Distihuri

Isus cântă pe deal la violoncel...
Iar Iuda-i cu ţambalul după el...

Femei uşoare de ce mă provocaţi mereu?
Peste o mie v-am testat. Îmi e şi mie greu!

Nu pot să-i sufăr (mama voastră tu-vă!)
Femeia proastănacă şi bărbatul curvă

Ochii blegi şi trişti, în lacrimi, la bărbat
Dezvăluie nu chin, ci câtă ceapă a tăiat.

Sofisticate explicaţii se dau prin horoscop,
Concluzia e clară: trăim fără vreun scop!

Ce să mai scriu să vă uimesc, de anvergură?
Lăudaţii mei s-au dus. Mai bine tac din gură...

Ştiam, fără de clasici să fiu avertizat,
Fii domn în societate şi armăsar în pat!

Iabraşo pofticioasă din vaporos Fanar
Te zbenguie cu mine într-un valah Fânar!

Spun toate, tu eşti al doilea din viaţa mea,
Dar, monstruosul, primul, a fost etcaetera...

Aşa-i va percepe, peste ani, liceanu',
Pleşcar ca Pleşu şi lichea ca Liiceanu!

Picioarele femeii, ca stâlpii de pod,
De treci pe deasupra, pericol de plod!

Ninge-n Cişmigiu. Primarul ăsta ramolit
A uitat să scoată nişte utilaje la deszăpezit...

Ascult o aiureală... Şi-s tare nervos, cu motiv:
De ce nu băgăm maneliştii în arest preventiv?

La "Select", icrele-s negre, alb natural e vinul,
Se pare că-n alb-negru mi-a fost croit destinul

Femeile ce-n lupte grele mi-au cedat
Cunosc dulceaţa de armistiţiu încheiat

Mi-i rău în capitală, urât mi-i la Strasbourg,
Doar în Braşovul mamei mă simt un Demiurg!

parodie de Constantin Ardeleanu, după Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urcăm un deal de nisip

Urcăm un deal de nisip,
Picioarele nu le mai simt,
Alături o umbră era,
Femeia zărită cândva,
Credeam că sortită mi-a fost,
Îndrăgostitul e-un prost,
Rece să fii şi lucid,
Mândru şi foarte placid,
Nisipul se-opune din greu,
Dealul tot creşte mereu,
Simt răsuflarea femeii,
Ameţitoare ca teii
De pe Copou, e un vis,
Scuzaţi-mă că nu v-am zis.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afundarea în păcat

Mă afundam, iubind femei, în Iad,
Cum ştiţi şi voi, că scrie în Scriptură,
Când dintr-un pom al inimilor cad,
Doar rugăciuni rostite-aşa, din gură.

Femeile mi-au fost mereu, în timp,
Metafore în lupta cu destinul,
Că înfruntând al vieţii anotimp,
Într-un sărut îmi înecam suspinul.

Da, ştiu c-am fost mereu într-un păcat,
Şi-aşa voi fi, cât încă-mi place vinul,
Căci totdeauna el m-a îndemnat
Cu Iadul, doar, să-mi împlinesc destinul.

Apostolul, al căru-i nume-l port,
A spus că vinul duce la pierzare,
Dar, Doamne, chiar şi Iadul îl suport,
Cât pot iubi femei, aici, sub Soare!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-s ochii fulgi

Mi-s ochii fulgi, şi sufletul mi-i cerne
Peste dureri din răni ce-s efemere
Şi gândurile mi se-ncing în zări himere
Mi-s ochii stinşi de lacrimi şi tăcere.

Mi-s ochii fulgi, şi gândul mi-i aşterne
Peste dorinţe ce se-nchid în stele
Şi lacrimile mi se scurg pe vreme
Mi-s ochii stinşi de-a inimii durere.

Mi-s ochii fulgi, şi visul mi-i topeşte
Cu apa mărilor ce vine să mă-nnece
Şi amintirile-mi se ţes ca o poveste
Mi-s ochii prinşi în iarna fără veste.

Mi-s ochii fulgi, şi sufletul mi-i fulg
Şi iarna peste crânguri mi-l aşterne
Eu sorb din nostalgia viselor eterne
Mi-s ochii fulgi şi sufletul mi-i cerne...

poezie de Alexandrina Vlas din Când universul cade
Adăugat de aliona vlas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-i dor de tine

Mi-i dor de tine, draga mea,
Şi lumea-mi pare atât de mică,
Fără iubirea şi mângâierea ta,
De tot îmi este frică.

Mi-i dor de tine, draga mea,
Şi viaţa-mi pare ca o clipă,
De-aş putea zbura
Pe-a vântului aripă.

Să vin în miez de noapte
Ori în zori de zi,
Să-ţi spun cu dulce şoapte
Că fără tine nu pot trăi.

Mi-i dor de tine, draga mea,
Şi inima mă doare,
Ce mult aş vrea să fii a mea
O! tu raza mea de soare.

Dar totul e în zadar
Şi mie îmi pare atât de rău
Căci tu nu eşti lângă mine
Şi lângă tine nu sunt eu!

poezie de Vladimir Potlog (6 octombrie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mormântul tău, "Măicuţă"

Se opreşte lângă o cruce, înnegrită peste vreme
Şi-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme:
- Mamă! Chipul tău trăieşte, l-am avut mereu cu mine,
Pribegind în lumea mare, el mi-a dat puteri depline.
Apoi... tace şi se pleacă peste piatra-mbătrânită,
Cu tristeţe o măsoară, c-o privire-ncremenită.
Dacă ar putea sunt sigur, s-ar îmbrăţişa cu dor
Şi o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor,
El, iar spune toate cele, cum a fost şi ce-a făcut,
De când ea se odihneşte, generaţii au crescut.
Ea, ar întreba desigur: Dragul mamii, cum o duci?
Te-am "lăsat" copil de-o şchioapă, ai nevastă, ai şi prunci?
- Am venit maică la tine, de la mare depărtare,
Memorându-ţi amintirea, să mă-nchin, să las o floare
La mormântul tău cel sumbru şi castanul ce se-ndoaie,
Ce-a crescut şi-mbătrâneşte de atâta vânt şi ploaie,
Lângă crucea ce-nverzeşte, de licheni şi mucegaiuri,
Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri,
Ca să-ţi povestesc viaţa, ce-am trăit-o şi-o trăiesc,
Anii buni sau trişti de-o vreme, ce mereu mă-nbătrânesc.
După cum ştii măiculiţă, am plecat, copil, în lume
Şi crescut călit de "timpuri" eu mi-am făurit un nume,
Munca mi-a fost călăuza, din multe rele m-a scos,
Iar îndemnul tău cu lacrimi, mi-a adus numai folos.
Am fost slugă, am fost calfă, muncitor într-o uzină,
Am cărat fiară cu roaba, la Trasia, într-o mină,
Apoi... mi-am luat licenţa, "Economist" pe un şantier,
Dar destinul mi-a dus paşii să mă fac un "Ofiţer".
Viaţa aspră şi cazonă, dură, chiar umilitoare,
Mi-au sădit în minte noima, "omului din închisoare",
Să suport "alarme dese" şi "marşuri îndelungate",
Nopţi albastre, zile negre, am purtat "brandul" în spate.
Nu-ţi mai spun şi umilinţa multora din împrejur,
Şi de-aceea măiculiţă, am jurat şi îţi mai jur
Să-ţi respect cu demnitate sufletu-ţi atât de pur.
Bietul om, furat de gânduri, se aşează resemnat,
Să-şi mai depene prin minte multe fapte ce-a uitat.
Şi sub "tâmpla lui fierbinte" încet, încet îi reînvie,
Noianul clipelor trăite şi, altele ce-or să mai fie.
Îşi şterge funtea de sudoare şi lacrima de pe obraz,
Apoi…uitându-se spre-nalturi îngână caz după caz:
- Mai întâi, a fost armata, într-o şcoală de "cadeţi",
Ca să-mi făuresc un nume, să devin un om de preţ,
Am slugit-o cu credinţă, pot să-ţi spun cu pasiune,
Promovând în ierarhie, am fost "Şef de Legiune",
Gradele au venit şi ele, într-un tempo mai normal,
De la un "soldat" destoinic, până la un "general"
Apoi, mi-am format "căminul", pe Mureş, la Orăştie,
Într-o cameră modestă, cu vreo paişpe lei chirie.
Aici mi-a născut soţia, o fetiţă drăgălaşă,
Rea şi mică, dar frumoasă, semănând cu o păpuşă.
De consoartă ce să-ţi spun, era o femeie sacră,
Ea m-a sprijinit în toate, mi-a fost mamă, mi-a fost soacră,
Dar s-a prăpădit devreme, m-a lăsat singur, pribeag,
M-a lăsat cu două fete, nu ştiu dacă le sunt drag,
Ele şi-au urmat "cărarea", acum sunt la casa lor,
Până mă vor duce paşii, le iubesc şi le ador.
Cariera militară, deseori m-a obligat,
Să cutreier ţara-ntreagă, din Moldova în Banat,
Dar destinul peste noapte, m-a chemat pe la "Băneasa"
Şi de-atunci în capitală mai trăiesc, aici am casa.
Tot aici am şi urmaşii, doi nepoţi şi-o nepoţică,
Când îi văd uit supărarea, ei moralul mi-l ridică,
Amintirile ce-mi poartă, gândurile rătăcite,
Mormântul soţiei mele şi fiinţele iubite.
Să nu uit, mai am măicuţă, bune, rele, să-ţi mai spun,
Dacă mă va duce "capul", pe toate o să le-adun,
În "Cartea vieţii mele", mai poetic, nu oricum.
- Obosit de-atâtea gânduri, "Corneliu" se ridică,
Dă să plece, dar deodată îl cuprinde o mare frică,
Când "aude" încet, în şoapte, în ecou, printre morminte,
Glasul mamii cum îl cheamă, îngâimând nişte cuvinte:
- Să vii maică şi la anul. Dacă poţi! Te-aşteaptă mama,
Ca să-mi povesteşti destinul, să-ţi cunosc mai bine
Drama,
Tu ai fost mereu departe, prin străini te-ai preumblat,
Dar mă bucur dragu mamii, că de mine n-ai uitat.
- Cum să uit măicuţă dragă chipul tău atât de blând,
Care mi-a croit viaţa şi m-a legănat plângând,
Chipul tău mi-a dat puterea, să înving la orice greu,
L-am simţit mereu aproape, şi acum îl simt mereu.
El mi-a fost "legenda vie", în toate ce le-am făcut,
Piatra zidului vieţii, el mi-a fost mereu un scut.
De aceea nu uit măicuţă, la anul am să revin,
Pe mormânt să-ţi las o floare, iar la cruce să mă-nchin.
- Răvăşit de-atâtea gânduri, ce în inimă-i pulsează,
Cu privirea spre castanul ce la căpătâi veghează,
Pleacă "omul" pe cărare, şerpuind printre morminte,
Cu ochii tulburi de lacrimi şi cu inima-i fierbinte,
Împărţind compătimirea mamei, ce-n adâncuri "zace",
Şi spunându-i cu durere: "dormi măicuţă, dormi în pace".

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe două tocuri

Iubirea nu are timp, anotimp
Ore fixe, zile precise in braţele femeii
Înfuriat timpul începu să macine
Lumea iubirii fără timp
A ingenuncheat femeia
Luând nisipul in căuşul palmei
Cu lacrimi in palme frâmântându-l
In fard la răsfirat pe obraji
Şi mai nebun timpul
A ars totul in cale
Graţioasă a suflat din cenusă
Rimel peste genele ei
Ahtiat şi necruţător timpul
A revărsat potopul
Femei la înmiresmat cu flori
Şi-a inebunit mai tare timpul
Cu parfumul adiat in zare
Au răsărit spini peste tot
Să-i insângereze talpa, timpul..
A fost nevoie doar de doi
Şi in tocuri sa înălţat
Peste spini şi nevoi
A săpat abisuri de neimaginat
Femeia cu flori le-a astupat
A întins pânze de timp
Râzând timpul victorios
Cu senzualitate din crisalida timpului
Şi-a croit rochie de mătase
Cu un sliţ de zare
Şi timpul mereu o urmăreşte
Ea fiind viaţa şi iubirea
Străbătând timpul necruţător
Pe doi spini înfipţi în timp la braţ cu noi

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bărbat adevărat ştie să aprecieze sinceritatea unei femei, reuşeşte mereu să-i readucă zâmbetul pe buze, chiar şi în cele mai grele momente din viaţa acelei femei. Un bărbat adevărat ştie că atunci când îşi respectă femeia de lângă el de fapt se respectă pe el însuşi! Un bărbat adevărat nu o va lăsa să plece pe femeia pe care o iubeşte! Un bărbat adevărat te va iubi toată viaţa fără să-i pese de ceea ce spun prietenii lui! Un bărbat adevărat ştie că lângă el trebuie să stea o femeie la fel de adevărată!

Raluca Chirilă în Înainte de a mă judeca
Adăugat de Raluca Chirilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţa viciilor

Am învăţat cu timpul, apoi am prins ideea
Că nu pot avea tihnă fără să deranjez,
Că viciile lumii sunt vinul şi femeia,
Iar suma lor, constantă şi nu pot să trişez.

Am învăţat că-n viaţă doar dracii mă înşală,
Făcându-mă să-l supăr mereu pe Dumnezeu,
Dar El e bun şi iartă oricum, orice greşeală,
Iar eu fiinţa slabă am să greşesc mereu.

Atunci cu toate astea odată învăţate,
Am încercat degeaba să mă opun şi eu,
Să fiu în rând cu lumea cea plină de păcate,
Iar vinul şi femeia le-am refuzat, dar greu.

M-am abţinut cu brio o vreme, cu mândrie
Doar până când mustaţa mi-a răsărit sub nas
Apoi parcă deodată, aşa a fost să fie
De vin şi de femeie n-am vrut să mă mai las.

Şi-am bântuit prin lume aşa nemântuit
Pe-aripa vieţii fără, întoarcere din sens,
Femeile şi vinul m-au cercetat intens,
Dar inima şi trupul curând au obosit.

În culmea deznădejdii m-am aruncat din mine
Păcatului iubirii să-i supravieţuiesc
Rugându-mă din suflet la entităţi divine
Să-mi lase numai gura, să beau şi să iubesc.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea femeiască

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.

Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de mama (Pentru mama mea, la 53 ani)

Mi-e dor de mama când e departe,
Mi-e dor de mama când mi-i aproape.
Dor o să-mi fii pănă la moarte,
Căci ea mi-a dat viaţa, m-a învăţat carte.

Mi-e dor de dânsa când soarele răsare,
Când pomii sunt în floare,
Fără ea lume mică mi-se pare -
Cât ea este de mare.

Nici cerul plin de de stele
Nu e aşa de frumos
Cum e glasul mamei mele -
Cald şi melodios.

Mi-e tare dor de dânsa,
Şi dor o să–mi fie mereu,
Căci ea este
Un înger păzitor al meu.

poezie de Vladimir Potlog (25 octombrie 2010)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scriu!

Scriu cât de mult mă doare şi nu pot să măsor
La cât aş vrea s-adorm în infinitul zbor!...
Scriu cât de puţin viaţa m-a alintat vreodat'
Şi câte tot ea mi-a luat...

Scriu cât de fericită-am fost plângând
Cum lacrimile s-au trasformat în rând...
Scriu cât de puţine zâmbete-am păstrat
Şi cum haina suferinţei-am îmbrăcat.

Scriu cât de mare avânt am retrăit în mine
Cât de nemilos fost-am rănită-n sine...
Şi scriu cât de puţin am fost în ochi privită
Îmbrăţişată, înţeleasă şi iubită.

Scriu cât de mult se plăteşte-un vers
Cântat de-al inimii nucleu neşters...
Scriu cât de vag şi de puţine-am strâns,
Comorile de lut ce mi s-au stins.

Scriu câtă dragoste-n inimă mai am!...
Câte poveşti am strâns doar într-un an...
Câte rezerve de nădejde mi-au rămas
Şi câte taine stridente fără glas.

Mai scriu şi depre ea şi despre el...
Scriu încă de suflul meu rebel...
La cât de multe el a renunţat
Să fie într-o Carte înregistrat...

Scriu cât de mult aş vrea să se oprească
Şi totodat' neîncetat să crească...
Durerea şi iubirea la un loc,
Sădite-n al inimii boboc.

Şi tot mai scriu şi peste mine scriu
Cât timp aici vremea mă ţine viu...
O lecţie de viaţă m-a înălţat în zbor
Şi m-a-nvăţat în timp durerea să-mi ador...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De n-ar fi mâine

Peste sete
Şi regrete,
Peste cât am fost secrete,
Peste orice baionete
Care m-au tăiat portrete.

Mi-ar fi vină,
Dar puţină
Şi de multe ori străină.
Mi-ar fi-ntr-una lună plină,
Să m-adoarmă în Lumină.

Peste Soare,
Peste floare
Şi deloc întâmplătoare,
Peste-a sufletului sare
Răsfirată-n orice zare.

Mi-ar fi pace
Şi a face
De-a cuvintelor dibace –
N-ar fi "tace", nici "preface",
Chiar gonit cu bobârnace!

Peste milă
Şi idilă,
Regăsindu-mă-ntr-o filă,
Peste ultima pastilă
Nedorită, inutilă.

Mi-ar fi rană
Suverană,
Dacă nu mi-ar fi şi hrană,
Şi cerneală pentru pană
Sau şi roua de pe geană.

Peste poate
Mi-au fost date
Şi într-una-mbrăţişate
Cu a voastră bunătate
Gândurile mele toate!

Mi-ar fi pline
Doar de bine
Amintirile senine.
Mi-ar fi ultim gând ce vine:
V-am iubit ca şi pe mine...

poezie de Vali Iuraşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii

În ţara asta-n care toate sunt pe dos
Nimic şi nimeni nu-ţi mai e de folos,
În care e un haos din vina nu ştiu cui
Şi fiecare merge după legea lui,
În ţărişoara noastră, în care eşti străin
Iar viaţa ţi se pare că e chin după chin;
În timp ce unii latră şi stau cu fruntea sus
Însă o fac aiurea, că n-au nimic de spus.
În ţara asta-n care tu eşti a nimănui
Şi fiecare trage spuza mereu pe turta lui
În ţara asta-n care toate-s cu josu-n sus
În care toţi şi toate se-ndreaptă spre apus,
Găsi-se-va odată oare cineva
Să ne arate calea şi drumul spre lumină,
S-avem şi noi românii o viaţă mai senină?!
Noroc cu Dumnezeu, că ne mai are-n pază
Mi-i greaţă şi mi-i scârba şi uneori mi-i groază...

poezie de Mariana Simionescu (25 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor cu apă dulce

E bine de stiut ce a fost
Viata să o trăim cu rost
Ce vrem să stim de la nceput
Să lăsăm timpul ce ne-a durut

Tu ai trecut prin viaţa mea
Să te gândesti eu te-as ruga
Grăbit cum ceasul face rundă
Tu te-ai oprit doar o secundă

Doar vântul lasă-n a ta urmă
Picuri de ploaie ce cad si răsună
Cu umbră rece mă săgeţi
Imi spui cuvinte si mă cerţi

Că umblu goală prin perdele
Si scutur praful greu din ele
Si am ajuns mereu sa te visez
Oglindă-mi esti cu ochii tăi cei verzi

Legat ai fost printr un ombilic
Că te am iubit acum îţi zic
Tu stii că fără iubire in viaţă
Si fără dragoste speranţă

Nu suntem oameni nici chiar fulg
Rămânem doar văpaiea unui rug
Si tu imi spui că ţi stau în cale
Că am picioarele prea goale

Că salt dansez aud o melodie
Si că mă joc de a trestiea mladie
Vrei cum bate vântul să tresar
Usor tu treci nu ai habar

Acum eu libertate-ti dăruiesc
Privesc un gol te las si-ti spun trăiesc
Eu sunt izvor cu apa dulce
Si dor mereu eu îţi voi duce

Peste lespezi reci de piatră
In trecere mă voi rostogoli
Voi trece lin voi curge si voi trăi
Iar apa limpede de vrei s-o treci
Piciorul tău atinge pietrele rămase reci!

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun fără mama

Iar ninge frenetic şi blând, ca-n poveste,
Dar visul mi-e trist şi râsul mai rar;
De-aş sti că în cer e mai bine, măcar,
Căci tare mi-e dor şi mama... nu mai este!

De ce nu ni-i dat să te văd la ocazii?
Îmi bate Crăciunul la uşă, grăbit,
Aş vrea să mă bucur, dar mä-ntreb uimit:
Simţind c-o să-i taie, se bucură brazii?

Iluzie-i totul: stelele ne par mici
Şi fulgilor, dacă le e bine-n cer,
De ce mai coboară, doar ştiu c-aici pier?
Ce folos c-am de toate? Tu nu eşti aici!

De bune, de rele, azi pot să-mi dau seama;
Doar iarna ne-adună gândurile-n snop,
Încerc, lângă tine, durerea să-ngrop,
Cum "Crăciun fericit!", când n-o am pe mama?

De când ai plecat, mi-a fost rău, mi-a fost bine,
Fără zâmbetul tău, cum le-oi fi trecut?
Tu ştii că mi-e greu, iar şirul le-am pierdut,
Al câtelea, e-acest Crăciun fără tine?

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a lipsit

Mi-a lipsit al mamei drag alint,
Încă de când am venit pe lume,
Mi-a lipsit şi dulcele cuvânt,
Care doar mama ţi-l va spune.

Mama mi-a fost stea călăuzitoare,
Chiar de acolo din locul SFÂNT,
Le-a sfătuit pe ursitoare,
Să mă apere pe acest pământ.

După mama n-am plâns niciodată,
Căci sufletul ei a fost cu mine,
În noaptea cea întunecată,
Dar şi în zilele foarte senine.

Despre ea voi scrie, nu voi fi tăcut,
Gândindu-mă la chipul ei blând,
Peste orice greutăţi am trecut,
Cu ICOANA mamei în gând.

poezie de Mihai Leonte (21 mai 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia înecată

Pe mal şezând
Plin de-ntristare,
Eu petreceam prin gând
Pe rând
Necazurile vieţei solitare.

"Ce trai
De rai
A fi căsătorit!
Ce dulce armonie
Să tot iubeşti necontenit.
Fiind mereu iubit
Cu duioşie!
Mai în sfârşit
Şi mie
Îmi trebui o soţie,
Să mor—de bucurie!"

Deodată
Iată
Aleargă oarecine,
Dând busta peste mine.
— Bre, ce-ai păţit, vecine?
— Rău şi bine!
Nevasta-mi a căzut în râu:
S-a dus
Pe apă-n sus,
Şi-i caut trupul eu!

— Cu voia dumitale,
Ţi-a fi, prietene, cam greu,
Căci trebuia s-apuci la vale...

— Învaţă, măi,
Doar pe flăcăi
Ca tine!
Eu îmi cunosc nevasta foarte bine!
Ea toate le făcea pe dos,
Şi prin urmare bietul val
A fost silit s-o ducă nu în jos,
Ci drept în deal:
Pe placul ei
Să-noate,
Căci altfeli nu se poate!

Destule sunt asemenea femei,
Dar nu se-neacă toate!

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un pod

Sunt un pod peste râu,
Către tine mereu,
Pe nimic sprijinit,
Doar pe sufletul meu.

Acest râu nemilos
Mă va sparge-n bucati,
Starea mea o-nţeleg,
Dar şi tu seama dă-ţi.

Sunt un pod peste râu,
Pe pilonii mei trişti,
Către tine mereu,
Insă tu nu exişti.

Nu-nţelegi că mi-e greu,
Că mi-e frig şi urât,
Sint greoi şi sunt fix,
Sunt un pod şi atât.

Unde-apuc să mă duc
Sunt silit să rămân
Că miroase a fier,
Că miroase a fân.

Şi deodată-nţeleg
Că sunt trist în zadar,
Pe pilonii mei trişti
Mă cuprind şi tresar.

Tu simţi tot ce simt eu,
Ba mai grav, ba mai mult,
Plânsul tău permanent
Il preiau şi-l ascult.

Şi dau parcă ecou
Şi vibrez în alt mod,
În picioare călcat
Ca un om, ca un pod.

Sunt un pod peste râu,
Sunt un pod peste mers,
Câte vânturi m-au scris,
Câte ploi m-au tot şters.

Dar tu nu eşti pe mal,
Dar tu nu eşti cu ei,
Dar tu nu mă striveşti,
Tu mă ţii şi mă bei.

Sunt un pod ridicat
Peste-un râu incomod,
Sunt un pod, eşti un râu,
Eşti un râu, sunt un pod.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!