Dă-mi…

un ceas cu frână
să iau curbele mai
lin
să nu devin detaliu
în decorul altui destin

o sapă chimică sau
măcar electromagnetică
să-mi plivesc sera
prea multe ierbi peste flori
crescut-au

o strângere de mână
în locul celei de
inimă
să ştiu că nu trăiesc
unicul rătăcitor – cum mor nu contează

prietene…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar prost

nu ştiu să iubesc
nici să urăsc
sau să port obidă
sunt precum băţul de chibrit
gata să scapere
doar că jilave timpuri am mai prins

nu ştiu unde-i focul
o fi la cap
o fi trupul subţiriu
o fi altundeva

nu ştiu să mor
tot aşa cum n-am ştiut singur a mă naşte
şi ca să nu râdeţi de mine cât sunt de prost
ceva tot ştiu

ştiu că toată zbaterea asta e pentru tine
tu mă înveţi clipă de clipă
bunul din rău
ca o lumină
ca o iubire
ca focul
nu ştiu să mor
aşa cum n-am ştiut singur a mă naşte

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anti-poem

parcurg viaţa pe contrasens
accelerez
curbele le iau şi
nu le mai las la loc
le confisc pe liniile tălpilor în care
cine ştie să citească aşa
ca în palmă sau ca în cafea
aproape că mă înţelege
urc dealurile cum aş coborî
cobor şi am senzaţia că
trupul îmi rămâne undeva
în urmă
.
iar în urma mea
nicio urmă
.
singur dor pe care nimeni nu-l rosteşte
este dorul de mamă în sens placentar
.
sunt dat în aia a mamii
de mulţi - printre care eu mai mult -
doar vorbe -
ei, ăia mulţii, nu ştiu
cât aş vrea

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi rămâne o rană deschisă... sau nu!

Nu-mi amintesc
decât lucruri uitate şi seci
ca-ntr-un vis urât...
clipele ni se-mpuţinează-
până şi gândul la tine imi sapă
uneori, locul de veci...
ce tristă chemare am avut
să-mi caut iubirea dintâi
dintâi plecată,
şi ce frumos ne-am prefăcut!

Azi, vrând să te caut şi vrând să te ştiu
pun clopoţelul peste lumânare,
să fac intuneric...
să-mi dezgrop sufletul aproape viu
să-mi amintesc că nu-s vinovată
dacă-mi iau bilet numai dus
ca şi cum din mine nu-s plecată...

Sunt bucurii şi dureri
peste care, poate ne-am întâmplat
de la care am întârziat
sau am lipsit nemotivat...
iubirea nu te-aşteaptă!
nu vine când vrei tu...
putinţei de a răbda sa-i dau o şansă?!
poate in cer, că aici pe pământ
voi rămâne o rană deschisă sau nu...

poezie de Daniela Pârvu Dorin (1 iulie 2016)
Adăugat de Daniela Parvu Daniela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diurnă

Eu mor în fiecare zi,
Mor de fumat şi mor de tine,
Şi mă îmbăt de ce-ai lăsat,
Parfumul câmpurilor pline.

Şi mor încet şi elegant,
În cluburi cert exclusiviste,
Cătând priviri de diamant,
Privirii mele mult prea triste.

Neobservat, un abur viu,
Mai rătăcesc printre destine,
Nici nu contează că eu ştiu,
Să port în piept zile senine.

Dar mor încet şi-nsingurat,
Mor de fumat şi mor de tine,
Şi-n amintiri mi te-am lăsat,
Arnici să-mi coşi pe etamine.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traind etern, murind zi de zi

as vrea sa-mi zambesti mereu,
sa mor incet de a ta zambire
sa ma rivesti, sa ma deochi,
sa inviu de a ta privire,

sa ma saruti usor si dulce,
sa te iau usor in brate,
dar totul este mult prea trist,
am sa traiesc doar din sperante

cu flori multe, versuri, poezii,
devin banal, usor prea antic,
dar totusi incerc sa te cuceresc
prin felul meu de a fi romantic

ai sa fii la mine-n suflet
te-am indragit si orice-ar fi
la tine-n suflet am sa traiesc etern
dar am sa mor zi de zi

poezie de Boros Otto
Adăugat de Boros Otto
Comentează! | Votează! | Copiază!

fotografii mişcate tare

distorsiuni
pun demonilor derute
sau ignorându-i păşesc pe muchii
între parabole şi instincte
iau cu mine frânte
traiectorii

văd ţărmul, dar nu văd marea
ating lumina, dar nu ştiu Cuvântul, ard
oblic
chimic vântul şi nu ştiu
nu ştiu unde mi-e pământul
ah, rădăcinile mele lichide
cum mai stau umbră…
distorsiunilor!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

rătăcire

nu ştiu
ce zi este astăzi din cele şapte
din cele treisuteşaizecişicinci din cele…
nu cumva sunt mai multe zile în ziua aceasta?!
…un fel de întâlnire a lor
de împreunare a ceasornicelor în dans iar eu
nu-s spectrul ei dedesubt, sub moara aceasta mestec
crescute din cadrane ierbi amare singur
în înăuntrul meu răstignit

de-aş fi
de mi-ar spune careva cu precizie ce-ar schimba –
ar fi «speranţa» nu doar umbra
cum aş şti s-o recunosc?!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

rătăcire

nu ştiu
ce zi este astăzi din cele şapte
din cele treisuteşaizecişicinci din cele…
nu cumva sunt mai multe zile în ziua aceasta?!
…un fel de întâlnire a lor
de împreunare a ceasornicelor în dans iar eu
nu-s spectrul ei dedesubt, sub moara aceasta mestec
crescute din cadrane ierbi amare singur
în înăuntrul meu răstignit

de-aş fi
de mi-ar spune careva cu precizie ce-ar schimba –
ar fi «speranţa» nu doar umbra
cum aş şti s-o recunosc?!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autodenunţ

azi am ucis
cu mâna mea am strâns de gât
sumedenia de alter ego prea deştepţi
prea buni prea
beatificaţi de spaimele celui dintâi
mereu corectându-mi între-paşii
singur
de acum
voi duce jugul fricii că nu voi mai greşi
nefiind cine să-mi ţină contul
am dreptul constituţional să fiu prost şi
măcar de-aş fi

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exces de sentimente

Prea multe sentimente

Într-o singură inimă

Prea multe gânduri inocente

Adunate în palmă

Prea multe dureri prea multe vise

Unde au loc şi rezistă timpului

De atâta vreme închise

Ascunse de razele soarelui

Prea multe semne de întrebare

Ca într-un joc divin

Prea multe răspunsuri în aşteptare

Unde rătăcesc de nu mai vin

Şi totul pare anormal de firesc

Toate nedreptăţile din labirintul lumii

Una câte una ne-amăgesc

Lovind la porţile raiului inimii

Unde oare încap atâtea cuvinte nerostite

Când totul este ocupat de iluzii

Unde trăiesc speranţele adormite

În aşteptarea fericitelor concluzii

Prea multe sentimente într-o singură inimă

Ce bate împovărată de griji şi nevoi

Prea multe şi totuşi prea puţine

Din fericire pentru noi...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Florentina Danu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

aproape că mor
deşi
nu ştiu cum e să mor
de-atâta frumuseţe
îţi spun ţie
stâncă rămasă
ce îmi veghezi somnul
ţie îţi spun
ca şi cum am fi
două bune prietene
una cu gâtul prea lung
ce visează în ape adânci
şi eu
o altfel de fiinţă
cu gâtul retezat de eşafod
în adâncuri de sare şi cimbru
din cer
ţie îţi spun
piatră
eu n-o să mor niciodată
pentru că sunt aidoma ţie

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiul candorii

Ştiu să întreb
Despre miei, despre flori.
Odată-ntr-o pădure
Am sărutat un izvor.

Ştiu ce uimită-i
Culoarea albastră.
Am o grădină
Şi o fereastră.

Mai am şi o carte
Foarte subţire
În care nu-ncape
Decât o iubire.

Pot să-mi iau locul
Lângă tine, pe stea?
- Da, spuse prinţul,
Eşti prietena mea.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă-mă tu

Învaţă-mă tu!
Poate anii mi-s duşmani
Şi mi-am pierdut ochii de copil
Pe drumul prea lung,
Poate nu mai ştiu să privesc
Şi doar văd:
Cum taci, cum zici, cum uiţi,
Cum taci...

Învaţă-mă tu!
Poate gândul mi-e umbră
Şi mi-am uitat simplitatea frumosului
În paşii prea mulţi,
Poate nu mai ştiu să fiu
Şi doar trec:
Cum plec, cum vin, cum stau,
Cum plec...

Învaţă-mă tu!
Poate vocea mi-e rece
Şi mi-am ucis cuvintele calde
În aşteptarea prea lungă,
Poate nu mai ştiu să vorbesc,
Şi doar zic:
Cum iei, cum dai, cum fugi,
Cum iei...

Învaţă-mă tu!
Poate somnul mi-e greu
Şi mi-am sugrumat clipele simple
În visurile prea complicate,
Poate nu mai ştiu să merg
Şi doar simt:
Cum mor, cum calc, cum trec,
Cum mor...

Învaţă-mă tu!
Poate viaţa mi-e joc
Şi mi-am dres zilele cu zaruri
În melodia prea caldă,
Poate nu mai ştiu să iubesc
Şi doar vreau:
Cum simţi, cum vrei, cum spui,
Cum simţi...

poezie de Gabriela Chişcari (17 iulie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

…invers

mai du-te-n
ierbi departe să te pască
tauri coborâţi din fulgere
furtuni…
hei, tristeţe,
ţi-ai pus ochii
ca nişte lame ştirbe
pe ceasul meu şi-i tunzi
limbile, cifrele – data blocată
pe 7
de atunci sunt în fiecare zi
în 7, luna nu mai contează….

mai du-te-n
ape tulburi hrană
peştilor de inox – fostele
intenţii de bine
mi-e poftă
să râd în hohot
să ţopăi ca un vrăbioi
destoinic, să alerg – nici
nu mai contează încotro-ul…
Cel mai poftă mi-e să mătur
curtea
în faţa casei părinteşti, strada
până la fântână

mai du-te-n… gară
tristeţe
ia trenul spre invers
oriunde voi fi eu

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt sau nu sunt. Nebun. De fapt la atâta se rezumă întrebarea. Mult prea ades, nemiloasele dureri ne-mping spre hotarul nevăzut dintre raţiune şi demenţă. Dar poate cineva să jure cu mâna pe inimă că nu e nebun? Măcar puţin. Sau să definească normalitatea? Cu vorbe limpezi. Mi-e greu să cred. A fi în stare să dorm liniştit, prefăcându-mă că nu ştiu nimic - sau a nu fi slab de înger. A fi în stare de veghe până mă răzbun - sau a nu fi capabil de o totală jertfire de sine. Prea multe întrebări.

Dan Costinaş în Hamlet. 13 telegrame, T5 (2016)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt copil din flori de cireş

(mama mă privea cum cresc
deci privirea ei mă creştea -
se întâmpla într-o zi
cât alţii într-un an)
.
copacii
părinţii mei adoptivi
mă suiau pe braţele lor până sus
şi-mi părea acolo
cerul
.
toţi arborii cât vedeai cu ochii
mă vedeau cu ochii
cum plec
.
în urma mea
pierdeam urma
.
au venit apoi
hoardele de drujbe turbate
purtate de contururi fără viitor şi
mi-au ucis părinţii
.
pentru asta
cel mai vinovat rămâne
fiul nerecunoscător
rătăcitor
copilul din flori de cireş

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt copil din flori de cireş

(mama mă privea cum cresc
deci privirea ei mă creştea -
se întâmpla într-o zi
cât alţii într-un an)

copacii
părinţii mei adoptivi
mă suiau pe braţele lor până sus
şi-mi părea acolo
cerul

toţi arborii cât vedeai cu ochii
mă vedeau cu ochii
cum plec

în urma mea
se pierdea urma

au venit apoi
hoardele de drujbe turbate
purtate de contururi fără viitor şi
mi-au ucis părinţii

pentru asta
cel mai vinovat rămâne
fiul nerecunoscător
rătăcitor
copilul din flori de cireş

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă florilor şi culorilor

Mă strânge-o tâmplă, şi-ncă una
Şi am să-mi alung cu flori furtuna
O, Doamne, bunule ceresc
Mă las-atunci când fi-va să pornesc
Să-mi iau cu mine toate florile
Să-mi lumineze-n beznă, dorurile

Şi lasă-mă în lumea drepţilor
Din adormită viaţ-a morţilor
Să plec cu salbe din petala lor
Să nu simt, Doamne, al miresmei dor
Să nu devin un suflet pustiit şi gol
Să-mi pun pe cap, cununa florilor
Că ai să-mi iei la schimb lumina ochilor

Dar fie, Doamne, voia ta cea dreaptă
Că tu m-ai plămădit
şi-ţi sunt în mâini, unealta
Mai ştiu că nu-mi va fi greu nici aşa
Că tu m-ai învăţat să văd culori cu inima

De n-am să văd cu ochii
c-aşa-i lăsată rostuirea
N-am să mă plâng de asta
cum este-a lumii firea
Eu vin când zici în lumea ta cea dreaptă
Doar dă-mi, te rog, culori
pe suflet lasă-mi-le pată

Vreau roşu, galben, verde, vreau nuanţă
Te rog, doar lasă-mi dreptul la creanţă
C-ai răspândit culoare-n fiecare floare
Şi le-am simţit în viaţă binecuvântare

De cer prea mult, te rog, atunci mă iartă
Dar vina n-am că-n flori e-o colorată artă
E arta pe care, tu Mărite, ai creat-o
Pe care-n lumea vie cu respect, am adorat-o

Şi să nu-mi spui, Doamne, că nu e nevoie
Că ştiu că n-am să mor de bunăvoie

Nu cer, o Doamne, mult prea mult
Vreau doar culori în suflet să-mi ascult
Să mă-nvelesc cu tot ce mi-e mai sfânt
Să-mi fac din flori, un giulgiu ca veşmânt

Să nu mă laşi în negru doar
Că îmi va fi, Prea Bunule, amar

În lumea celor ce nu mai cuvântă
Tu lasă-mă să-mi duc culoarea sfântă
Şi am să vin desculţă fără să crâcnesc
Dar lasă-mă în roşii flori să mă-nvelesc

Vreau pete, de culoare vie
Vreau flori când nu va fi să-mi fie

Îmi plâng în braţe toate florile
Ascultă-ne acuma, şi-mi iartă rugile
din lacrimi dulci şi picături de rouă
Dar ştiu că, după moarte, încep o viaţă nouă.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

măcar…

Bună ziua, cititorule, dă-mi mâna ta
printre aceste şiruri de cuvinte – care
deseori îţi decojesc rănile şi prea rar
ţi le ling
Să mă ierţi
când răsucesc virgule în carnea verbului «a păsa»
până ce dau de numele tău
Tu eşti acela care vede
poezie, zbatere gemând sub literă
este doar meritul tău că în muchiile foilor
profilezi poetul care nu voi fi niciodată
în realitate
…am şi eu ceas la mână
asemenea ţie înjur şi îmi caut
rugăciunea pe măsură şi dau
cu râsul-plânsul de pereţi, de podele – hei, cititorule,
dacă te-aş întâlni, ţi-aş săruta mâinile şi sprânceana
probabil vei căuta să mă convingi să renunţ
la scris – docil te voi împăca şi voi poetiza
prin pantomimă, imitând zborul zilei de pe urmă
a unui fluture într-o grădină cu flori –
grădină pe care cu mâna mea ţi-o voi crea
acum îţi spun doar bună ziua şi
măcar de ţi-ar fi
măcar de ne-ar fi…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vertigo

sunt gospodină

oh şi ce bună gospodină

trec prin toate camerele apartamentului şi dau perdelele la o parte

deschid în larg ferestrele

scutur bine

dream-catcher-ul de energii negative

mi-am închis conturile de socializare

şi încă nu ştiu ce mă tentează mai mult să iau de la capăt

a început să mă sune lumea

să-mi trimită mail-uri

chiar şi scrisori

mi-am instalat messenger

dar n-am găsit niciun mesaj vechi în arhivă

totul dinainte de tine s-a şters

toate flirturile infantile dinainte de tine

când eram o mică ipohondră

o idealistă angrenată

în relaţii pasagere

ameţită de prea mult malţ şi weed

prin parcuri peste care acum

au pus mult ciment şi maşini

mult ciment şi deşeuri

sunt gospodină daaaaah

intru în mintea mea

şi ucid toate insectele care se agitau acolo

ca în jurul unei surse de lumină

iau aşchii din inimă le ţin în palmă

şi îmi place cum în lumină

chiar şi durerea

începe să strălucească să pară frumoasă

să înduioşeze

s-a schimbat

anotimpul în fereastră

ca o imagine de background pe un ecran

un vârtej de frunze multicolore

mă ia pe sus

devin melancolică

devin vulnerabilă

şi ce minunat e

ştiu că tu mă iubeşti pentru asta

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!