* * *

Ah, organele sunt sparte şi maestrul e nebun,
Mai repet şi eu OLEACĂ ce-a rămas de la străbun,
Sunt bolnav, spune Esenin, omul negru a sosit,
Râsul, veselia-s gata, toţi suntem ajunşi la zid,
Roata trage, se învârte, un noroc prea pierzător,
Urc o clipă, în adâncuri de coşmaruri tot cobor,
O puzderie de îngeri în halate albe –scrob,
Mai departe, mai departe, as căzut ultimul drob.
Oooooooooooooooooooooooooooo
Stărui eu cu palme nalte,
Te cuprind jur-împrejur,
Simt fiinţa ta, mă-nvălui
Ca un foc fără contur,
Îngerii se împreună, se cutremură ceresc
Raiul, lacrimi curg şiroaie,
Fericire, te doresc?
Coapsa ta de căprioară
Ba dispare, ba se-alătură de noi,
Buzele poartă otravă,
Păr molatic, nu clipi.
Moartea este ca o grădină,
Sunt în ea ca o tulpină,
Cine culege nu se-nţelege,
Moartea este o fărădelege.
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă, iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt doar scut.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...

În ţipătul de pescăruşi strig eu, dar numai păsările-mi înţeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor şi n-am avântul
Să mă înalţ la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Şi marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
şi versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun şi cină
şi totuşi muşc din lacrimi cu plăcere, când ştiu că mai am veri la rădăcină...
Şi noapte sunt mai mult decât sunt zi şi-n stele mă alint deşi la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă şi când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutători de dragoste pe internet

Vreau să ne tutuim, e-mailurile tale sunt ciudat de precise
foloseşti puţine cuvinte dar la obiect
blândeţea ta îmi dă încredere
speranţele tale îmi dau speranţe
nădejdile tale se vor metamorfoza
Tu nu eşti tu?
Îmi place îmbrăţişarea ta din ultimul răspuns,
bizar, dar e plină de căldură, e la locul ei
singurătatea ta îmi umple sufletul
nu mai sunt singur
înconjurat de persoane care mă iubesc
nu mai sunt singur.
Îmi place îmbrăţişarea ta
este fictivă, ireal de plină
îmi umple inima
vorbele tale îmi arată o altă faţetă
Tu nu eşti tu.
Căutăm speranţe întruna
te-am găsit?
te-am găsit virtual într-un moment vital
simt... cum încerci să îmi spui multe
dar n-ai încredere
n-ai certitudini încă
momentul în care vei răbufni e aproape
Ai încredere, ai speranţe, fii veselă
fii binevoitoare
fii cum te-am visat
nu te mint, nu-mi place să amăgesc
scrie-mi mai mult
am nevoie.
Tu, încă nu eşti tu!
Eşti sinceră?
eşti departe?
cu atât mai bine
suferi?
poate vei suferi mai puţin!
întreabă-mă orice
nu te ascunde!
te tăinuieşti în expresii
plângi?
nu plânge, visează
ştiu că eşti frumoasă
mi-a şoptit un înger
Dar tu eşti tu?
E uşor să păcăleşti pe Internet
un nume, o fotografie, o adresă
mai multe nume, mai multe fotografii
mai multe adrese.
Nu are rost să mă minţi
vorbele tale ascund o persoană inteligentă
dar ţi-e frică.
Dacă eu nu sunt eu iar tu... nu eşti tu?
M-am jucat o clipă
eşti singura care mi-ai răspuns
nu vreau să mai caut.
Port un nume simplu
eu nu sunt.
Sunt obosit
sunt bătrân şi tânăr
sunt prins, încadrat de iubiri
avem giga biţi nenumăraţi
miliarde de nano şi mai multe miliarde de pico!
Ţi-e teamă de pustietate?
şi mie!
dar împreună vom cuprinde tot universul.
Îmi lipseşte îmbrăţişarea ta de la ora 4
am devenit dependent de tine!
Voi pândi să se aprindă plicul
oare îmi vei răspunde?
Tu... eu?!

poezie de Aurel Avram Stănescu (martie 2009)
Adăugat de Aurel Avram Stănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ştii...

Aştept o împlinire să mă elibereze,
Să zbor înalt spre culmi de fericire...
Cât mă iubeşte, şi el să realizeze,
Să nu mai irosească timp în risipire.

Nu ai să ştii vreodată cât iubesc!
Nu poţi cunoaşte inima mea plânsă...
Decât de te apropii... te doresc!
Cunoaşte-mi inima, atât de necuprinsă!

Te-am acceptat cu bune şi cu rele...
Şi te-am iubit pe loc, de m-a durut!
Dragostea mea este mai sus de stele,
Şi preţioasă... cum tu nu ai ştiut.

Mă doare timpul care trece greu...
Mă plânge o dragoste neîmplinită!
De nu ţi-aş scrie, n-aş mai putea fi eu,
Sunt însetată, înfometată, neiubită...

Şi tot ce-am oferit a fost iubire...!
Şi tot de mine ai fugit gonind...
Oare ţi-e teamă de vreo dezamăgire,
Sau, de o dragoste ce-o simţi venind?...

Să ştii, şi eu am teamă mult de tine...
Şi eu mă-ntreb la cer cum ea va fi...
Viaţa, cu noi doi... ne aparţine!
Şi trebuie să o trăim, să ştii...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alienare (versuri)

Sigur, iubita îmi spune –
Eşti un nimeni,
Sunt un nimeni,
Dar de unde vine vocea iubitei?
Iubita este în vinele mele albastre,
Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,
Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,
De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,
Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,
Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul
În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,
Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,
Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta
Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi
N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns
La-ntrebarea pusă de Domnul.
***
Eram păgân, aveam un munte,
Urcam la el din piatră-n piatră
Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,
Străfulgera privirea cruntă.
Mă iartă, îi spuneam, că minte
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
***
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
***
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă, iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut
Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi
V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,
In certuri mărunte şi de prisos
M-aţi irosit. Eu rămân ce am fost,
Iară voi, în altă viaţă venind
Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.
***
De mult n-a mai scris un vers profesorul,
Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,
Acel victorios om al speranţei,
Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,
Un vers, o secundă, un om, o balenă,
Aţi auzit de Homer, de Elena,
De Paris, de Viena, de Bolintinu?
Profesorul uită mereu buletinul,
Numai bulina n-o uită, cutremur
Va fi, ni se spune, ce vremuri, ce vremuri,
Nu poţi fii sigur cu biblioteca,
De se răstoarnă, de mai respiră
Ca o balenă ori precum firul
Alb, de nisip care demult
A fost un mag în domeniul ocult.
***
Inainte de a muri sau de a pleca definitiv
De la catedră, sufletul se îmbrăţişează
cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul
lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,
te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,
în numele ei te rog, ia-mi un bilet.
Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt
Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,
Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,
Nu le-am numărat, murmură el,
Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,
i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale
şi atunci am observat că mâneca şi haina
erau ale lui, restul, o simplă confuzie,
profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist
şi nu putea să mai urce.
***
Aşteaptă, dacă este nevoie,
Încrede-n timp,
Nu te-a purtat el oare,
Peste tot, până astăzi?
Întreabă profesorul,
Dar el ştie că-n suferinţă
Bufniţele se ascund.
In deşert se reculeg
Cei asupriţi de propriile gânduri,
Dar ceilalţi unde se vor duce?
Întreabă profesorul,
Dar el ştie că nici un deşert
Nu poate adăposti suferinţa.
Există uşi tainice prin care
Mai degrabă ajungi la capăt,
Dar cine, oare, şi-l doreşte?
Întreabă profesorul,
Trei întrebări,
Trei ochi în noapte.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
***
Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,
Ne ceartă cearta, fierea –n fier,
Iubirea n-are capăt, dar
Nici capătul nu-i în zadar,
Lumina Ta e ochiul meu,
Lumina mea e Dumnezeu,
Respir prin ochii Tăi, mă mir
Că astăzi nu eşti trandafir
Ori un trifoi în câmpul cu
Deşeuri şi-antilope Gnu.
Din om rezultă iar un om,
Din vinul alb nu faci nici rom,
Filosofează sub copac
Un boschetar plăpând şi drag.
Prietenul mi-e neprieten azi,
Cândva citeam ascuns sub brazi
Poeme de acel Poet
Bucovinean şi daco-get.
***
Citesc versurile profesorului
In întuneric,
Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică
Sau ca ţigările unor puşti sub scară,
Ca părul ielelor electrizat de ramuri,
Ca nucleele sub microscop,
Ca urechile doamnelor la teatru,
Ca submarinele ieşite din adâncuri,
Aprind lumina
Şi totul se risipeşte,
In faţa mea stă mut profesorul.
***
"Numai copacilor morţi le place focul",
Spunea profesorul privind îngrijorat
Cerul, cineva se uită la fel şi deschise
O umbrelă înflorată, "Un gând mărunt
Poate fi grădinar pentru întreaga lume,
Cine ar putea reteza norii?", profesorul
Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,
Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea
Din chinga circulară, sângele ei de pui
De balaur năvălind printre dinţii puternici
Ai profesorului, un fulger lovi, conform
Celor spuse, un vârf de copac uscat
Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi
De aramă.
***
De-ai fi rece sau fierbinte,
Dragostea nu pizmuieşte,
De te cheamă şi Arvinte,
Nu te crede mare peşte,
Dragostea nici nu se laudă,
Nu se-aprinde la mânie,
Dragostea îşi este cauză
Şi efect. De azi pe mâine.
Ea te crede, nu te minte,
E speranţa fără temeri,
Dragostea n-are morminte,
Fraze goale şi solemne.
Poţi alege, eşti acela
Ce gândeşte în tăcere,
Stai departe de arena
Înfruntării efemere.
***
Istoria este, uneori, ca o barcă
Legănată pe ape negre, sângerii,
Cineva ucide, ce găseşte, încarcă
Obiecte de cult. Ochelari, jucării,
Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,
Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,
Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.
Ziua de azi este doar un popas?
Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?
Laviathanul pare un blând caşalot,
Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.
Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.
***
In Cracovia, o fată îmi vorbea
De Monrovia, de crime, ştia,
Se ruga să n-o mângâi, era
Fata din Polonia.
Am visat lagăre,
Joagăre pentru oameni,
Camere pentru oameni,
Era coşmarul din Polonia.
Un şobolan a trecut
Prin trecut, enorm, mustăcios,
Urla, muşca, murea,
Fiinţă de jos.
Visez ochii nebuni,
Polonia, coşmaruri, minuni.
***
O încordare permanentă, fulgerată
De jerbele memoriei,
O sete de linişte şi armonie,
Profesorul şi-amintea de orăşelul
Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,
Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,
Căruţe lăsând printre roţi bălegarul
Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete
Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate
De-un duh nevăzut, feroviarul picotind
Cu ţigara în hură,
Bunica, sfeşnice veşnic plângând,
Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,
Mereu, dar altceva el ne vorbea.
***
Azi, iarna vrajbei noastre,
Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,
Un timp în care mielul fură,
Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,
Victoriile-s istorie se-ngroapă
Şi visele devin coşmar,
Azi, iarna vrajbei noastre
Nu e iarnă,
Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,
Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează
Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,
Iubirea, la concursuri, se câştigă,
Poetul trece-ntins pe o cotigă.
***
Ziua-i masivă, albă şi rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zăreşte
Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat oe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece şi albă,
Numai iubita, subţire şi naltă
Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
***
Poţi să cuprinzi un om
Într-un vers?
Ca într-un pom,
Un univers.
Lupul tace, oaia tace,
Totul se petrece-n pace.
Zbor cu ochii,
În aer – fâlfâit de aripi,
Rochii.
Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,
Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.
***
O nevăzută mână scrie
Pe un perete nevăzut,
In ochii noştri, printre pleoape
Pătrunde infinitul mut,
Eu vi-l citesc, este mai negru
De cum e spaţiul dintre sori,
Şi totuşi litere şi versuri
Pot descifra în ochii orbi,
Nu poate frumuseţea să dispară,
Nici dragostea pe care eu ţi-o port,
Eu cred în infinitul sacru,
Nu cred că Dumnezeu e mort.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
***
Risipitor cu darul ce-l primeşti,
Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,
Natura e vicleană, tu-naiv,
Şi joci cu moartea popa-prostul.
Iar dacă vrei să fii zgârcit,
Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,
Ba mai sărac te simţi, nefericit,
Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.
Incerci să-nchei cu viaţa un contract,
Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,
Vântul o poartă, poate-un drac
O va semna-ntr-o veselie.
Chipul tău uitat va fi,
Poate-un vers se va citi.
***
Când voi zări portretul tău,
Cine să creadă că ai fost altfel?
Atâtea ierni trecură, aspre ierni,
Iar gerul lasă urme, nu le speli.
Intrebi zadarnic, unde se ascund
Trecute frumuseţi şi bucurii,
Zâmbeşti, dar zâmbetul e crud,
Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,
Iar când privesc copiii tăi,
Imi amintesc de propria-mi tinereţe,
Eu înţeleg că anii nu sunt răi,
E veşnică pe lume frumuseţea.
***
Noi aşteptăm recolta anilor ce vin,
Nici frumuseţea nu este povară,
Plânge un suflet chinuit în vin,
Iar trandafirul amitirii ară.
Iar tu, îndrăgostit de frumuseţea ei,
Cedând din ani, din viaţă, din putere,
Prefaci şi lupii în prea jalnici miei,
Tu îţi devii duşman din propria vrere.
Eşti singurul care te-ajută să te nalţi,
Nu aştepta nici anotimpurile, vara,
Nici toamna vieţii, leagă-te c-un lanţ,
Voinţa ta e singura comoară.
Deci aşteptăm recolta, preţuim
Oricât de negri, anii care vin.
***
Temător eram eu cu tine,
Nu ştiam, să-ţi fac rău, să-ţi fac bine,
Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,
Între noi – mii de mile de frig.
Dar nici ura, iubirea, nici moartea
N-au puterea să şteargă ce-a fost,
Eu ştiam, aşa era soarta,
Fără tine nici eu n-aş fi fost.
***
Pe sub luna veche, pe sub luna nouă,
Urechelniţa străbate, ca un şarpe boa,
Flori prea flămânzite, mimoze-femei,
Mimează, plăpânde, suflete de lei,
Doboară copacii, unii viermănoşi,
Pinul mândru creşte pe ţărmul leton,
Europa poartă patru mâini pe umeri,
Unele cu sânge, altele de îngeri,
Are guler alb el, dirijorul care
S-a spălat mai bine, bagheta subţire,
Din os de copilă, mândră Europă,
Rune fără sens, vine Papa, iartă,
Îl cheamă Clemens, ne benedictează,
Este mai pios, Huss şi Luther latră,
Astru-i luminos.
***
A venit pentru mine ceasul cel bun,
Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni,
m-aşteptaţi, n-am să vin decât foarte târziu,
v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu,
poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,
mă consum în ridicul, zadarnic tumult,
mă doriţi ca pe-o flacără blândă veghind
un viitor mulţumit, ochiul meu suferind.
***
De câte ori mi-am renegat fiinţa,
mi-am revăzut copilăria-n vis,
executat de propriile cuvinte,
sufletul meu zbura în Paradis
Ti-am respectat întotdeauna existenţa,
Doamne de ce-ai tăcut mereu?
Păcatele mi le priveşti cu-ngăduinţă,
Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu
Iar versul Tu mi-l pui să spună
Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,
În timp ce buha nopţii îmi şopteşte
"Joci pân-la capăt ori nu mai juca".
***
S-au golit nopţile toate,
Cufere cu galbeni, sparte,
Se mai văd urmele dinţilor în pernă,
Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni
Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine,
Se-nvârt palele, orele, zorii,
Unde ne sunt îndurătorii?
Spuneai să fim buni, dar ce bem
Inainte de moarte, Madeleine?
De privesc în sus, nu se vede
Nici un duh, cine poate, mai crede,
Cine nu, se întoarce cu faţa
La perete, în geamăt. Şi-ngheaţă.
***
Pe pernă trec valuri şi valuri coşmaruri,
In aer grifonii fac tumbe, se strîmbă,
Iar timpul petrece la alte petreceri
Şi nici nu eşti sigur c-alungi pân-la zece.
Prietenii-s umbrele altor prieteni,
Iubitele multe trîiesc doar din rente,
Scrii versuri, un prin cerşetor de atenţii,
In mers te lovesc beţivanii demenţii.
Manechini, manechine, dricuri şi jeepuri,
Viaţa şi moartea în videoclipuri.
***
Azi m-am gândi la moarte,
A murit domn" peofesor,
Am muşcat dintr-un măr galben,
m-am gândit de uşor este să mori.
Dar mai uşor este să fii laş,
Iar dacă poţi, să te ascunzi
Să nu întrebi cine eşti,
Să nu întrebi, să răspunzi.
M-am gândit că nu există scăpare
Pentru cei care ştiu
Că fiecare zi însemnă
Un mult prea frumos mai târziu.
***
Mai pluteşte duhul rău prin casă,
Parcă e adusde un v-t rău,
Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?
Nu a fost, avea suflet de zmeu.
Dublă-nchipuire, înşelare
Pentru simţuri, vechiul androgin.
Ce trăieşte poate-n fiecare,
Duhul ei se-ascunde în cîmin,
De acolo urlăân miez de noapte,
Se-mpreună cu iadul, nu mai are
Chip, nici nu mai e-arătare.
Astflel, că repet versuri furate-
"Tu, pe veci pierdută, veşnic adorată".
***
Spre tot ce este îndoielnic,
Sufletul meu, o pasăre rănită,
Se-ndreaptă în bătaia puştii
Gata să tragă, sub privirea aţintită
Sau spre capacana pe care făptaşul
De mult a părăsit-o-n crânguri,
Merg ca un orb şi ocolesc oraşul
In care toţi mărşăluiesc cu stângul.
E cam târziu să schimb eu locul
Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde
Un dor de cavalerii urvaţi pe soclul
Legendei Meselor nicicând Rotunde.
***
Incerc să mă interpretez pe mine,
După lectura Comediei Divine,
Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,
Uneori se amestecă şi Dumnezeu,
Dar specatcolul este mereu întrerupt
De exclamaţiile unui surd,
Poate că surzenia lui
Este darul Demiurgului.
***
Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,
Să uit de retorică, ofer o mie
De biete cuvinte, pentru un rând
Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.
Din cornul de cerb sună speranţa,
Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa
Se-nclină spre nebunia cea rece,
Du-mă, o, Doamne, şi mă petrece.
***
Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie,
Peste drum atârnă o eşarfă neagră,
Luminile ard priveghind luna
Sau sufletul unui vecin ce coboară,
Şarpele dormitează în junglă,
Aici umblă şoarecii, şorecarii,
Fumul rău de ţigară îmi umple gura,
Eşarfa de peste drum mă absoarbe,
De când nu mai sunt tânăr, Doamne,
De o noapte sau poate de o mie de ani?
Inţelepciunea nu se apropie, doarme,
N-o treziţi, închideţi bătrânul pian
***
Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,
Nu te gândi la poetaştrii din Paris,
Îi spunem noi, probabil, mai frumos,
Cloşca de are pui, roi luminos,
De câte ori priveam şi număram,
O sărutare îţi furam şi îţi dădeam,
O sută douăzeci de sărutări,
Până când zorii se trezeau în zări,
Iar Taurul tot nemişcat era,
Pe unde eşti, îţi aminteşti, iubita mea?
***
Trecând pe lângă un zid,
O pasăre i-a căzut la picioare,
Profesorul nu a rostit
Cuvinte ce pot să omoare,
Paralel cu zidul s-au dus
Paşii lui de om cumsecade,
Părea un Ulise sedus
De propiile lui Ulisiade,
Părea un Matusalem
Inaintând prin moarte şi vremi.
***
De ce păstraţi sub soare-un aer sumbru?
Oamenii vă vizitează fără teamă,
Căci niciodată străbunul n-o să geamă,
Iar eu aud un glas, mai multe, mii,
Voi, cimitire, niciodată nu voi fi
Ascuns sub piatra grea de titluri mari,
Eu voi alege cerul –cenuşar,
Voi căuta în aştri albi-arzând
Lăcaşul pentru sufletul-cuvânt.
***
Curcubeu este tot ce privim fericiţi,
Cenuşiul – culoarea morţii, meniţi
Suntem morţii, dar nu renunţăm,
Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi
Puterea de a nu fi nicicând disperat,
Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat
Cu cei care vor să gândesc ca şi ei,
Din noi, curcubeule, culorile iei.
***
Solemn veneam din capul scărilor,
INTROIBO AD ALTARE DEI,
Istoria este-nceputul, ei?
Papa Petre papă lapte,
Iar răsplata după fapte.
Omul avea obrajii rumeni,
Aţi văzut ghepard cu obrajii rumeni?
Oh, Mistress mine, where are you roaming?
Nici un răspuns. Toţi am murit, dar nu ştim.
Horror în Obor. Nu este disciplină peste tot,
Doar în regatul hotentot, unde un enot
A preluat puterea prin lovituri de cot.
O, Cote d"Ivoire, unde mă simt
Ca într-o ceaşcă de argint.
Conspuez les Francais,
Zise jupân Bebe.
***
Unii-mi sunt fraţi, alţii nefârtaţi,
folosersc adesea morfina poeziei,
cum altfel aş putea trăi?
Trăim un prolog toată viaţa,
urmarea o vor scrie alţii.
I-am detestat prea mult pe cei făloşi,
să fie sănătoşi. Dar pe nimeni nu am invidiat,
invidia umileşte, chiar poate ucide.
Unele fraze vor dăinui, altele vor dispare în noapte. mm
M-a durut distrugerea Templului, sclavia albilor, negrilor.
Mi-a plăcut curajul corsarilor.
Ce treabă ai tu cu istoria? Mă întreabă un gibon.
O fi strămoşul meu, mai ştii?
***
cu timpul devenim bebeluşi
ne doare ba una, ba alta
cade pielea de pe cel mai bun poem,
proştii se uită de sus, înţelepţii de jos,
mister şi ameninţare, sex-bomb,
urlă tomjones de serviciu,
nu voi satisface curiozitatea vostră,
moartea e un act intim....

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i dragostea

Când treci pe lângă mine şi nu mă bagi în seamă,
Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,
Şi simt că-nebunesc, dar ştiu că este bine,
Că atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

Învaţ mereu mai mult, mai mult ca un străbun,
Doar ca tu să vezi că eu sunt cel mai bun,
Şi-mi strâng toate puterile, şi mă-mbrac frumos,
Doar ca tu să vezi că nu-s cu capu-n jos.

Şi mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:
"De ce fac toate astea numai pentru ea?"
Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Deci ca să-ţi demonstrez că sunt un cineva
Care ţine mult la tine şi doar cu tine-ar sta,
Îţi ofer un trandafir, ca să-ţi dovedesc
Că sunt îndrăgostit, tre' s-o spun: te iubesc!

Iar când toţi îmi sar în cap şi mă-ntreabă-asa:
"De ce faci toate astea numai pentru ea?"
Nici n-apuc să spun că le spune inima:
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.
Ce părere ai? Nu vrei să fim noi?

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi numai dor...

Şi sunt momente când te aştept să-mi vii,
Clipe de speranţă, când simt un dor aprins...
Când şi ţie îţi este dor să-mi fii,
Când dorul ne pătrunde, şi-ncet ne-a învins!

Şi sunt clipe în care, adânc îmi amintesc,
Cum mă iubeai cu sete... cum mă priveai zâmbind...
Şi mă gândesc la tine... poate mă amăgesc,
Că şi tu simţi un dor... despre noi, iubind...

Ştii? Te-am iubit mai presus de mine...
Regret că n-ai ştiut a preţui!!
Inima mi-e toată de sentimente pline,
Şi te iubesc iubire! Exist pentru-a iubi!...

La ceas târziu de noapte, mă trezesc cu tine...
Mi-e plină amintirea şi mintea mea te cheamă,
Iubeşte-mă iubire, căci ştii atât de bine
Să mă iubeşti aprins, fără nicio teamă!

Mi-e dor atât tare, încât lacrimi apar,
Simt pentru tine, o dragoste nebună...!
Şi mă gândesc la noi... şi zorile apar,
Şi mă consum iubire! Mi-e dor până la lună...!

Iubirea mea frumoasă! Nicicând nu vei mai fi,
Aşa iubit de nimeni... cum eu iubesc mocnit...
Că vreau să te întorci... asta vreau să ştii,
Să mă iubeşti pierdut... să fii împlinit!

Şi numai dor...
Şi mă trezesc... dorind să înţeleg...
De ce nu mergem oare mai departe...?
Şi fir cu fir, confuză eu aleg,
Să descifrez povestea, parte cu parte...
Şi numai dor...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai spus

Tu ai spus – nu cer nimic,
Nici cerul nu poate cere,
Tu ai spus, evoluăm pe raze diferite,
Este bine, iradiem ceva, tu ai spus,
Nu suntem nici aproape, nici departe,
Este drept, noi doar suntem,
Tu ai spus, nu este momentul,
Aşa este, nicio execuţie nu se potriveşte cu momentul,
Pentru mine nu există decât ACUM,
Dar nu ai cum înţelege, ai ceasul tău,
Nu-ţi sunt străin cât timp ne aflăm în această lume,
Tu ai spus, iubirea este-n tine, fals,
Iubirea mea este la tine, iubirea ta nu este nicăieri,
Poate că este în cuvinte, dar ce sunt cuvintele?
Pui de vrăbii, zboruri de rândunele, vorba Minulescului,
Cel ce pierduse cheia, pălăria şi bastonul,
Tot mai departe ne vom roti, mâine vom fi departe,
Acum este deja mâine, everyone around me is dying,
Fiecare pleacă în alt tren, avion, au rămas un pantof fără toc,
Un toc fără peniţă, din joacă se nasc iubirile,
Ca furtuna-n aprilie, copleşit îmi plec fruntea,
Parcă ieşeam din spital sau din închisoare,
Mă simt ca o libelulă, adică liber, în jurul meu moare timpul,
Acest fluviu pe care plutesc cadavre invizibile,
Eins, zwei, copii împuşcaţi în faţa mamelor,
Mame împuşcate în faţa copiilor, cine să-i mai plângă?
Istoria se scrie de jos în sus, apoi se autodecapitează,
Buzele mele muşcă aerul, pântecul aerului, mormânt aerian,
Am scos sabia de aur de sub nisip, ca Lancelot,
Pălăria lui Hamlet a fost uitată la rechizite,
Veneau lupii şi urinau peste tot,
Departe urlă felinele mari,
Mă acund şi repet, toate sunt vânare de vânt.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai adânci pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă de râsul tău. Iată de ce îmi râd de mine şi fac să izbucnească taina mea în mii de glume. Nesocotesc chinul meu de teamă să nu-l nesocoteşti tu.

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai simţite pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu le vei crede. Iată de ce le prefac în minciuni şi-ţi spun prin ele ceea ce nu gândesc. Las să apară durerea mea ca ceva nechibzuit, ca nu cumva s-o iei tu drept nechibzuinţă.

Sunt dornic să-ţi aleg cuvintele cele mai preţioase, pe care aş putea să le rostesc. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde. Iată de ce sunt plin de mândrie de această putere a mea: te chinui – de teamă că nu vei cunoaşte niciodată chinul.

Sunt dornic să mă aşez plin de tăcere lângă tine. Nu îndrăznesc, de teamă că buzele-mi vor trăda inima. Iată de ce vorbesc mult şi fără de şir – ca să ascund taina inimii mele în această vorbărie. Chinui suferinţa mea ca nu cumva să mi-o chinui tu.

Sunt dornic să mă depărtez de tine. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că vei întrezări lipsa mea de bărbăţie. Şi iată de ce vin spre tine cu fruntea sus şi cu un aer nepăsător. Privirea chinuitoare a ochilor tăi îmi aţâţă durerea în fiecare clipă.

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Grădinarul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi: Ce sunt eu? O virgulă între două veşnicii... Sunt fir de nisip, dar fără mine, mai gol va fi pustiul! Pentru că nici piramidele nu sunt eterne. Şi nu vor dăinui mai mult decât postamentul lor planetar... Strămoşii mei au fost mai înţelepţi decât egiptenii... Ei îşi făceau sicrie de brad, nu sarcofage! Nu poţi înşela moartea, ascuns într-o ladă de piatră... În fond, ce e viaţa? Dragoste, contemplare, eliberare... Gata! Am iubit şi am contemplat destul! A sosit vremea să mă eliberez... Vârsta amăgirilor a trecut. Deasupra nu văd nimic. Doar coaja albastră a oului ceresc. E timpul să plec! Să-mi fac pernă din oasele mamei mele... Dalta, o iau cu mine... Voi sculpta şi Dincolo! Vreau să fac Raiul şi mai frumos...

replică din piesa de teatru Pasărea de aur (Infinitul Brâncuşi), scenariu de Valeriu Butulescu (2005)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e teamă

Sunt atât de temătoare, atât de firavă şi... atât de plapândă!
Îmi e teamă că nu sunt în stare să te accept, să te iubesc...., îmi e teamă!
Mi-e teamă de mine, de tine, mi-e teamă de viaţă! Mi-e teamă, e toamnă, mi-e teamă de iarnă că am să îngheţ şi nu voi putea să iubesc!
Aş vrea să te iubesc, să nu te-alung în disperarea mea, şi totuşi...!
Ţi-aş da drumul să zbori, ţi-aş lega aripile să ramâi lângă mine, te-aş lăsa să mori!
Ţi-aş fura penele şi toate zilele, aş face orice să ramâi, să fii doar pentru mine, nu ştiu ce să fac!
Dar Eu sunt zdrobită şi mi-e teamă că am să te zdrobesc şi pe tine!
Dar ce pot să fac? Te-alung să mă urmezi, să rataceşti în iubirea ce mi-o porţi, ce ţi-o... port!
Îţi voi închide toate porţile, toate clipele în urma mea, voi ridica... ziduri din lacrimi, din lacrima mea, din lacrima Ta!
Dar îţi voi lăsa totuşi ceva! Tăcerea mea şi cuvintele tale, petalele din acel trandafir şi toţi spinii, şi peste toate te voi blestema să le uzi cu lacrimi, să te zgârie timpul cu toţi... spinii!
Să sângerezi sânge în lacrimi, să mă simţi şi atunci când nu mai simţi... nimic!
Să-ţi fiu ce nimeni nu-ţi poate fi, să-ţi fiu moarte şi zbatere între clipe, şi dincolo!
Înţelegi? Dincolo de viaţă, dincolo.... eternitate!
Să mă chemi şi să nu am putere să vin, să-ţi fiu un chin!
Să mă scri cum doar îngerii pot, să nu te dezleg de mine că mor!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, mamă?

Nici eu nu mai ştiu ce am făcut cu timpul
Mi-e dor să îţi mai văd odată chipul
În nopţile când sunt atât de trist
Şi doar din amintirea-ţi mai exist

Doresc ca uneori să mă mai cerţi
Pe urmă, cu blândeţe, să mă ierţi
O zi de aş putea să îţi vorbesc
Dacă ar vrea Mai Marele ceresc

Mai vino iar, acum, când îmi e dor,
Când gândurile mele toate dor
Mai mângâie-mi odată fruntea încreţită,
Atige-o cu iubirea-ţi infinită.

Mai spune-mi despre tine, dragă mamă,
Am timp să te ascult, fii fără teamă,
Au fost atâtea zile, au trecut,
N-am reuşit să-ţi spun cât te-am iubit.

Acolo unde eşti, mai poţi să mă priveşti?
Îmi este dor de tine şi ştiu că mă iubeşti
Tu mi-ai rămas în inimă şi-n gânduri
Şi păsările pe deasupra, rânduri, rânduri.

Ţi-am mai vorbit din când în când de mine
Să nu te temi, aici e totul bine,
Aş vrea să îmi răspunzi, de bună seamă,
Acolo, sus, în ceruri, ce faci, mamă...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu

Priveşte-adânc în ochii mei, să înţelegi că străluceşti,
Acolo este frumuseţea, acolo afli cine eşti,
În ei te poţi vedea pe tine şi poţi afla cât te doresc,
Eşti mai frumoasă decât pare, iar chipul tău e îngeresc

Eu nu te văd doar prin tipare şi n-aş putea să te confund
Cu standarde ce-au fost impuse, de cei ce nu iubesc profund,
Tu pentru mine eşti perfectă, ba chiar mai mult decât doream,
Aşa cum eşti, îmi eşti iubirea, eşti absolut tot ce visam

Vreau doar să ştii ce frumuseţe văd eu atunci când te privesc,
Eşti raza mea strălucitoare şi tot albastrul meu ceresc,
Vreau să mă crezi, să crezi în tine, noi doi defecte nu avem,
Suntem frumoşi dansând alături şi ne iubim ca-ntr-un poem

Te rog alungă orice teamă, ai înflorit la braţul meu,
Trăieşti a doua tinereţe, de fapt... eşti tânără mereu,
Şi chiar de ai uitat vreo clipă, eu sunt aici să-ţi amintesc,
Că te-am ales din cele multe, să te alint... să te iubesc

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta sunt!

(alta, mama nu mai face!)

Vreau să trăiesc şi să scriu tot ce simt!
Nu vreau să m-ascund ca un fulg sub aripă!
Nu vreau să mă plâng, nu vreau să vă mint,
Vreau doar să mă bucur de fiece clipă!

De-oi fi judecată, nu e treaba mea!
Nici de superstiţii nu vreau să mai ştiu!
Cine-i fericit că vorbeşte cu-o stea
Îi uită pe toţi bârfitorii-n pustiu.

Am lumea mea bună, prieteni frumoşi,
Ce pot înţelege că sunt doar un om
Cu inima mare, cu paşii sfioşi,
Cu lacrimi, cu dor şi IUBIRE de-alt OM.

Nicicând n-am pretins că aş fi ce nu pot,
Am spus adevărul chiar dac-am pierdut
Şi chiar dacă viaţa părea că-mi lua tot,
Am mers înainte, chiar dac-a durut.

E clar că nu fur nimănui fericirea,
Ea vine când vrea şi când nu te aştepţi
Şi pentru că SUNT, îmi trăiesc azi IUBIREA...
.....................................................................
(Şi scriu poezii pentru oameni deştepţi!)

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paraliticul şi frica

Toate trotuarele acestui oraş sunt cârpite
din loc în loc, o casă modernă are trotuarul refăcut cu pietre frumoase
dar pe mine mă încurcă orice denivelare;
consum energie nemăsurată să ocolesc,
să depăşesc acest obstacol;
durează un secol până voi trece noua treaptă,
fiecare pas e o povară, o aventură, o amintire
la fiecare pas aş putea să cad...
veşnic trăiesc cu spaima că-n clipa următoare
mă voi prăbuşi. Nu-mi este teamă de moarte,
îmi este teamă că mă voi trezi în aceeaşi lume
pe care nu o mai iubesc.
Sunt plin de dureri, de temeri
de spaime că într-o zi nu mai pot mişca
şi totuşi creierul va putea să gândească.
Nu înţelegi că şi legumele gândesc şi nu mai vor!
Plâng, fiindcă am pofte, am dorinţe interzise, am amintiri
însă lumea mea nu e a ta
lumea mea îmi aparţine numai mie.
Femeile sunt jumătăţi care se unesc cu jumătatea mea
să demonstreze că iluzia e permanentă, în
jumătate
din mintea mea, din mintea ta, din mintea noastră.
Plâng fiindcă ţi-e milă, că mă compătimeşti, că sunt nervos
şi nu mai pot să mă ascund ca-n alte vremi.
Plâng că mă urăşti sau îţi sunt indiferent
că toată lumea se oglindeşte în ochii tăi.
Plâng mereu
sunt prea multe pietre,
la mine pe stradă trotuarul are altfel de bolovani.
Sunt jumătate câine, plâng cu un ochi
fără lacrimi, fără grimase, fără un tremur pe faţă.
Cealaltă parte e peşte, am ochiul în lacrimi.
Plâng, nu fiindcă mă târâi
ci fiindcă nu mă iubeşti sau nici nu m-ai iubit vreodată...
nu e vina ta, niciodată nu ai ştiut de mine.
În viaţă iubeşti o singură dată, iar eu am iubit,
restul a fost un coşmar şi-aştept cu nerăbdare să-l termin.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâieri de foc

Ce vremuri de criză! Ce de nenoroc!
Zadarnic picătura de voinţă...
Incinerând această lume...-n loc,
Ne vom zidi cenuşa-n suferinţă.

Se zbat în noi furtuni, vulcani, cenuşă.
N-avem cui plânge... Umeri nu mai sunt.
Doar către Cer ne-a mai rămas o uşă.
Ne sapă-n suflet fiecare vânt.

Avem o schijă-n inima ce plânge,
Pulsând speranţe, vise, adevăr...
Dar moartea parcă tot mai mult ne strânge,
Iar eu duc grija pentru-acest popor.

Aici, la noi, încă domneşte ura
Şi focul vieţii mi-a pârlit lumina.
Îţi simt pe suflet, iar, mângâietura.
Dar, vezi, cine să-mi ude rădăcina?!

Sunt urme de ruşine pe retină.
M-a scormonit un sentiment ciudat
În goana după fală şi lumină
Şi pe retina mea s-a-ntunecat.

E glaucomul dragostei de sine...
Nimic nu este azi ca la-nceput.
Mi-a mai rămas o pată de ruşine
Şi-n mine m-am închis şi plâng tăcut.

Mă tem că-mi este rău când îmi e bine.
Şi plec la îngeri să mă spovedesc,
Dar mint că e O. K. fără ruşine.
Că-mi este bine vreau să dovedesc.

Şi mulţumesc când plec... dar ce minciună!
Sunt iar murdar din cap până-n picioare
De boli, incest, durere, lacrimi, ură
Şi spini se-nfig în carnea tălpii goale.

Mi-e iar război şi diavolii din mine
Mi-alintă plânsu-n mângâieri de foc.
Şi când mi-e rău, atunci mi-e cel mai bine...
Voi nu vedeţi că nu mai am noroc?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am avut niciun motiv - sfârşit

Motto: "Singura prietenie de preţ este cea care s-a născut fără motiv." Arthur van Schendel
Dumnezeu este Olarul iar noi suntem vasele de lut. Toţi am fost creaţi pentru un scop.
"El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea." (Romani 9:18)

şi a venit şi vremea, să-ţi dau drumul să zbori,
să străluceşti în soare, asemeni unei flori...
şi ceasul a bătut, zicându-mi să te las...
de-acum, tu să mergi singur,
lucrând ca şi un vas...
orice sfârşit dă lacrimi,
chiar de un început
se-arată şi porneşte, lăsând ce-a fost... trecut.
şi doare şi apasă, deşi e tot ce-ai vrut,
răscolind momentul, când noi...
ne-am cunoscut.
nimic accidental n-a fost cu noi vreodată,
însă destinul acum, deschide altă poartă...
eu simt şi ştiu ce vine,
oricât m-aş bucura...
în suflet ard suspine,
ce vor elibera.
mult te-am iubit pe tine,
tu, suflet mult ales...
şi venele-mi sunt pline
de plânset nelumesc.
ai să-nţelegi prin vreme
ce eu ţie ţi-am fost...
precum şi-a mea iubire,
ce ţi-a fost adăpost.
şi te-am iubit pe loc, cum nu credeam să fie...
deşi, inima mea... plângea în colivie.
şi ţi-am întins o mână,
iar tu, n-ai ezitat...
ce-a fost... o să rămână,
deşi... totu-i schimbat.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutători în dragoste pe Internet

Vreau să ne tutuim,
email-urile tale sună ciudat de precis,
foloseşti puţine cuvinte, însă la obiect,
blândeţea ta îmi dă încredere,
speranţele tale îmi dau speranţe,
nădejdile tale se vor metamorfoza!
Tu... nu eşti tu?
Îmi place îmbrăţişarea ta din ultimul răspuns.
Bizar, dar e plină de căldură,
e la locul ei,
singurătatea ta îmi umple sufletul,
nu mai sunt singur,
înconjurat de persoane care mă iubesc.
Nu mai sunt singur!
Îmi place îmbrăţişarea ta
este fictivă, ireal de plină
îmi umple inima, vorbele tale îmi arată o altă faţetă!
Dară tu, nu eşti tu.
Căutăm speranţe neîncetat... te-am găsit?
Te-am găsit virtual într-un moment vital?
N-ai încredere? N-ai certitudini încă?
Momentul în care vei răbufni e aproape!
Ai încredere, ai speranţe, fii veselă,
fii binevoitoare, fii generoasă!
Eşti credincioasă, eşti cum te-am visat.
Nu te mint,
scrie-mi mai mult, am nevoie!
Tu încă nu eşti tu!
Eşti sinceră? Eşti departe? Cu atât mai bine!
Suferi? Poate vei suferi mai puţin!
Întreabă-mă orice nu te ascunde!
Te tăinuieşti în expresii, plângi?
Nu plânge! Visează, ştiu că eşti frumoasă!
Mi-a şoptit un înger.
Dar tu... eşti tu?
E uşor să păcăleşti pe Internet -
un nume, o fotografie, o adresă,
mai multe nume, mai multe fotografii, mai multe adrese
nu are rost să mă minţi;
vorbele tale tăinuiesc o persoană inteligentă,
măcinătă de frică.
Dacă eu nu sunt eu... iară tu nu eşti tu?
M-am jucat o clipă... eşti singura care mi-ai răspuns.
Nu vreau să mai caut!
Port un nume simplu!
Sunt obosit... sunt bătrân şi tânăr... sunt flancat de iubiri.
Avem Giga biţi nenumăraţi, milioane de nano
şi mai multe miliarde de pico!
Ţi-e teamă de pustietate?
Şi mie, dar împreună vom surprinde înterg universul!
Îmi lipseşte îmbrăţişarea ta de la ora 4,
am devenit dependent de tine!
Voi pândi să se aprindă plicul! Oare îmi vei răspunde?
TU... EU!

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă gândesc la nimic. Da, măi. Simt totul de trăsneşte!

o să fii pe deplin fericit
mi-a spus viaţa
dar prima dată o să-ţi rup oasele
ca sā devii puternic
pe urmă inima să simţi
toţi dumnezeii
dement de vii ai iubirii

sentimentele vin sau sunt
acolo mereu
numai oamenii pleacă şi sunt
mereu prea departe de tine

doar oamenii tac cu obstinaţie
chiar din ambiţie
aşa
ca să îţi minimalizeze apropierea

iată motivul pentru care se vine
se simte
da se simte
şi nu se mai pleacă niciodată

tot ce pleacă nu pleacă din iubire
tot ce tace nu tace din inimă
de fapt dezertează silenţios
în utilitarisme nenoricite

da omule te-am învăţat
să gândeşti ca mine
te-am simţit că simţi ca mine
dar niciodată n-o să-ţi dea
nimeni puterea şi bucuria
să iubeşti ca mine

pentru că
mie viaţa mi-a rupt oasele
mie mi-a sfâşiat inima
şi eu sunt ultimul
din specia mea
de mattador dement iubit
de cel mai animalic dumnezeu

poezie de George G. Asztalos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt gata să iubesc

Prinde-mă de mână şi fii ghidul meu
Spune-mi ce ai vrut să îmi zici mereu.
Şopteşte-mi în taină acele cuvinte
Vreau să le-aud şi să le ţin minte.
Gura mi-o sărută, atinge-mă bine
Stârneşte dorinţa ce o simt în mine.
Ţine-mă în braţe şi strânge-mă tare
Risipeşte-mi teama şi dă-mi alinare.
Şi în bezna nopţii când nimic nu vezi
Fii a mea făclie să îmi luminezi.
Iar în timpul zilei, e de înţeles
Vreau să îmi arăţi că eşti cel ales.
Aripi tu să-mi dai, ca să pot să zbor
Când eşti lângă mine mă înalţ uşor.
Pătrunde-mi în suflet, zidul prăbuşeşte
A venit şi clipa să-l văd cum sfârşeşte.
Fiindcă prizonieră sunt de când mă ştiu
Haide, rupe lanţul, liberă să fiu.
Căci a mea armură este mult prea strâmtă
Vreau să mi-o dai jos, că nu plec la luptă.
Scoate la lumină sufletul din mine
Că sunt gata acum să mă iubesc cu tine.

poezie de Ruth Kephart, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!