Toamna, număr prim...

Este Septembrie şi-i cald,
Doar roiuri de ţânţari plutesc,
Deasupra mării de smarald
Şi a naturii plină de lumesc.

Umiditatea permanentă şi activă
Aruncă valuri de bruboane peste corp,
Iar mintea îmi devine evazivă,
Când se-ntâlneşte cu un strop.

Asudă pielea şi întregul corp
Şi doar natura aşteaptă o schimbare,
Cocorii încă nu-s întorşi de tot,
Iar mintea zburdă spre visare.

Acum, mi-am amintit frumos,
Cum poate toamna să întoarcă timpul
Şi cum, iar, frunze se întind pe jos,
Ca un covor ce-mi oglindeşte nimbul.

Visând la locuri pline de speranţă
Cu jocul vieţii relaxat,
Mă-ndrept voios spre cutezanţa
Unui tărâm frumos, uitat.

poezie de Liviu Reti (1 septembrie 2018)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit toamna

Cad frunze ruginii şi se aştern covor
Sub paşii mei foşnesc ca şoaptele de-amor
Pe cer, deasupra mea, pluteşte un cocor
Ce pare rătăcit de stolul călător.

E toamnă şi pustiu, şi parcul este trist
Pe strâmtele alei e doar un poliţist,
Iar eu mă plimb tăcut, de parcă-s un turist
Intrat într-un tablou în stil renascentist.

Un nor mare şi gros se-apropie grăbit
Şi ploaia va cădea din ceruri negreşit
Iar soarele s-a dus uşor spre asfinţit,
Căci ziua s-a scurtat, iar noaptea s-a lungit.

Pe-o creangă, în copac, un corb de abanos
Se uită cu nesaţ la un covrig de jos
În timp ce lacul mic, care zâmbea frumos
Acum îmi pare-a fi un pic morocănos.

Spre casă mă îndrept, că s-a întunecat
Şi parcă din senin răcoarea s-a lăsat
Un câine vagabond a pagubă-a urlat
Că toamna e aici, iar vara a plecat.

poezie de Octavian Cocoş (4 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum aş putea să iubesc toamna?...

cum aş putea să iubesc toamna
pentru dimineţile ei mohorâte
ce-mi atârnă de suflet
împovărându-l
pentru cocorii alungaţi
şi frunze desfrunzite
călătoare-n delir
covor aşternând
al doamnei plătit bir
pentru nesfârşitele nopţi
pline de tăceri
când timpul parcă adoarme
şi azi abia se rupe de ieri
cum aş putea să te iubesc toamnă
pentru oglinda ce acum îmi arată
un chip răvăşit şi străin
când simt golul sub pleoape
şi-amurgul răsare
tot mai aproape?...

poezie de George Ioniţă (6 octombrie 2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exerciţiu de timp...

Îmbătrânim pe fiece secundă,
Iar timpul buclucaş dispare-n undă.
Prin univers el zburdă negăsit
Şi-adoarme trist când am murit.

Mirarea vieţii se propagă-n el
Şi ne trasformă printr-un joc fidel,
Doar fericirea creşte-n noi
Şi ne absolvă paşnic de nevoi.

Visarea clipei o uităm,
Prin focul serii ce-l creăm.
Iar valul dezmierdărilor pierdute,
Pe buze se aştern tăcute.

O rază ancestrală leneveşte,
Iar faza lunii se căzneşte.
Şi schimbă nopţi tăcute-n zile,
Cum moartea stinge minţi ostile.

Rămâne-n noi trecutul efemer,
Pe cerul amintirilor din auster.
Şi frumuseţea clipelor visate,
Ce ne-amăgesc frumos în noapte...

poezie de Liviu Reti (8 noiembrie 2014)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie de toamnă

Se pregătesc cocorii,
Să plece înspre sud;
Iar cerul cheamă norii
Şi pruna cade-n dud.

Lumina e cam scurtă
Şi noaptea se întinde,
O rândunea se mută
Şi nimenea n-o prinde.

Micuţe stele zburdă
Pe negrul de pe boltă,
Pământul iar asudă,
De sub bogata holdă.

Cu utilaje grele
Mesenii se întoarnă,
Sub cerul plin de stele,
Ei holda o răstoarnă.

Semeţ se-ntind cocenii,
Tuleii deopotrivă,
Cu jind privesc mesenii
Şi îi aşază-n stivă.

Se pârguie ciorchinii
Sub frunza arămie,
Iară pe deal ciulinii
Împung butuci de vie.

Se umezeşte trist
Un drum întortocheat;
Când micu alpinist
Răzbate dealu-n cant.

Mă-ncumet să pornesc
Spre cornul abundenţei,
Ce cade în lumesc,
Cu liniştea cadenţei...

poezie de Liviu Reti (1 septembrie 2015)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indemnul şcolarului

Hai la şcoală! Hai, acuma!
Timpul nu aşteaptă.
Lasă grijile la muma
Şi un plâns în şoaptă.
Hai, fi primul ce învaţă,
Alfabetul e frumos,
Şcoala veşnic e povaţă,
Haide, fii curios!
Alţi copii la şcoală sunt
Din acelaşi an,
Jocul lor pe-acest pământ
N-o să fie-n van.
Semne, litere se-mbină
Cald şi armonios,
Timpul nu stă în odihnă,
Dar trece frumos.
La sfărşit de an şcolar
Coroniţa o aşază,
Peste fruntea de ştrengar,
Ce frumos visează.

poezie de Liviu Reti (17 septembrie 2020)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie, din toamna mea

Peste umăr, cu privirea,
numar toamnele
trecute,
Vieţi, venite din Septembrii
şi din zodii
de fecioară,
Au fost vis la timpul lor
însă astăzi
sunt pierdute.
Peste timp, orice urcuş,
are-o vreme
când coboară.

M-am născut cu toamna-n zi,
astăzi, toamnă
sunt şi eu.
Toamnă, doar în toamna vieţii,
fără rod,
fără bucate,
Ca să laşi în urmă frunze,
e frumos...
dar este greu,
Nu poţi fi şi om şi toamnă,
nu-i prea mult
dar nu se poate.

Din Septembrie, fecioara,
care-i doar...
o zodie,
Despre care umblă vorbe,
c-ar fi bună,
c-ar fi rea,
E un mit pierdut prin vreme...
un parfum
de rodie.
Doar Septembrie mai vine
să se-ascundă,
-n toamna mea.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţea trupească inspiră încredere şi are o forţă de atracţie extraordinară. Un corp frumos atrage sufletele oamenilor în timpul vieţii, dar acelaşi corp frumos îşi poate atrage şi propriul suflet, înapoi, în el, după o moarte clinică.

citat din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur ca norul rătăceam

Singur ca norul rătăceam
Ce peste văi pluteşte-n zbor
Şi am zărit pe când treceam
Narcise galbene covor;
Pe lângă lac, sub codrul mare
Dansând în briză şi-n răcoare.

Şi-aşa cum stelele lucesc
Calea Lactee luminând,
În şiruri lungi se răspândesc
La golful mării ajungând;
Şi zece mii am văzut clar
Cum capul şi-l mişcau sprinţar

Valuri în golf dansau încet
Dar nu ca ele de voios
Ce bucuros e un poet
Când vede un peisaj frumos!
Şi n-am ştiut când am privit
Că sufletul s-a îmbogăţit.

Şi-adesea stând pe canapea
Gândind sau având mintea goală
Le văd sclipind în sinea mea
Şi fericirea e totală;
Iar inima se-nviorează
Şi cu narcisele dansează.

poezie de William Wordsworth, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, brad frumos!

O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.
Tu eşti copacul credincios,
Ce frunza nu şi-o pierde,
O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.

O, brad frumos, o brad frumos,
Verdeaţa ta îmi place.
Când o revăd sunt bucuros
Şi vesel ea mă face.
O, brad frumos, o brad frumos,
Verdeaţa ta îmi place.

O, brad frumos, o brad frumos,
Cu frunza neschimbată.
Mă mângăi şi mă faci voios
Şi mă-ntăreşti îndată.
O, brad frumos, o brad frumos,
Cu frunza neschimbată.

O, brad frumos, o brad frumos,
Tu-nchipui pomul vieţii,
Ce ni la dus din Rai Hristos
Cum au vestit profeţii.
O, brad frumos, o brad frumos,
Tu-nchipui pomul vieţii.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Promisiuni

E-o vreme potrivită de visare
la tot ce-a fost sau, poate, va veni
atunci când voi putea călători
privind, lipsit de griji, departe-n zare.

Nu mai e mult, iar timpul mă îndeamnă
să vreau să se întâmple ca în vis,
tot ce, în zi, consider interzis,
cu tot ce îmi aduce sau înseamnă.

Te chem să mă ajuţi, să fac traseul
spre locuri ce-am visat sau am dorit
când tot priveam, tăcut, spre şemineul

ce corpurile noastre-a încălzit,
iar gându-mi se-ntrecea cu alizeul...
Iubito, iartă-mă, am adormit!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul pădurii

Mă adâncesc în lumea de mister,
Prin locuri necălcate niciodată,
Luându-mi numai gânduri ca reper
Şi-ncrederea, demult verificată.

De linişte, nu pot să mă-nspăimânt,
Iar tot ce văd e plin de frumuseţe
Ce mă pătrunde-asemeni unui cânt
În catedrala plină de tristeţe.

Iar cântul mă inundă, fredonez:
Mi-e greu să cred, dar eu, ca prin minune,
Am voce, mă pricep şi... nu visez,
Iar mintea, să continui îmi impune.

Îmi văd de drum cântând. Sunt fericit
În lumea care nu mă înfioară,
Ci mă atrage, într-un fel tacit,
Spre locuri neştiute în afară.

Ajung la un izvor şi mă opresc,
Iar tot ce-aud acum e doar un clipot
Al apei cristaline ce-o privesc
Scurgându-se la vale într-un şipot.

Privesc în jur, e totul ca un vis
Puţin neclar, dar, unele-amănunte
Îmi dau senzaţia de nedescris
Că locu'-n care sunt e doar o punte

Prin care pot pătrunde, dac-aş vrea
Spre sufletul pădurii seculare
De unde, nu sunt sigur, s-ar putea
Să-mi desluşesc trăiri imaginare

Sau să-mi explic de ce, atunci când cânt
Îmi pare că o voce mă susţine,
Iar frunzele pădurii, fără vânt,
Îmi şuieră acordurile fine

Pe care îmi aşez perfect un vers
Din cele care-mi sunt, cumva, dictate.
Deşi nu am făcut niciun demers,
Sunt prea ne-singur în singurătate.

Mă simt privit de peste tot, ciudat,
În jurul meu, apar la suprafaţă
Atâtea lucruri noi. Da, am aflat:
Pădurea are suflet. Este viaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când visăm, tonusul muscular e abolit şi întregul corp ne este paralizat, lăsând astfel mintea liberă pentru halucinare. Când facem dragoste, dimpotrivă, mintea ne e abolită, iar corpul se scufundă în voluptate. Un ultim amănunt vine să întărească acest ciudat şi fascinant paralelism: când visăm, indiferent de conţinutul visului, sexul nostru este întotdeauna erect.

Mircea Cărtărescu în De ce iubim femeile
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor spre sufletul tău

Un zbor spre sufletul tău iar,
Mi-aduce gânduri în pahar,
Iar tu când bei e o plăcere
Şi pentru mine-o mângâiere.

Un zbor spre sufletul tău iar,
Cel mai frumos cadou mi-aduce-n dar,
Iar soarele-mi luminează chipul
Şi fuge de la noi sfârşitul.

Un zbor spre sufletul tău iar,
Îmi duce gândul meu hoinar,
În grădina ta cu soare şi flori
Şi unde timpul nu-l măsori.

poezie de Eugenia Calancea (10 mai 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea manifestată este slujită de Ceea Ce Îl Susţine Existenţa. Sunetele plutesc în interiorul Liniştii - formele văzute plutesc în interiorul Nevăzutului. Însă, rareori, văzutul devine conştient de Nevăzut, tocmai pentru că văzutul este atras în permanenţă de lumea văzută. E adevărat: Nevăzutul devine plictisitor pentru mintea văzutului, deoarece Nevăzutul nu poate fi cuprins, delimitat sau caracterizat - ceea ce îl face imposibil de înţeles. Iar dacă nu poate fi înţeles, mintea devine brusc neinteresantă, căci încercarea de a înţelege are loc doar în ograda minţii. Şi pentru că oamenii tind să se identifice total cu mintea lor, conştientizarea Nevăzutului devine o reală raritate. Cel ce renunţă la interpretarea văzutului va primi vizita Nevăzutului, tocmai pentru că eliberarea de identificare îi permite fiinţei să se scufunde blând în spaţiul liber - iar acolo unde este spaţiu, este prezent şi Nevăzutul.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza

Acum, pe cerul grav
Contemplu sincer frunza,
Iar lujeru-i firav
Ne mătură peluza.

Observ culori spectrale
Şi o ridic spre soare,
Îi simt conturul moale
În mâna-mi arzătoare.

Mă farmecă culoarea
Şi-i simt mirosul pur,
Cum îmi transmite marea
Culoarea de azur.

Ea părăseşte pomul
Pe caldarâm sau lan
Şi-o mătură tot omul
Cu sârg şi an de an.

O las să reînvie
Pe glia strămoşească
Şi vântul s-o adie
Spre pacea pământească...

poezie de Liviu Reti (22 noiembrie 2015)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floral de iarnă

Au înflorit pe ramuri fulgii,
Minuni de iarnă ni se-arată,
Pe dealuri se aleargă murgii,
Iar, noi privim natura toată.

Albastru-i cerul infinit,
Nori de zăpadă s-au ascuns,
Cărarea iernii din zenit
Ne mână azi, spre munte, sus.

Doar liniştea zăpezii cântă,
Pe timpul de pe portativ,
Iar, copilandrii iau la trântă,
Albă zăpadă... făr de motiv.

poezie de Liviu Reti (16 ianuarie 2020)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteodată chiar, în rarele perioade când eram oarecum detaşat de ea şi când rămâneam cast, ajungeam să trăiesc în faţa cadrajelor neîndemânatice şi a gros-planurilor insistente atitudinea pur utilitară pe care oamenii o au văzând filme pornografice. Nu era decât un corp frumos - vai!, nu era decât fantoma unui corp frumos - printre atâtea altele. Atunci, totul schimbându-şi perfect sensul, ardoarea, senzualitatea rară care mă şocau profund când păreau să se îndrepte spre parteneri mă excitau profund, câtă vreme mă făceau să cred că mi se adresau doar mie.

Dominique Noguez în Dragoste neagră (2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kundalini este energia supremă. Întregul corp al căutătorului începe să tremure din cauza apariţiei lui Kundalini. Impurităţile nedorite în corp dispar. Corpul dintr-o dată arată foarte proporţionat, iar ochii sunt strălucitori şi atractivi, iar pupilele se măresc.

citat din Gyaneswara
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

După cum ţi-am mai spus, după cum ţi-am jurat,
Pot să râd, pot să tac, pot să rabd, pot să duc,
Doar că toamna m-a luat... iar m-a luat la-njurat
Şi mă scuipă cu ploi şi cu frunze de nuc.

Nu contează că eu, nu importă că tu,
Nu înseamnă că noi, nu înseamnă deloc,
Doar că toamna mi-a luat cel din urmă atu,
Mă anunţă dator şi mă scoate din joc.

Nu-nţeleg cum de nu, nu regret dacă da,
Nu mai pierd câştigând câte clipe mi-ai dat,
Doar că toamna a vrut să-mi lipsească ceva:
nu o zi, nu un an, ci... întregul mandat.

După cum mi-am tot spus, după cum mi-am promis,
Pot să dorm, să mă spăl, să mănânc, să respir,
Doar că toamna nu vrea niciun alt compromis
Şi-mi scrîşneşte, din vânt, un alint: "hai sictir!"

Mă împiedic de ea ca de trei maidanezi,
Vreau să scap, vreau să uit, vreau să trec, vreau să vreau,
Doar că toamna sunt eu (tu nici nu mai contezi),
Anotimp dezolând, vreau să uit ca să beau.

poezie de Radu Luca Dupes
Adăugat de Radu Luca Dupes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vers în toamnă

Versul meu este în toamnă.
Trupul meu este în vânt.
Timpul prihănit de hrană
Mă subjugă pe pământ.

Chipuri văd peste stindarde,
Plete zburdă după gând.
Volburată, iarăşi arde
Mintea-mi rece, pe cuvânt.

Frunzele se duc cu nimfe,
Râurile cresc pe piscuri.
Astigmată cade-n cifre
Amăgirea-mi dintre scrisuri.

Nici durerile nu cresc,
Nicio lună nu răsare.
Doar un zâmbet de ceresc
Mă cuprinde-n disperare.

Am să dorm uşor pe vise,
O să zac pe frunze noi,
Cu-amintiri despre proscrise
Subjugate de nevoi.

Iar când sunetul de gheaţă
Peste clipe va veni,
Doar lumina-mi de pe faţă
Stinsă-n gând va străluci...

poezie de Liviu Reti (8 septembrie 2014)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!