La marginea unui vis

totul se petrece fără cuvinte
să nu mă mai gândesc la ele le-am uitat pe toate
să-i simt respiraţia am îmbrăţişat un castan
promiţătoare crengile i s-au deschis braţe
ale unei toamne strânse din toate pădurile
în lumina căzută din sud

somnolentă o castană se răsfaţă
inconştient strânsă în palma aceasta
ciudat de caldă lipită de tâmplă la marginea unui vis

ţi-am atins în treacăt cele zece degete
exersam nerăbdarea copacului ce-şi tremură
fără zgomot coroana cameleon
ce noroc pe mine cu acest castan din marginea grădinii
mai ales cu această castană lustruită până la strălucire
pe care o voi îngropa în faţa ferestrei
pentru umbra senzaţiei

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie aproximativă

gândesc ciudat
în fiecare zi mă gândesc la toamnă ca şi cum nu m-aş gândi
nesfârşitele desprinderi închise-n propriul cap nu cer să fie înţelese prin ricoşeu
mi-e foarte greu să plec de acasă
aici îmi pun
aşa ca pe o cenuşă caldă pe lista de priorităţi
numai pe ea s-o am în minte
inima
ea mă spune pe mine iar acest
proiect
trebuie dus la bun sfârşit
povestea e bine să faci cu inima ceea ce faci
nu durează mult dar atunci se aud bătăi în coşul pieptului
sunete de frecvenţă înaltă şi sentimentul de sens se instalează în toate cele patru camere
altfel totul ar suna a gol într-o mare de întuneric
în care s-ar pierde şi copacii pădurilor de esenţe tari
au fost mai multe toamne
venite din ochii zărilor cu acelaşi foşnet de frunze uscate
dar ca aceasta ce mă face să păşesc mai gingaş
n-a fost niciuna aşezată la picioarele mele
au venit
unele cum au venit s-au ascuns într-un ulcior
niciodată nu voi şti dintre ele care să fi fost cea adevărată
pierdută
în marea verde a pupilelor toamna are şapte ani

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie aproximativă

gândesc ciudat
în fiecare zi mă gândesc la toamnă ca şi cum nu m-aş gândi

nesfârşitele desprinderi închise-n propriul cap nu cer să fie înţelese prin ricoşeu

mi-e foarte greu să plec de acasă

aici îmi pun
aşa ca pe o cenuşă caldă pe lista de priorităţi
numai pe ea s-o am în minte
inima
ea mă spune pe mine iar acest
proiect
trebuie dus la bun sfârşit

povestea e bine să faci cu inima ceea ce faci
nu durează mult dar atunci se aud bătăi în coşul pieptului
sunete de frecvenţă înaltă şi sentimentul de sens se instalează în toate cele patru camere
altfel totul ar suna a gol într-o mare de întuneric
în care s-ar pierde şi copacii pădurilor de esenţe tari

au fost mai multe toamne
venite din ochii zărilor cu acelaşi foşnet de frunze uscate
dar ca aceasta ce mă face să păşesc mai gingaş
n-a fost niciuna aşezată la picioarele mele
au venit unele cum au venit s-au ascuns într-un ulcior
niciodată nu voi şti dintre ele care să fi fost cea adevărată
pierdută în marea verde a pupilelor
toamna are şapte ani

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ochii închişi

îi zâmbesc lumii fără nimeni
prin fereastra
deschisă pentru o metaforă ce se ofilise
nu mă mai tem de şarpele casei chiar dacă
într-o zi s-ar sprijini în ea
el nu ştie dar locuieşte în mine
ca un vis credincios
în sublimul neliniştilor mele

în orizontul apropiat îmi iau locul
mă cuibăresc lângă mine
în faţa ferestrei de la mansardă sunt eu surâd
am zece degete albastre şi ochii din căprui au devenit în stropii de ploaie
verzi frunze lipite de geam
curioase
cât e înlăuntru de toamnă
şi nu-i
nu-i nicăieri cel ce moare
sub ochii închişi brăzdează câmpuri pentru margarete

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mână, Dumnezee

mi-ai cerut să Te las să mă ţii de mână
şi eu Te-am lăsat iar Tu
m-ai aşezat
pe prima treaptă a scării de argint întinsă
până în nimicul nopţii
dar câte stele încăpeau pe cerul negru
ca de pe o broboadă cadeau
să încolţească
seminţele liniştii
peste umbrele treptelor întipărite
pe cele zece degete de la picioare

tu povesteai despre un pescar din împrejurimi
ce culegea cu mâna din stele
fosforescentă lumina
după care am închis fereastra
şi am deschis o parte din mine
pipăiam cu ochii încăperea să-mi întipăresc
făptura
şi n-a fost vis dimineaţa
prin rana mea trecuse
vindecătoare o mână, Dumnezee

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o noapte visam că mergeam pe marginea liniei ferate. Mă simţeam descurajată şi vroiam să termin cu toate. Ceva nu ţi-a plăcut în această plimbare a mea, ai venit şi m-ai privit întrebător. Atunci m-am aşezat în iarbă şi am început să plâng în hohote uscate, fără lacrimi. Şi pentru că mă priveai mai departe întrebător, ţi-am spus: "Am vrut să mă arunc înaintea trenului". Te-ai uitat la mine uluit. "Care tren?" "Trenul care va veni". "Dar îl aşteptăm de atâta vreme şi nu vine, mi-ai zis. Cum îţi închipui că va veni tocmai când te plimbi tu pe marginea şinelor?" Am scuturat din cap şi ţi-am dat o explicaţie care şi pe mine m-a uimit. "Dacă m-ai fi lăsat, ai fi văzut că venea. Toată viaţa m-a urmărit ghinionul. N-am obţinut nimic decât după ce nu mai aveam nevoie. Din moment ce nu mă mai urcam în tren, ci mă aruncam înaintea lui, trenul ar fi venit".

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de cubbyx
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uite, dacă vrei să mă certi, certă-mă, pedepseste-mă, lasă-mă în mijlocul absurdului sau al toamnei! Promit voi găsi drumul înapoi către tine, doar inchipuindu-mi soarele răsărindu-ţi din priviri. Esţi binecuvântare! Şi eu ştiu că tot acest rest al Universului care încă nu ne aparţine, te va dori numai pentru sine. Pentru că eşti minunată şi meriti! Vreau numai să-ţi spun la marginea atâtor daruri, ispite şi primeniri deşarte ca te iubesc. Din nou, fără punct...
Te port cu mine pretutindeni. În visuri, la marginea prea multor clipe efemere şi mai cu seamă în toate rugăciunile de multumire..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el -- "el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi -- păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere -- nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O şoaptă

cioplit dintr-un copac mort în alt veac
scaunul agonicei lumi
a înţepenit într-o cută a gândului
sprijinit pe trei picioare înfăşurate în sfori de
cânepă veche până la putrezire
- această realitate nu mai înghite atâta tristeţe strânsă
în nişte vreascuri bolnave pentru iarna ce se apropie -
pe cer se întâmplă lucruri ciudate
umbrei prăfuite din dreptul ferestrei
i-ar fi de ajuns
o şoaptă subţire pe unda cugetului
de la Cel Ce îşi deschide toate cămările inimii
spre fiecare

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeul era roşu

Aveam o suferinţă de spus lumii
Dar în aceea zi, lumea nu s-a trezit

Am umblat prin toate castelele ştiute
Să despart istorii de Dumnezei
Să usuc vreascuri pentru o iarnă
Fără zăpadă şi colindători

Aveam însă un zâmbet de arătat prietenilor
Dar în aceea clipă, ei nu mă vedeau

Atunci am răsturnat toate paharele din case
Le-am dat păsărilor tot grâul din hambare
Să pregătesc universul pentru o zi de toamnă
Fără culoare, fără timp şi fără secundare

Aveam totuşi o iubire pentru tine
Dar în această viaţă, nu m-ai privit

Am prins în braţe crinii şi trandafirii cei albi
Şi am mers spre marea-nvolburată
De la marginea hotarului dintre frică şi cald
Acolo, cu toţi m-aţi întrebat de ce am întârziat.

poezie de Anca Pepelea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Dacă aţi avea credinţă..."

(se va arunca sau nu muntele...)

nu eşti decât o bocceluţă plină de resturi de vise
ai aflat cu două secunde înainte de-a fi viu
nu e nimic dramatic în asta
te-a prins în plasă insomnia cuiva care a mestecat îndeajuns de multe furtuni
pentru a-şi legitima respiraţia
şopteşti afirmi urli pe toate portativele vântului
sunt
neîndoios sunt
sunt pentru că recunosc pietrele şi izvoarele care urcă în ele
până la inima focului
oamenii care-şi fac culcuş în coama valului
şi pun clipei brăţări de asfinţituri
măştile pe care le-am purtat cu mândrie acum compost
unei stele prea slabe
toate s-au înfruptat din mine cândva apoi m-au uitat

cineva aşteaptă să te locuiască fraudulos
exact când credeai că ţărmul în care ţi-ai înfipt glezna
n-o să deplaseze orizontul spre stânga
că sângele pădurii şi-al animalelor îţi va lăsa pete pe suflet pe care nici o maree
n-o să le poată dilua

câteva mişcări tectonice în vraja nopţii cunoaşterea amăgitoare a cărnii
schema unei nebunii obişnuite a ochilor îţi cojeşte iluzia de putere
în timp ce-ţi vei da bineţe-n pupila străinului
şi vei continua să bei din arterele lui mereu însetat de a fi
la umbra exilului

niciodată aici nimic nu va fi deajuns nici o garanţie că lumina
(acest portal ce-şi mută coordonatele aleatoriu)
nu se va sinucide dramatic în tine

în laguna unui vis putrezit de-aşteptare un înger se spală de-ndoială
şi te îmbracă

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-şi mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi?

Hans Christian Andersen în Povestea unui gât de sticlă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nucul de lângă castan

Sunt în toamnă, pe o bancă ciudată,
uitată sub nucul de lângă castan.

Petale uscate de dorinţe vechi
picură amarul în păduri arse.

Tâmplele îmi sunt prinse cu spinii arşi
în sărbătorile unse cu prostie.

Cuvinte nu pun pe autostradă,
am urcat cu ele doar o potecă.

Tăcerea tremură uşor, ascunsă
pe lumina de surâs a ochilor.

Aş rosti un vers sau o rugăciune,
ca să înflorească lăcrămioara,
sau liliacul cu zâmbet pe bucurie.

Am vrut o frumuseţe limpede,
dar lipsită efectiv de forme,
pe care n-am găsit-o niciodată
pentru că nu avea nici o formă.

Aud în amurg un murmur venind,
fără forme, dinspre o bancă tristă,
uitată sub castanul de lângă nuc.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atestat

înstăpânite-n încântări flăcări verzi
incoerente
desfată cu o porţie de delir
culorile atestate în ele până la capăt
de dincolo de marginile grădinilor
păsări trag după ele azurul şi-l revarsă
peste lume păstrându-i forma
o beţie de nou
tulbură ochii
în inimă irită timpul să fie altul
fără punct şi ocolişuri
parcă să nu se mai sfârşească în
umbrele de la apus mai subţiri
decât gândurile ce se întretaie
strânse de ochi în mănunchi
până ce nările simt
mirosul crinilor născuţi din genunchi

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigătul din dom

în forma gândului
m-aş fi făcut fratele său / un cais înflorit /
mai înaintea lui născut cu acelaşi nume
Vincent-Willem

m-aş face şi acum fratele lui
să dau o explicaţie tristeţii
ochilor limpezi-azur
ce văd între caişi înfloriţi şi pe aceia cu crengi uscate

în ce cuvinte însă aş putea să-l înţeleg
decât alergând pe câmpiile cu mărăcini ale Zundertului

urma să-i găsesc într-o colibă aş dormi
pe un sac cu cărbuni în Le Borinage
mi-aş ţine degetele în flacăra unei lumânări aprinse
să-i fiu frate în călătorie aşteptând să cadă
o stea
din vârful unui chiparos la picioarele Brabantului

să fiu fratele lui nu aş asculta pe nimeni
decât inima celuilalt Vincent-Willem născută fără să bată
pentru a fi el Vincent van Gogh
pentru totdeauna

la Arles într-o casă galbenă
cu flori de cais în mâini
în aşteptarea lumii târzii
chipul ars e umbra fratelui-prunc
ce şi-a lăsat inima pe cântarul neliniştilor
în faţa unei uşi deschise spre sud
pentru a fi auzit strigătul rămas între pereţii domului
"Devin pictor, dar vreau să fiu om."

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigătul din dom

în forma gândului m-aş fi dorit fratele său
un cais înflorit
primul născut cu acelaşi nume Vincent-Willem
să dau o explicaţie tristeţii ochilor limpezi-azur
ce văd între caişi înfloriţi şi pe aceia cu crengi uscate
în ce cuvinte aş putea să-l înţeleg
decât alergând pe câmpiile cu mărăcini ale Zundertului
urma să-i găsesc într-o colibă aş dormi
pe un sac cu cărbuni în Le Borinage
mi-aş ţine degetele în flacăra unei lumânări aprinse
să-i fiu frate în călătorie
împreună să vedem cum cade
o stea din vârful unui chiparos la picioarele Brabantului

să fiu fratele lui nu aş asculta pe nimeni
decât inima celuilalt Vincent-Willem născută fără să bată
pentru a fi el Vincent van Gogh
pentru totdeauna

în aşteptarea lumii târzii
la Arles într-o casă galbenă
cu flori de cais în mâini
chipul ars e umbra pruncului ce şi-a lăsat inima pe cântarul neliniştilor
în faţa unei uşi deschise spre sud
pentru a fi auzit strigătul rămas între pereţii domului
"Devin pictor, dar vreau să fiu om."

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonie de toamnă

patru degete fără degetul mic
ciupesc subţire arp arp
molatici greierii nu mai ajung la cele şapte pedale do re mi fa sol la si
nu mai pot lungi coardele între paltin abanos şi scoruş
unei turme de oi sacrificate îi vibrează intestinele - strune
colorate între brazi palisandri şi arţari -
aeriene jocuri de funigei curg printre degete
fluide pădurile foşnesc corpul toamnei în cutia de rezonanţă a unei harpe
între marginile triunghiului şi inscripţii chirilice
un fior de nicăieri aduce miros de zăpadă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Planuri de amurg

un vis din tinereţe mi s-a împlinit
universul a deschis o poartă pentru mine
eliberată din sclavie zbor spre infinit
urmând supusă lumini diamantine.

iubirea de vers departe o voi duce
unde nu sunt bezne unde nu sunt furi
voi întâlni mântuitorul la răscruce
El poate să se-ndure şi de trubaduri.

cu turma de vise voi trece şi munţii
precum oaia cea blândă voi urma Păstorul
cu tâmplele albite la marginea frunţii
am să ating steaua să îi simt fiorul.

înalţ zilnic spre Iisus rugăciunea minţii
până când moartea va răpi din mine viitorul.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duioşia unei singure flori

e ceva ce nu-i în nicio carte.
liniştea unui loc neînşelător
unde paradisurile nu sunt mincinoase
acolo regrete şi locuri în care ai mai fost
dispar din memorie
vine o zi
când te surprinzi că exişti
şi primăvara poate fi actualizată chiar în zi de iarnă
într-o inimă cu resurse de statornicie
şi când mă gândesc
totul ţine doar de măiestria echilibrului
în mersul pe sârmă e îndeajuns
duioşia unei singure flori
pentru a tămădui toate rănile

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monologul unui mort. Odă luminii

Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Şi caldă erai, mai caldă decât noi...
Lumină topită în noroi!

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis
rece,
şi timpul a trecut mai lent
aşa cum totul trece
prin noi,
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Din braţele tale am căzut
în vâltorile unui vis...
Era o noapte adâncă,
prin venele noastre curgea lumina
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.
Şi caldă era,
mai caldă decât noi,
şi pentru o clipă
ne-am alăturat celor fără de cuvinte.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Te-am avut, te-am pierdut
şi-n ceruri răsare o umbră –
e noaptea noastră,
a celor pustiiţi.

Te aud, te ascult, te inspir...
Te surprind în nemurirea celor fără de cuvinte.
Şi te-am strigat cândva şi te-am avut,
când clipa
a izbucnit în noi ca o dorinţă.

Sus... departe încă...
Mâna ta se stinge în picături de ceară
şi-mi străpunge grumazul
la fel ca stropii de ploaie
ce sapă în stâncă.

Şi din căderi învaţă apa
să urce până la nori
în noaptea nopţilor, adâncă.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem (Spiritului îi place să se-îmbrace)

Spiritului
îi place să se-îmbrace-astfel:
zece degete la mâini,
zece degete la picioare,

umeri şi toate celelalte;
noaptea
în tufe negre,
dimineaţa

în tufele-albastre
ale lumii.
El poate pluti, desigur,
dar mai degrabă

sondează materia brută.
Aerian şi fără formă
are nevoie
de metafora unui corp,

de lăută şi de dorinţă,
de fluidele oceanului;
are nevoie de lumea trupului,
de instinct

şi de imaginaţie
şi de îmbrăţişarea-întunecată a timpului,
de dezmierdare
şi de atingere

pentru a fi înţeles,
pentru a fi mai mult decât lumina pură
care arde
acolo unde nu se află nimeni - -

aşa că intră în noi - -
dimineaţa
străluceşte sub mângâierea animalului
ca o scăpăre-a fulgerului,

iar noaptea
iluminează adâncile şi fantasticile
imersiuni ale trupului nostru
asemeni unei stele.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!