul Mare", vremile te-au înălţat
Şi sub ale tale umbre, trecătorii au visat,
Dar de-un timp, "natura" moare, totul este în vibraţii
Şi de-aceea, eu "Luceafăr", mă simt bine-n constelaţii,
Am să vin totuşi, la vară, când pe cer n-o fi furtună,
Pe o rază fără "dâmburi", însoţit de sfânta lună.
"Drumul Robilor" vecinul, îmi va da şi două stele,
Din puzderia de "Aştrii", leagănul vieţii mele,
Să-nveţe şi ele drumul, razelor ce rar coboară,
Încercând să liniştească rănile, să nu mai doară.
Apoi.. După câtva vreme să se-ntoarcă în "Lactee"
Şi să zburde mai departe, pe ştiuta lor alee.
Eu să-mi răscolesc în suflet, amintirile-mi plăcute,
Lunii să-i arăt pe Tera, cele vrute şi nevrute,
Să-i arăt râul şi ramul ce mi-a răcorit căldura,
Casa, şcoala şi "Zăvoiul" unde mă jucam "de-a dura",
Poieniţa cu stejarul, cel cu frunzele-ncrestate,
Ceasul din "Piaţa mare" ce din oră-n oră bate,
Cu al său pas de cronometru, ce mulţimea o "deşteaptă",
Rădăcina prinsă-n brazdă, ce de ani şi ani m-aşteaptă.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un biet şi brav român soldat, ce am fost în vechea armată română, văzând numai în ultima lună zece filme sovietice despre victoria lor, alte zece ale aliaţilor despre victoria lor, m-a cuprins deodată o nesfârşita milă după caii şi ţăranii ce au murit stupid şi total inutil în acest al doilea război mondial; Noi am dat peste 800.000 de morţi în Răsărit, alţi 300.000 în Apus; faţă de numărul locuitorilor ţării mele de atunci, avem un procent uriaş, de zece ori mai mare ca al Angliei/SUA. Despre lupta noastră doar noi vorbim, între noi, în şoaptă; deşi, eu ca bătrân sergent, ţină-ţi aminti ca astăzi, la aceasta teribilă aniversare a înfrângerii a uneia din marile puteri fasciste, noi, aşa cum ne vezi, şi ne ştii, că suntem singurul popor din Europa care, fără să fim deloc fascişti (vorbesc de armata română, în toată divizia mea - 18 infanterie Sibiu - erau doi foşti legionari din Răşinari), am luptat împotriva bolşevismului (de care ştiam şi nu ştiam mai nimic), şi fără sa fim deloc comunişti, am luptat şi împotriva hidrei fasciste. Cehii cât au luptat? Dar polonezii? Dar francezii? Dar bulgarii?

Ion D. Sîrbu în Traversarea cortinei (15 mai 1985, Craiova)
Adăugat de drcirstea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frodo: Sam, nu pot face asta.
Sam: Ştiu. Nu e bine deloc. De fapt, noi nici nu er fi trebuit să fim aici. Dar totuşi suntem. Domnule Frodo, e ca în marile poveşti. Ca în acelea care chiar s-au păstrat. Acelea care erau înţesate de pericole şi de elemente ale întunericului. Iar câteodată nu-ţi doreai să afli cum se termină. Cum ar fi putut avea un final fericit? Cum s-ar fi putut întoarce lumea la starea sa iniţială când s-au întâmplat atâtea lucruri groaznice? Dar, la urma urmei, întunericul acesta e doar ceva trecător. Până şi întunericul trebuie să ia sfârşit. Va veni o nouă zi. Iar atunci când va răsări soarele, va străluci mai puternic decât până acum. Acelea erau poveştile de care îţi aminteai mereu. Cele care însemnau ceva, chia dacă erai prea mic ca să înţelegi ce anume. Dar mâ gândesc, domnule Frodo, că acum înţeleg. Acum chiar ştiu. Oamenii din acele poveşti aveau multe şanse de a se întoarce, numai că ei nu făceau asta. Dimpotrivă, mergeau mai departe. Pentru că ceva le dădea speranţă.
Frodo: Ce le dădea speranţe, Sam?
Sam: Gândul că mai este o fărâmă de bine în lumea asta, domnule Frodo... şi că merită să lupte pentru asta.

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Cele două turnuri, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (5 decembrie 2002)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alfa din Hercule, sau Ras Algheti e o frumoasă dublă, dar numai pentru lunete. În acelaşi timp e şi variabilă, dar nu s-a putut stabili perioada acestei stele variabile. Pentru noi, constelaţia, deşi cu nenumărate stele, pe cari putem să le învăţăm, de altfel, nu prezintă un alt interes mai mare decât acela că posedă o îngrămădire de stele, un cluster de o rară frumuseţe, cel puţin când e văzut cu lunete mari, sau fotografiat. Clusterul acesta abia se vede cu ochii liberi, iar cu binoclul se vede ca o mare stea nebuloasă, ca un norişor luminos.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

De ce să dislocăm iluzii
Când noaptea-şi cântă insomnia
Şi când tăcerea-i mână-mână
Cu răzbunarea şi beţia?

De ce sa mai cream din stele
Noi lumi, din praf de ploi
De ce să ne mai ardă gândul
Că încă mai există "noi"?

De ce să nu îţi număr paşii
Şi tu pe-ai mei când voi pleca
Adio spus din buza nopţii,
Adio, eu te voi uita.

poezie de Andrada Ianosi
Adăugat de Mira Donescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt zoriţi să ajungă pe scenă, ecran şi măcar de i-ar interesa ideea de a juca, dar imediat întreabă: «cât?». Colegii mei de generaţie erau în culmea entuziasmului şi a bucuriei dacă li se dădea prilejul să facă o figuraţie pe o scenă profesionistă, alături de maeştrii lor. Astăzi, unii vor să devină capete de afiş încă din şcoală.

citat din Olga Tudorache
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai cade câte-o frunză...

Mai cade câte-o frunză ruptă,
Din pomul şi aşa prea gol
Şi în căderea ei foşnită
Mor visele strânse în stol.

Mai cade câte-o frunză verde,
Copacul este întristat,
E-atât de gol că nu ai crede
C-a fost cândva cel mai bărbat.

Mai cade şi câte o creangă,
S-a rupt din uscăciunea ei,
Lăsând coroana prea beteagă,
Lăsând mai rare flori de tei.

Mai cade câte-o frunză udă,
Înlăcrimate dimineţi,
Vântul când trece nu ascultă
Povestea ei cu ochii beţi.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul sfânt #10

Nu fi semeaţă, moarte, căci nu eşti ce se spune,
Chiar dacă mulţi te văd stăpână peste'ale lumii sorţi;
Acei pe care tu crezi că i'ai îngenuncheat nu's morţi,
O, moarte – cum nici pe mine nu mă poţi răpune.
Despre clişee – repaos, somn şi iarbă verde'n vale –
Numai de bine; noi, cei mai buni, aşteptăm sa vină
De la tine semnalul de plecare spre lumină.
Tu'albeşte oase, iar sufletul să'şi vadă de'ale sale.
Eşti sorţii, neşansei şi disperării armă,
Lucrezi cu'otravă, cu război şi boală;
Nu'ţi mai da aere, căci nu'i nici o scofală!
Vrăjile şi macul la fel pot să ne'adoarmă.
Trecuţi de somnul morţii, mereu noi vom trăi
Si nu va mai fi moarte; moarte, curând tu vei muri.

sonet de John Donne din Sonete sfinte, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, cei de-atunci

Pe vremuri, când eram mai jucăuşi,
Iar inimile noastre n-aveau uşi,
Când "a iubi" părea un joc uşor
Şi sufletele ne-mpleteam din zbor;

Atunci, un zâmbet ar fi fost de-ajuns:
Mi-l dăruiai, eu mă opream din plâns,
În Eden, nu ne mai creştea pelin
Şi cerul devenea din nou senin.

Soarele-l culegeam din ochii tăi,
Mi-ascultai ale inimii bătăi
Şi, ca prin farmec, orice supărare,
Se topea în a ta îmbrăţişare!

Suntem aceiaşi, totuşi diferiţi,
Mai laşi, mai reci, un pic mai ipocriţi;
Azi mă cuprinzi, dar parcă iar m-arunci...
Ce s-a ales de noi, cei de atunci?

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!