Doină în pustiu

E toamnă, e ceaţă, iar frunzele mint
că-s picuri de aur din nori de argint;

E rece sub cerul închis, mohorât,
cu Timpul zbătându-se-n el, zăvorât;

Rafale de vânt, nevăzuţi bidivii,
scurtează durerea din lungi agonii;

Pe-o ramură udă, -n tărâmul neviu,
o frunză vibrează a doină-n pustiu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brumar

Se scurg, din tării, peste ramuri de-arţar,
stropi reci şi grăbiţi să ascundă-n pământ
dureri provocate-n rafale de vânt
pe cerul cu nori din al toamnei amar.

E-o ceaţă lăptoasă de jur-împrejur
şi-n ramuri burează cu ace subţiri
ce-ndeamnă, în seve, să fugă-amintiri
din vremea cu Soare şi frunze-n huzur.

E ud pe alee, şi-n iarbă, şi-n cer,
e recele toamnei, tristeţe, urât,
e-un timp nedorit, nechemat, mohorât,
e ultimul pas din al iernii foaier.

Mai trece-o rafală prin ramuri de-arţar
şi-ndeamnă o frunză la zbor prefăcut
în marea uitare din stratul de lut
al toamnei urâte din luna brumar.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet în tremur de vânt

Bătea şi vânt prin spicele uscate,
Erau şi mărăcini prin ele-ascunşi,
Iar macii trişti, cu capete plecate,
Zăceau în lan, de ghimpii lor străpunşi.

Ce zi era! – părea înmormântare:
Cădelniţau pe cer atâţia nori
Cu stropi ce se jertfeau, crezând altare
Întinderi pustiite de culori.

Iar paşii tăi se-ndepărtau pe-o cale
Ce se pierdea în cerul amurgit
Cu urme de fâşii zodiacale
Întinse înspre marele sfârşit.

Iar vântul... vântul tremura-n rafale,
Plângând petala macului strivit.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aur şi argint

Eşti singură-n apus, în prag de toamnă,
când gândurile-ţi toate, purpurii,
îţi urcă pân' la nori şi te îndeamnă
să le urmezi, ca ele să devii.

Obrajii-ţi ard, iar inima pulsează
în ritm ce-ţi face sângele torent
ce îţi inundă trupul şi cutează
să-ţi fie, al dorinţei, stimulent.

Te laşi în voia cerului o vreme,
şi îţi alinţi un dor neîmplinit,
pluteşti în rubiniul cu poeme
al zilei ce se-ndreaptă spre sfârşit.

În liniştea apusului, îţi pare
că Soarele, pe drumul său de foc,
e timpul ce se scurge într-o mare
în care anii nu-s decât un joc.

Îţi cauţi gândurile - se-nserează -
le-aduni sub raze care nu te mint
din Luna ce, acum, îţi luminează
cărarea cu şuviţe de argint.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când frunzele toamnei

Când frunzele toamnei paşesc către moarte
Şi-un ţipăt de jale răzbate departe,
Întrega fiinţă-mi, iubito, se strânge,
Iar sufletu-mi soarta, pe rând, le-o deplânge.

Şi verdele verii-mbătat în culoare,
Agonica toamnă îl poartă-n uitare.
Ca-n fiece toamnă, blestemul de ducă,
Din ramuri golaşe şi seva usucă.

Şi eu simt că-s frunză pustie şi rece.
Pe ultimul drum, în convoi, le-oi petrece,
Când clipa vrăjmaşă zvâcnirea ucide,
Din frunze căzute pe glie candide.

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îţi mai treci, uneori, paşi de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoţiţi prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ţi mai ardă nicicând.

Când ardea, ţi-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit şi dorit chiar şi-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, eşti pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arşi în dans şi cântări.

De ştiai s-o păstrezi, ar fi ars şi acum
Cu aceeaşi lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos şi pustiu, c-o făclie... nicicând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Daniel Vişan-Dimitriu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă din nou în calendar

E toamnă din nou în calendar.
Afară bate un vânt rece şi avar.
O frunză cade pe pământul umed, solitar.
E toamnă din nou în calendar
Şi într-un vechi, micuţ bazar
Cântă vesel un lăutar,
Un cântec de dor şi de păhar!
Căci e toamnă din nou în calendar.
Pe strada cu un singur felinar
Trece grăbit un birjar,
Ducând un suflet plin de dragoste şi amar!
Căci e din nou toamnă în calendar.
Iubito tu mă întrebi încet şi rar
De ce nori pe cer apar?
De ce latră în noapte acel ogar?
Eu îţi răspund cu glasul meu sentimental
Pentrucă e din nou toamnă în calendar.

poezie de Vladimir Potlog (23 octombrie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e paparudă dar, din nou, ne udă

E Baba 6 şi... nu se dezminte:
Ne plouă, iar, c-aşa e ea, zăludă
Şi, când rânjeşte - dintr-un singur dinte -
Observ că - din iubire, doar - e udă.

epigramă de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă de aur

Toamna, sărutările sunt mai dulci.
Toamna usucă florile din lunci.
Frunzele dansează luate de vânt,
E toamnă de aur, pe cer, pe pământ.

poezie de Dumitru Delcă (3 septembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustiu de vânt

Azi un pustiu de vânt răzbate –
Un vultur dinspre miazănoapte,
E frig, plouă mărunt şi des.
Toamna şi frunzele mi-a şters...

Şi mi-au rămas copacii goi.
De-o vreme, s-a mutat în noi.
Bruma în suflet mi-a căzut,
Eu plâng cu ploaia, plâng tăcut...

Plouă cu frunze arămii
Şi drumurile-mi sunt pustii,
Un foc îmi arde-n suflet iar –
O toamnă fără de hotar...

Şi bate-n mine-un vânt pustiu...
Ce sunt şi ce am vrut să fiu?!
O toamnă fără de hotar,
Un vânt hoinar... un vânt hoinar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de nor

E-o clipă ce soseşte, îl prinde, îl aleargă
Pe necuprins albastru, deasupra de Pământ,
Şi caută plutirea-i din ceruri să o şteargă
Cu salve lungi de tunet şi răbufniri de vânt.

E dureroasa clipă ce albul îi transformă
În cenuşiul rece al timpului de-apoi,
Luându-I strălucirea, lăsându-l fără formă,
În curgerea grăbită a stropilor greoi.

Nu plânge, căci el ştie c-a mai trecut de-o viaţă
Şi va primi o alta, venită din Pământ,
Cu care-n altă clipă, în altă dimineaţă,
Va fi trimis la ceruri pe-o aripă de vânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte rece de toamnă

E o noapte rece de toamnă
Şi eu visez un vis frumos,
Dar vântul se plimbă pe străzi
Trist şi cam sfios.

E o noapte rece de toamnă,
O frunză cade din pom
Şi undeva departe,
Adoarme un pui de om.

E o noapte rece de toamnă
Şi se aude cum latră un câine,
Un cocoş sprinten ne anunţă
Că o nouă zi vine.

E o dimineaţă rece de toamnă
Şi eu m-am trezit din visul meu plăcut,
Privesc la geam şi mă mir
Cât de repede noaptea a trecut.

poezie de Vladimir Potlog (3 octombrie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmarul de sfârşit

S-a îngrozit pădurea trezită-n dimineaţă
De albul ce-a-nvelit-o cu nedoritu-i voal,
Se zvârcoleşte râul sub platoşa de gheaţă,
Iar frigul este rege-n tabloul hibernal.

Nici nori nu se arată, iar Soare nu mai este
Deasupra de regatul odată înverzit;
E albul simplu, rece, tablou, miraj, poveste,
Coşmarul unei toamne în clipa de sfârşit.

Îşi tremură mirarea în frunze-ngălbenite
Un fag ce îşi retrage şuvoiul vieţii-n el,
Lăsând în scoarţa-i aspră durerile venite
Cu albul ce-l întinde un nemilos penel.

E albă nemişcarea şi-n umbre e tăcere,
Pădurea e decorul tabloului neviu
Cu tuşe-nfrigurate, atingeri de durere
Şi strigăte-ngheţate, lăsate în pustiu.

Când, ameninţătoare, apar, din vremi trecute,
Sub pelerine albe, stihiile ce sorb
Din ultimele frunze culorile pierdute,
În cer, pe aripi negre, se leagănă un corb.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge-o fată

Într-o vale îngropată
În amestec de culori,
Prăbuşite-n sol şi nori,
Singură mai plânge-o fată.

Câte-o frunză muribundă-n
Poală i se-aşterne lin
Când trezită de suspin,
Geme udă, sângerândă.

Tremură-adierea rece
Într-un glas mereu suav,
Când al ei surâs firav,
Calea gândului petrece.

Altă lacrimă din nori
Udă frunza-ntunecată,
Care plânge liberată
Ca şi ochii visători.

Toamna tainele-şi divulgă,
Noaptea cade cenuşie
Ca pădurea-n apatie
Şi fantasmele alungă.

Iară sub bătrân stejar
Din stele născută,
Suspinând in poala udă,
Plânge-o fată cu amar.

poezie de Emil Utalea
Adăugat de Emil Utalea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin de frunză

Mă simt ca un mugur pe-o cioată de fag
Din ziua ce vine îmi sorb energii,
Răpusă de frig în al nopţilor prag
Natura renaşte scăpând de urgii,

Prin picuri de ploaie pierduţi printre crengi
Să fiu clorofilă întregii păduri,
Renasc către soare-n armate întregi
Şi sunt tot un verde trecut prin arsuri,

Mă simt ca o frunză pe-o cioată spre cer
Şi care la toamnă va umple cărări,
Sortită drept hrană-ntr-un lanţ efemer
Mă bucur de soare şi ploaie în zări,

De-abia răsărită-n pădurea din deal
Copacul renaşte prin frunzele mii,
Redau libertate pe-un larg areal
Şi-n verde, tăcută îmbrac galaxii,

Renasc în copac şi-n deplină uitare
La toamnă, răpusă de vântul nebun,
Din frunza cea verde hrănită de soare
Voi umple cărarea când stelele-apun.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă

E toamnă. Marea bate-n ţărmul ud
Şi furioase valurile-njură
Bolborosiri de spume se aud
şi cerul e mânjit cu nori de zgură.

Sunt multe ceasuri şi e încă ziuă
pe nisipul ţărmului pustiu
Şi rece suflă vântul şi-n târziu
şi marea neagră bate apa-n piuă.

poezie clasică de Nichita Stănescu din volumul: Nepublicate 1953
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie

Ştii, doamnă?
Era toamnă când te-am văzut.
Era pustiu de tine.
Fără să ştiu
cenuşa norilor îmi înecase văzul
iar auzu-mi era vânt...
O şoaptă mi-a fost deajuns
ca vântul pustiului să nu mai bată.
O şoaptă... Atât.
O şoaptă transformată în sărut
de frunză rugunie
îmbrăţişată de glie.
Şi în apus de toamnă
am scăpat de pustiu,
iar acum, la plecarea ta
am rămas copac siguratic
în prag de iarnă argintie.

poezie de Dorel Lazăr
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picuri, picuri

Picuri, picuri...
Picuri sălbatici,
Pămâmtul năvălesc
Reci şi nebunatici,
Joacă printre crengi.
Frunzele lovesc,
Cu putere lină
Picuri năvălesc
Salcia senină.

Picuri, picuri...
Picuri de ploaie,
Din cer cad cu putere
Şi parcă declar războaie
Copacilor plini de durere.
Cu ură lovesc
Natura blajină,
Picuri năvălesc
Salcia senină.

Picuri, picuri...
Picuri de lacrimi,
Din cer cad cu durere
Suflete pline de patimi
Se descarcă in tăcere.
Pământul lovesc
Cu lacrimă lină,
Picuri năvălesc
Salcia senină...

poezie de Radut Simina
Adăugat de gandesc deci exist
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonie de toamnă

Astăzi îţi dau să savurezi în culori,
o simfonie de toamnă
şi o frunză de castan matur,
cu coaja strălucitoare în zori,
iar fructul fraged, ce savurat încet
nu te va lasa niciodată sătul...
E-atat de puternică aroma de toamnă,
că vreau să-i pun pe deget,
un inel fierbinte şi-un sărut pe buze...
s-o las în soare fără vlagă.
Să crezi că esti din nou copil,
nascut din flori şi frunze
cu leagănul pe pat de iarbă...
Perdea de baldachin din aripe de fluturi
sau frunze de aur de vânt dansat;
Laptele să-l bei, picurând pe barbă,
din struguri albi şi limpezi...
cu degetele dulci de la ciorchine.
În simfonia toamnei să cauţi mângâierea
în culoarea băncii pe care te aşezi
s-asculţi cum cântă noaptea, luna
care tresaltă-n jocuri de aşteptare,
în bălţi în care înoată ultimele frunze
luminoase... clare... pănă să cadă bruma.
Vreau să-ţi dau o simfonie de nori şi soare,
când letargic încetineşte timpul,
iar toamna se preface-n pictor
pictându-ţi calea cu fructul din culoare;
Pictează vise-n simfonii, pe frunzele de aur,
când noaptea mai cade tristă, cate-o stea,
sau o lumină blandă, în rătăciri de licurici
făcând înc-o brăţară pe-al cerului tezaur.
Îţi dau o simfonie, cu miros de toamna...
a must şi fructe coapte... a tufănică
în culori de curcubeie care să se afunde
în adâncul inimii tale, frumoasă doamnă!

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Labirint

Privesc cu uimire în sufletul meu
şi lucruri de care nicicând n-am ştiut
se-arată zâmbindu-mi, spunându-mi că eu
sunt cel ce le-adună din necunoscut.

Sunt multe, şi-apar pe măsură ce merg
cu gândul, uimit, pe ciudate cărări,
ce par diafane şi-n urmă se şterg
pierzându-se, parcă, spre alte-aşezări.

Sunt locuri ştiute, cu cerul aprins,
înaltul e sacru. Ciudatul decor
mă cheamă, m-atrage, spre el sunt împins
iar pasul mi-e sigur şi încrezător.

Sunt altele-nchise sub cer mohorât
din care răzbate un aer închis,
secrete ascunse în loc zăvorât
din partea de suflet pierdută-n abis.

Parcurg, cu uimire, un vast labirint
prin care demult n-am mai fost şi ascult
o muzică nouă, un clinchet de-argint
ce-acoperă totul şi-apare-n tumult.

E-aproape ieşirea din sufletul-vis,
îţi văd ochii umezi ce-aşteaptă să ies,
priveşti înspre sufletul proaspăt deschis
prin poarta la care doar tu ai acces.

Aleg amintirile-n care-am crezut:
o inimă care pe buze-a pulsat,
un dans ce se termină cu un sărut,
- Iubito, de-ai şti ce frumos am visat!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!