Poem în alb

lovit la rădăcină poemul a părut că geme
brusc s-a prăbuşit în palmele asudate
s-a lăsat frământat cu o ştiinţă a îndepărtării
de degete învăţate să mototolească cu sârg
pagini cu doar câteva
cuvinte scrise

se făcuse dimineaţă
parcă am zis ceva nu mai ştiu exact ce
mi-amintesc doar că le-am auzit
văd cum am pus mâna pe stilou şi le-am scris printre
cele câteva rânduri invizibile
cuvintele acelea de început
ce nu-s la-ndemână oricând
o clipă am avut curajul să mă aplec spre coşul cu hârtii
să ridic ultimul ghemotoc pagină albă la lumina zilei
sau poate mi s-a părut

în noaptea următoare am vrut să dorm
ceva nu mă lăsa în pace
parcă toate cele patru camere ale inimii deveniseră una
iar în ea se mutau locatari noi
abia atunci mi-am dat seama că nu sunt singură
şi am bătut cu sfială la fiecare uşă
şi mi s-a deschis

ei bine de atunci de fiecare dată
am fost invitată cu bucurie înăuntru
într-o zi am primit de la noii locatari al doilea rând de chei
şi mă simt îndatorată
acum intru şi ies când doresc
şi nicio ordonanţă de urgenţă nu mă poate da afară

de atunci am început să cred că doar
anumite cuvinte inocente mă locuiesc
visând în locul meu poemul

apoi treaba mea să-l scriu la lumina zilei sau în întunericul nopţii
la licăririle focurilor lui Dumnezeu

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Progresia Sfintei Treimi

Când nu mai am inspiraţie să scriu,
Ce-ar mai fi de zis?
Mă gândesc la ce nu s-a mai gândit nimeni.
De pildă, când a zis Dumnezeu să fie lumină,
Lumina s-a făcut singură.
Ce, te gândeai c-a scăpărat El?!
I-a lăsat omului să descopere scânteia
În sine.
De fapt, cred că la început
Lumina era dintr-o bucată,
Clară ca bună ziua,
Fără foc întrânsa. Numai pentru ochi;
Reglată bine, tot, treabă, rost...
Curată.
Până a intrat în cârdăşie cu focul
Şi-a-nceput să ardă, ştiu fetele cum e...
Mă mai gândesc la faptul că, la început,
Şi omul a fost făcut dintr-o bucată,
Căci l-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie,
Nu doar una sau doar altul, ce mai una, alta!?
L-a-mpărţit pe om în două, să nu fie singur
La Părinte.
Când a văzut ce prostie a făcut, a zis:
Bă, ăştia sunt ca oile: după una sar toate în baltă!
A deschis poarta staulului şi ne-a dat drumul
Pe drumuri, la înmulţire.
Parcă-L văd ţinându-se greu după noi,
Ca un păstor bătrân
După miliarde...
Iar Ei,
Doar Trei.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (13 februarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trece un om prin sufletul său

Toată
noaptea m-am zbătut să adorm
am vrut să mă rog
dar ochii îmi erau cusuţi în pernă
am scăpărat un chibrit
pe pereţi au jucat umbrele
mă simţeam ca într-o grotă
prin care treceau apele
pe sub munte apoi
mi s-a părut că visez

Te-am văzut spre dimineaţă
cuprins de tristeţe stăteai
la marginea lacului
mâna ta s-a întins peste mal
strălucea
şi noaptea s-a făcut albă

trestia s-a dat la o parte
ca o pleoapă
de pe un ochi umed deschis
atunci lumina Ta a picurat
ca o lacrimă
tăcerea se limpezise

puteai auzi cum trece
un om prin sufletul său...

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prăbuşirea lui Icar

Întâi, nimeni n-a observat nimic...
Plugarul întorcea brazdele gândind la pâinea cea de toate zilele,
Micul cioban privea atent la cer, încercând să vadă stelele,
Bătrânul câine dormita; îl adormise pacea zilei, fireşte,
Iar pescarul aştepta cu undiţa-n apă;
Pescarul dorea numai peşte.
Şi doar marinarii de pe corabia care trecea prin strâmtoare,
Întorcându-se dintr-o lungă călătorie pe mare,
Doar ei, obişnuiţi cu şoaptele undelor, numai lor parcă...
li s-a părut...
câteva pene învârtejite
Câteva cercuri pe faţa apei, iute de valuri strivite,
Parcă cineva a strigat, parcă cerul sau marea
Şi ziua... cum i s-a întunecat lumina plină, strălucitoare
Aici, în tabloul ăsta liniştit şi curat e cineva care moare?
Nu se vorbeşte de moarte în culorile limpezi ce Bruegel pe pânză le-a-ntins.
............................................
A fulgerat însă zarea, a clipit şi s-a stins.

poezie clasică de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carter Webb: Sunt în avion, mi-am deschis computerul şi am început să citesc mesajele pe care i le-am trimis de-a lungul relaţiei noastre, şi care sunt vreo 30 sau chiar mai multe. Şi vorbesc chiar de adevărate scrisori de dragoste, nu câteva cuvinte. Şi oricât de stânjenitor ar fi, în încercarea mea disperată de a fi cât mai poetic şi cât mai romantic, adevărul e că sunt cele mai bune lucruri pe care le-am scris vreodată. Pentru că descriu cu un idealism aproape naiv relaţia noastră care va fi cea mai frumoasă poveste de iubire spusă vreodată, o poveste pe care eu o scriu acum. Aşadar stau pe locul meu, citind aceste mesaje şi, din senin, apar nişte turbulenţe, iar eu am un atac acut de panică, aşa cum nu mi s-a întâmplat niciodată şi mă gândesc că e din cauza faptului că nu cred că voi mai avea vreodată astfel de sentimente pentru altcineva.

replică din filmul artistic Pe tărâmul femeilor, scenariu de Jon Kasdan
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă

de fiecare dată când mă trezesc îmi repet
nicio zi nu se termină aşa cum începe
şi niciun om nu moare după cum a trăit
aşa cum s-ar cuveni

uneori ziua începe
când întunericul înţarcă lumina
în parc un bătrân mă roagă îngrijorat
să mă uit la părul lui
a simţit o atingere
poate o pasăre-n zbor şi-a făcut nevoile
poate o picătură de apă
are programare la medic şi n-ar vrea să se facă de râs
zâmbesc mă uit la el şi-i spun
doar o picătură de apă
printre hidrobicicletele trase la mal
bătrânul dispare ca un cărăbuş
scăpat din morişcă

seara trec pe lângă zidul meu preferat
alma 1999-2014 scris cu fum de lumânare
şi un fel de mormânt din bucăţi de şindrilă şi cărămizi
o lumânare aprinsă mereu
de crăciun un brăduţ
mi-am imaginat-o pe alma în fel şi chip
o adolescentă care s-a sinucis ori s-a înecat sau
a murit dând naştere unui prunc
uneori m-am gândit să las o scrisoare pentru cei care au grijă de ea
dar tocmai citisem despre pisica lui schrödinger
şi-mi spuneam că-i mai bine să nu ştiu nimic
seara tristeţea vine tiptil când lângă zidul meu preferat
dau peste un tânăr care verifică lumânarea
şi-mi spune că alma a fost
un shar pei

noaptea las capul în pernă
ca şi cum l-aş lăsa între coapsele tale
respir peste pubisul tău
şi pubisul tău o ia razna
ca puful de plop

alteori ziua începe
când lumina alungă întunericul
ca pe zarafii din templu
în staţia de autobuz văd un mic animal căţărat pe bordură
la început cred că-i un şobolan
când mă apropii îmi dau seama că-i un arici
brusc mi se face bine
existenţa lui îmi face bine
de când locuiesc în acest oraş n-am mai văzut
alte vieţuitoare în afară de oameni

seara tristeţea vine şoptit
când îmi spun că moartea ar trebui să însemne ceva
nu ştiu ce
să ne schimbe felul în care vom arăta
ca atunci când se schimbă sângele după ce faci sex prima oară
dar tot ce văd sunt numai oameni care-şi duc morţii pe buze
cum duce în cioc pentru cuib
pasărea soarelui fire de iarbă

noaptea laşi capul în pernă
ca şi cum l-ai lăsa între coapsele mele
respiri uşor peste pubisul meu
şi pubisul meu o ia razna
ca o coloană de alevini
hăituiţi de ciclide

poezie de Emilian Valeriu Pal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am auzit iubite ceva, sau mi se pare?!

Am auzit iubite ceva, sau mi se pare?!
Parcă mi-ai pus sfielnic, şoptit, o întrebare,
Sau era o-ncercare de jinduit răspuns,
Ce-o vreme-ntre cuvinte nespuse s-a ascuns?!
Mi-a fost doar mie dată plăcerea să ascult,
Cum răscolea aievea al inimii tumult?!
Rostirea tăinuită este adevărată,
Sau dulcea miere-a gurii, în tihnă mă îmbată?!
Ne-am întâlnit acuma, sau poate şi-altădată,
Te-ntreb, zărind lumina, sub pleoapa-ţi tremurată?!
Şi-am înteles menirea unor nescrise legi,
Ce-n lunga pribegire rămasu-ne-au întregi.
Am dăltuit o treaptă în amintirea vie,
Din focul pasiunii şi roua din câmpie.
Şi în amiaza vieţii, noi clipe de extaz,
Mai pun o sărutare, pe-al inimii obraz.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul din păr

Azi m-am vopsit...
Un gri perlat
ca toamna cea gri
strălucind, pe-nserat.
Întâi mi-am cumpărat vopseaua
albă ca neaua,
apoi, o picătură
fără măsură, de ceaţă
şi le-am amestecat
în cafeaua mea caldă
de dimineaţă!
N-am mai băut,
le-am lăsat doar o clipă
în ceşcuţa cea verde şi mică!
Apoi am luat
şuviţă cu şuviţă
şi le-am colorat
cu un vârf de peniţă...
Încet, încet,
ca pe un bloc de desen
şi-n părul meu alb
a apărut un poem!
Cuvinte nu am
să-ţi explic şi... nu-mi vin
căci toate-au rămas
în poemul sublim!
Dacă ai şti,
ce frumos am pictat...
Un gri perlat
ca toamna cea gri
strălucind pe-nserat!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşi fără chei

Bezmetic umblu,
Încurc uşile prin viaţă,
Caut chei pe care le-am pierdut.
Grijile nu mai ştiu
Prin câte buzunare le-am pus.
Cheile,
Brelocul de la chei
De la uşi demult încuiate,
Numele iubirilor le uit,
Uşile trântite,
Chei ruginite, uitate
Prin sertarele scorojite...
Încurc cuvintele,
Caut sinonime
Le uit,
Vorbesc totuşi în parabole
Să nu-mi uit ideea pe care
O uit totuşi, inevitabil,
Mă aplec spre tine să te sărut,
Hei, e doar o altă uşă închisă?
Nu-i nici o uşă,
Nu e nimic!
E doar ziua de mâine,
Pustiul zilei de mâine,
Iluzia zilei de mâine,
E doar iluzia uitării,
Poemul necitit,
Scrisoarea neterminată,
Frunza de adio,
Iluzia unui sărut.
Iluzia unei insule,
Insula dintre mine şi tine
Cu uşi fără chei,
Iluzia unor uşi încuiate,
Cu cheile pierdute în mare,
Pe care le tot încurc...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Sincer, nu cred că-i bine, n-ar trebui să-ţi spun... Dar dacă insişti... Cu o săptămână înainte de a fi şi voi acceptaţi în echipaj, după ce aţi susţinut testele acelea, dat fiind că tocmai terminasem cu nava asta, "Pacifis", eu, Alex şi Nis, primisem deja vestea participării la misiune, evident, de la nimeni altul decât dom' director, iar dom' profesor Manea ne-a pus în vedere să ne anunţăm părinţii... Şi i-am anunţat, dar seara următoare, pentru că prima oară n-am îndrăznit şi nici nu eram foarte siguri de veridicitatea anunţului primit. Dom' director părea supărat pe noi că nu l-am crezut, la fel şi dom' profesor, care ne-a reproşat ceva de genul "Aveţi cumva impresia că ne jucăm de-a misiunea spaţială cu voi, băieţi?!" Aşa că, în seara aceea, n-aveam încotro, le-am spus părinţilor, acasă. Alex şi Nis au fost norocoşi, părinţii lor au fost în cele din urmă de acord, nu s-au împotrivit. La mine a fost altfel... Blondul nu a reacţionat în nici un fel, a primit vestea cu calm, sau cel puţin aşa părea, nepăsător, sau nici nu-mi dau seama exact, dar mama... Ea a fost total împotrivă, categoric, de la început! Cu câte cuvinte n-a încercat să mă convingă să renunţ... În cele din urmă mi-a zis că pot pleca în această misiune, doar peste cadavrul ei! Atunci eu, în loc să-mi fi văzut de treabă, să fi tăcut, i-am răspuns cu impertinenţă: "Ah, da?! În cazul ăsta, de abia aştept să particip la funeralii, cât mai curând, de preferinţă, zilele astea..." Asta ar fi tot! Pot adăuga doar că m-a pălmuit zdravăn, pentru prima oară în viaţa mea, dar meritam... Şi nu palma primită mă durea, cât sufletul, din cauza acelor cuvinte cărora le dădusem glas. Încă mă dor şi acum, la fel de mult ca în acel moment. Şi-n fiecare an ce trece, cuvintele acelea atârnă din ce în ce mai mult, mai greu. Pricepi acum?!
Lia: Vai, Luci... Da, te înţeleg.
Lucian: Bine. Sper să mă înţelegi, pentru că... Eu, nu, încă n-am reuşit! Uneori mă enervează la culme felul ăsta al meu de-a fi, dar pe moment, nu-mi dau seama că greşesc, doar după ce faptul e deja consumat şi nu mai poate fi schimbat nimic... Regret, însă degeaba!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamei

... când ai plecat mijea de zori
şi orizontul sângeriu la răsărit
împrăştia rafale de fiori
peste pământ de noapte ostenit

eu am ieşit afară pe furiş
şi văd că tata plânge lângă prag
zgârcit şi ţărăneşte şi pieziş
şi sprijinit pe-o coajă de toiag

s-a prăbuşit tot cerul peste tot
şi cerul meu intern s-a prăbuşit
şi tu acolo, undeva, pe eşafod
te mai luptai în gândul meu cu: "N-ai murit"

şi brusc am încetat să te mai simt
şi brusc m-am resemnat cu: "Nu mai eşti"
la fel de brusc în spaţiu şi în timp
s-a stins un Soare mic şi omenesc

şi altul s-a aprins în eu-l meu
şi de atunci suntem un tot întreg
şi de atunci mă are-n pază Dumnezeu
şi de atunci spre tine merg şi merg

când voi ajunge nu mi-i dat să ştiu
cum voi ajunge încă nu mi-i dat
e pregătit internul meu sicriu
şi testamentul meu, needitat

oricum, aşi vrea să plec ca tine-n zori
şi orizontul auriu la răsărit
sărute cununiţă ta de flori
pe fruntea altui suflet mistuit...

poezie de Iurie Osoianu (3 ianuarie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul ţipăt al pescăruşului

atunci ne-am iubit pentru ultima oară
ştiu că făcusem bagajele
am privit încă o dată în cameră
să văd dacă nu cumva am uitat ceva
după care m-am băgat sub duş -
şi ţipătul pescăruşului s-a auzit
pentru prima oară

tu erai mai tăcut decât de obicei
nu ştiu ce dracu ţi se întâmplase
toată seara ai stat retras pe balcon
ascultând cum se repetă marea,

la un moment dat am venit lângă tine
şi te-am întrebat de ce eşti aşa trist
ai bâiguit ceva despre nişte amintiri -
la început n-am înţeles, vocea ta era acoperită
de zbuciumul valurilor

înainte să plecăm te-am dorit
aproape că-mi venea să te devorez ca o fiară sălbatică
atunci când simte sângele zvâcnind,

şi nu ştiu cum naiba s-a făcut
că ţipătul pescăruşului s-a auzit pentru a doua oară
ca şi cum ar fi venit de undeva
din lăuntrul tău

suna atât de real încât
mi-am pus capul la tine pe piept
ca să-l ascult încă o dată
dar nu s-a auzit decât ceva
aidoma unei mări agitate,

atunci când te-am văzut intrând în valuri
aproape că am ştiut,

aproape am ştiut
că ţipătul pescăruşului
se va auzi pentru a treia oară
şi l-am văzut cum ieşea din tine
înălţându-se spre zenit,

şi-apoi deodată s-a făcut linişte
de parcă inclusiv marea ar fi
amuţit,

cât să aud cu o precizie înspăimântătoare
ceea ce valurile au acoperit
în seara de dinainte de a fi făcut dragoste
pentru ultima oară,

şi-am înţeles în sfârşit de ce îmi spuneai
că
te umpli de amintiri

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo

deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo

deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere

era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare

toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică

iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine

dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea

prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc

oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu

în toată graba asta doar eu şi Ana

geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă

s-au epuizat toate argumentele

nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu

cafeaua a dat în foc

jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana

poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palmele cu degetele ridicate

N-am încăput în groapa comună,
mi-au rămas gândurile afară
şi fiecare a început să se întrupeze la loc,
lumina lor s-a mutat într-un schit la înălţime,
palmele au rămas cu degetele ridicate
şi orice zăvor sare prin atingerea lui.

Din câte am văzut doar tu ştii să priveşti cu sufletul
urmele lăsate pe cer
de păsările universului.

Totul s-a întâmplat pe tăcute
cu limba sporită-n cuvinte scrise,
timpul nu ascultă de nimeni
şi pleacă cu clipele înşirate pe aţă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amalgam

vin de la spital
mama a fost operată dimineaţă
îmi tremură picioarele
îmi vine să vărs

în faţa ochilor
doar tărgi şi seringi
aparate complicate şi oameni incompleţi

mama e mai uşoară cu câteva pietre

când m-a văzut în uşă
mi s-a părut
că mă năştea din nou

pe chipul ei
durerea şi toată lumina vieţii

se chinuia să râdă
un domn – şi el incomplet – i-a spus că e frumoasă

cum să nu fie frumoasă mama mea?

înainte să plec
am strâns-o de-un deget
vei fi bine, căprioaro, i-am zis, ai să vezi!

Zâna a râs puţin

pe coridor
mi se părea că plutesc
şi-mi spuneam în gând
Doamne, cât îţi mulţumesc pentru zâmbetul ei!

în faţa următorului salon de reanimare
am dat cu ochii de tanti Todosica
vindea demult cele mai bune prăjituri
la cofetăria din colţ
plângea şi-şi zgâria obrazul drept
soţul ei nu rezistase

un preot se bâlbâia
rudele scrâşneau din dinţi
de ce nu l-ai împărtăşit?
cum e sufletul, părinte?
sufletul lui? dar al tău?

restul cuvintelor nu le-am mai auzit

nu mai pluteam
se lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele mele
m-am chinuit să urc de la 3 la 8

la pediatrie mă aştepta o tânără
n-o cunosc
ştiu doar că se numeşte Claudia
şi că e prietena din facultate a prietenei surorii mele
fetiţa ei de abia o lună e bolnavă
nu are cine veni la ele

a ieşit pe hol
i-am dat sacoşa cu mâncare şi fructe
printre uşi, peste mâna asistentei,
Claudia mi-a dat o iconiţă cu Maica Domnului de la Mănăstirea Cămârzani

mi-au dat lacrimile
sufletul omului este atât de imprevizibil
o străină m-a făcut să plutesc din nou
nici nu ştiu când am ajuns în faţa spitalului

ştiu doar
că m-a sunat fiica să mă întrebe când ajung acasă
şi că am ridicat ochii spre cer
vorbind cu Dumnezeu
nu-i aşa că mama vine acasă?...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!