nemăsurata durere

poate că suntem pe
o direcţie greşită
înduioşându-ne sau
speriindu-ne de Moarte, de risipa
sângelui mustind în ţărână
vai, era atât de roşu, de cald…
suntem patetici ţinând cu dinţii
de lucruri, limite, reguli, prejudecăţi…
– Nu insinuez ca alternativă anarhia
ci percepţia
altfel
a lui «înăuntru – înafară»
viaţa în această rană enormă –
viaţa de apoi, zugrăvită eronat deseori,
«normal – paranormal» iată
vă chem să-mi spuneţi: par anormal (!) crezând
că sublimul
nu-l vom atinge niciodată
cu simţuri din carne?!
cine mă pune să-l caut?!

durerile reale, vii sunt, dar
şi dureri reflex condiţionat, sugerate
simbolice, închipuite, asociative: a murit
mama
musai plâng… uite-l nu plânge!!!

……………………………

am o durere mult mai mare
decât plânsul lumii
decât morţile voastre
decât morţile mele egoiste, pompoase
dincolo de capcana de cristal
dincolo de violet-auriu…
sufletul simte – nu ştiu cum, dar
simte
sublimul
şi-mi provoacă durere nemăsurată neputinţa
de a-l atinge
de a mă îneca definitiv acolo

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a atinge împlinirea trebuie să cunoaştem lumea şi viaţa şi să facem apoi, în cunoştinţă de cauză, cele mai bune alegeri pentru noi. În procesul de cunoaştere ne vom lovi, ne vom împedica şi vom rămâne cu cicatrici. Şi ce dacă? Suntem vii şi uneori viaţa doare. Dar nu suntem laşi şi nu ne lăsăm doborâţi! Aşadar să nu ne temem de dureri, ele sunt prevestitoarele unor vremuri mai bune. Durerile sufleteşti ne spun că acum suntem în plin antrenament, că muşchiul creşte şi devenim mai puternici. Şi întotdeauna noaptea e cea mai neagră înainte de ivirea zorilor.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

altfel

normal supus normelor
norme impunând normalul, deci
«de la sine» era anormal, altfel
nu era nevoie de cadre, tabloul ar fi continuat
liber
dincolo de ramă, perete, sala de expunere…

căutând neobişnuitul –
de pe vremea când obişnuitul nici
nu-mi era lămurit încă… găsesc
în simplul, întreg
desen al universului puţine
structuri, puţine modele, nu ştiu… aş trece
dincolo
în «pluriunivers»
nu-mi mai ajunge acesta
altfel
m-aş întemniţa în universul bing-bangian
undeva pe la ora 23:59 după creaţie
mestecându-mi primul vers al acestui text!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce lucru minunat să fii iubit! Nu există decât un singur lucru mai minunat: să iubeşti! Inima, trecând prin iubire, devine eroică. Nu mai e alcătuită decât din puritate. Nu se mai reazimă decât pe ceea ce e mare şi înalt. În ea nu poate încolţi nici un gând nevrednic, cum nu pot creşte urzici pe un gheţar. Sufletul înalt şi senin, neatins de patimi şi emoţii josnice, care domină viaţa şi umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanităţile, mizeriile, locuieşte în albastrul cerului şi nu mai simte decât zguduirile adânci şi subterane ale destinului, aşa cum culmea munţilor simte cutremurele de pământ.

citat celebru din romanul Mizerabilii de Victor Hugo
Adăugat de Bea
Comentează! | Votează! | Copiază!

încape…

răgazul dintre morţile mele, atât este viaţa
nu am găsit nimic aici
doar iubirea
în rest, mă strecor printre erori repetate
dând de furcă Iertării prea mult

de n-aş fi prins în vibraţii, lumini
muzică-arhetip, ecou rotunjind pulsul
aş fi rămas în contemplare fix şi tâmp
aşteptând într-o staţie pe unde
nu va mai trece niciodată diligenţa, nici drumeţi, nici păsări…
numai ierbi crescute răsturnat, aspre şi amare

răgazul dintre morţile mele mă găseşte
mestecându-mi inima
salivă sidefie ţi urme de dinţi încleştaţi
adânc –
impulsuri aproximative… o aşez înapoi în cutia ei
acum
încape

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ajunge să iubească cineva pe altul, ci trebuie să-l iubească mai mult decât pe sine. Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însuşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească.

Paisie Aghioritul în Viaţa de familie
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este condiţionarea? Credem că suntem noi şi Oceanul. Nu vedem că picătura nu poate fi altundeva decât în ocean. În fapt, noi suntem oceanul. Mintea ne-a schilodit şi ne-a făcut imaginea unei picături şi credem asta. Condiţionarea e cea mai puternică iluzie. iar în această direcţie mă refer la condiţionarea că suntem costumul acesta de carne visată numit corp-minte. Deşi credem că suntem Spiritul infinit, Sinele, Libertatea, Dumnezeu, etc, etc. de fapt continuăm să ne raportăm la noi ca la închisoarea de carne corp-minte. Deseori expresiile condiţionării de genul: "Am venit Aici cu un scop!" sau "Încă ne aflăm în acest corp!" sau "Sunt doar o picătură din ocean. Nu sunt oceanul!" etc, etc. Sunt în fapt foarte uşor de decondiţionat, de spulberat.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţii Înţelepţi

Prima voce

De-atâta vreme-n derivă,-atât de rapidă eşuarea,
Spre ce soartă, spre ce fel de ruină ne-a împins marea –
Pe noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Ar fi putut fi cerul altfel, pământul diferit,
Încât să nu fi ajuns la un asemenea sfârşit –
Noi, dar nu şi oamenii ceilalţi?

A doua voce

Escortaţi de ce fel de blestem,
Ce calcul ne-a împins spre locul dezastrului extrem –
Pe noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Iar dacă naufragiului îi suntem, iată, camarazi,
De ce privim drept înainte din înfrângerea de azi –
Noi, noi mai mult decât oamenii ceilalţi?

A treia voce

Aruncaţi din porturi, care nu se mai văd, departe,
Nu s-ar putea, crezând, să trecem dincolo de moarte–
Noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Vegheaţi de sfere rotitoare-n al eterului parfum,
Nu vom fi oare mai bogaţi decât suntem acum –
Noi, deopotrivă cu oamenii ceilalţi?!

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe de altă parte, niciun grad posibil de sfinţenie sau de eroism care a fost atins vreodată de vreunul dintre cei mai mari sfinţi nu este dincolo de ce a hotărât El să producă în final în fiecare dintre noi. Lucrarea nu va fi încheiată în viaţa aceasta: dar El vrea să ne ducă la un stadiu cât mai avansat înainte de moarte. Acesta este motivul pentru care nu trebuie să fim surprinşi dacă avem greutăţi. Când un om se întoarce la Cristos şi pare că îi merge destul de bine (în sensul că unele obiceiuri rele sunt corectate acum), el are deseori sentimentul că ar fi normal ca lucrurile să meargă acum fără probleme. Când vin necazuri – boli, probleme financiare, noi ispite – el este dezamăgit. El are sentimentul că aceste lucruri poate că ar fi fost necesare să-l trezească şi să-l facă să se pocăiască în zilele lui rele de demult; dar de ce acum? Deoarece Dumnezeu îl îmboldeşte acum spre un nivel mai înalt: îl pune în situaţii în care va trebui să fie mult mai curajos sau mai răbdător sau mai iubitor decât a visat vreodată că poate fi. Nouă ni se pare că nu este necesar: dar lucrurile se petrec aşa pentru că noi încă nu avem nici cea mai vagă idee despre lucrul extraordinar pe care vrea El să-l facă din noi.

C.S. Lewis în Creştinismul redus la esenţe
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

Dumnezeu e pretutindeni (punct)
chip şi asemănare (noi), dar
unde ascundem propria
pretutindenietate?
Cât de largi, cuprinzători ni se îngăduie…
liberul arbitru, ei bine
această condiţie
ne face puternici… şi singuri
sau umili şi în comuniune, unitate.
Cu toate acestea
am tot mai mult senzaţia
că sunt doar o traiectorie
nu am nici măcar
consistenţa unui bob de nisip

limitele sunt înăuntru şi
acest înăuntru este reflexia bogată
a lui afară…
din ce în ce mai greu îmi pare
să-mi asum destinul de om –
menirea mea dincolo de contemplare
cu motivul venirii sau plecării mă frământă
nu mijloacele
ci faptele în sine, rotundul în care
muchii acestui pretutindeni parcurgându-mă
«cine pe cine» sau «cine-cui»
lasă semn!
Oglinda aceasta arată un străin.

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acel moment, când am înţeles că suferinţa nu era decât un mijloc de a scăpa de platitudine, de a atinge sublimul, aveam şaptesprezece ani. Şi totuşi, nu această încercare şi nu durerea pe care mi-a pricinuit-o şi încă mi-o pricinuieşte au făcut din mine ceea ce sunt. Nu ştiu nimic despre deznădejdea care urlă în mine şi împotriva căreia nu pot face nimic.

Lolita Pille în Hell, capitolul 4 (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine suntem? Suntem scântei spirituale şi dacă le descoperim vom trece dincolo de corp, dincolo de astral, dincolo de minte. Numai asa vom cunoaşte sinele nostru adevărat.

Lillo Baglio în E i matti dove li mettiamo? (2016)
Adăugat de iany
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine suntem? Suntem scântei spirituale şi dacă le descoperim vom trece dincolo de corp, dincolo de astral, dincolo de minte. Numai aşa vom cunoaşte sinele nostru adevărat.

aforism de Cînepă Ştefan din Dumnezeu este lumina conştiinţei noastre, Temniţa Minţii
Adăugat de cinepa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul este cerul!

aripile gândului nu pot fi oprite
să zboare peste groapa morţii
nu săpa în cerul tău
nu încolăci şarpele în jurul mărului

rădăcinile nu le plimba pe pământul nimănui
iubirea nu este tarabă celui care înşală
în iarmaroc de vânzare nu mai sunt potcoave
caii timpului au dispărut de mult

mâna-i cea mai murdară
nu săruta templele ei nici cu vină
pune fără ea pâine curată pe masă
vinul nu-l fă în ziua sângerării

nu usca floarea înainte de-a înflori
moartea nu o îngropa cu ţărână
cenuşa n-o arunca în vânt
ea îţi va orbi privirea viitorului

nu te uita în urmă ci mergi înainte
dar nici nu lăsa urma să te aştepte
pune un ban în mâna sorţii
să nu te joci niciodată cu zarul minţii

nu te plimba pe banii ce nu-i ai
nu te sătura pe trunchiul puterii
cenuşa se întorce în pământ
nimănui nu-i cere iertare

nu întinde mâna dincolo de lungimea ei
nu striga mai tare decât poţi fi auzit
nu privi mai mult decât poate înţelege mintea
nu pune-n cuvinte ce nu poate fi mâine

atinge înălţimi dar măsoară măsurătoarea
nu pune al tău eu de două ori
înşelătoria nu are decât faţa neagră
pământul înghite totul

poezie de Viorel Muha (iulie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere

Mā rog în fiecare searā,
Să-mi dai putere, sānătate,
Dar nu doar mie ci şi lor
Acelor ce-au nevoie de ajutor.

Se pare că durerea e adâncă
Şi sufletul te cheamă zi şi noapte,
De vrei să îmi răspunzi e bine
De nu, eu tot mă-nchin la tine.

Ştiu că tot omul e plin de păcate
Şi nu stă în puterea lui să aibe,
Mai mult decât ce-i dai tu, Doamne,
O zi cu soare sau un spin în carne.

Dar şi atunci întind spre tine braţe
Să nu îmi dai mai mult decât pot duce,
Mă rog şi pentru aceia care,
Sunt slabi în cuget şi în fapte.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu verdele în sus

prostia nu are limite,
e mai presus decât însuşi universul a cărui parte este
sau poate că... e invers?
dar nu, aşa ceva nu se poate
nimic nu poate fi atât
de mare
cu excepţia iubirii
iubirea e mai mare decât tot universul
cu mult mai mare decât prostie
pentru că iubirea
e înţelegătoare şi iartă
totul

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul Luminii

A revenit din nou Lumina,
Poate acum, poate demult,
Ne luminează iarăşi vina,
O ia cu ea... o simt, ascult

Pe chip de oameni iese soare,
Cresc zâmbetele înapoi,
Este mai pace, nu mai doare,
Simţim ceva mai cald în noi

Vorbeşte sufletul în şoaptă,
Să ne oprim, să ascultăm,
De sus din cer ceva ne poartă
Spre infinit, unde visăm

Întinde mâna şi atinge,
Îl simţi? Chiar dacă nu Îl vezi...
Curg lacrimi iar, pentru noi plânge,
Plânge albastrul, sunt dovezi

Eu ştiu că foarte mulţi nu credem,
La fel nu am crezut nici eu,
Dar e aici, noi nu Îl pierdem,
El ne aşteaptă, e mereu

Ca un părinte, cu răbdare,
Zâmbeşte chiar dacă greşim,
Este acolo sus, în zare,
Şi ne aşteaptă să-L găsim

Suntem copii, poate obraznici,
Dar cum altfel copil să fii?
În jurul nostru, îngeri paşnici,
Ne tot veghează zi de zi

Ai revenit din nou Lumină,
Bine-ai venit, te aşteptam!
Simt inima în piept, cum plină,
Îmi aminteşte... cum eram

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de autoportret

Eu sunt cum trebuie să fiu.
Sunt aşa, şi sunt pe dincolo;
Sau sunt pe dincolo şi nu sunt aşa.
Dar, nici nu vreau să fiu
Cum trebuie acolo,
Ori sunt cum trebuie
Să fiu dincoace.
Dar cine ştie cum trebuie să fiu?
Şi cine vrea să fiu cum trebuie ;
Şi cine aşa şi pe dincolo,
Pe dinăuntru, pe dinafară,
Peste tot ce e, ce sunt,
Ce mă-nconjoară,
Ce mişcă, ce moare,
Ce-i bun, ce-i rău şi ce doare;
Ce naşte, ce duce
Pe dincolo şi dincoace de noi,
Din noi, şi pe dincolo şi pe dincoace,
În lumi stelare, milenare,
Ce sunt sau nu sunt?
Eu sunt cum sunt,
Că sunt sau nu sunt:
Pe dincoace, aşa şi pe dincolo!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar mai încolo...

Iar mai încolo de visări...
Iar mai încoace de cântări,
Mai dincolo de aşteptări
Se trecea iubirea noastră!

Şi mai încoace de-orizont,
Şi mai aproape de pământ
Tresaltă licurici, crezând
Să lumineze viaţa noastră.

Şi dincoace de ce suntem,
Şi dincolo de cea poveste,
Ne urmăreşte prinsă-n tei
Aceeaşi dragoste terestră.

Mult dincoace de ce-a mai fost,
Prea dincolo de ce-o să vie
Vom recunoaşte că suntem...
Că au mai fost ori au să fie!..

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...

Eu, nu mi-am strigat în gura mare fericirea nebună,
atunci când îmi clocotea în pieptul tânăr gata să-l rupă,
de frică să nu mi-o deoache oamenii răutăcioşi,
dar am imortalizat-o în cuvinte simple,
pentru voi, ce-i care mă înţelegeţi cu adevărat.
Pentru că, rucsacul iubirii oricât ar fi de greu,
merită cărat în spate toată viaţa.
Nici durerile sufletului nu mi le-am strigat în gura mare,
deşi tare aş fi vrut să o fac, ca să-l scap de poverile lui,
dar m-am bazat pe credinţă,
toiagul de sprijin al oricărui handicap.
Apoi mi-am zis:
oare, cui îi pasă de zbuciumul meu sufletesc, cu adevărat?
Cui, să mă plâng? Mai bine scriu...
Durerea altuia este cea mai uşoară durere,
pentru că nu o simte decât cel care o are.
Nici singurătatea firii sau ura împotriva viselor neîmplinite,
nu le-am strigat în gura mare,
de frică să nu par excentrică în faţa oamenilor,
care abia aşteaptă să mă etichiteze,
oameni, care se mulţumesc doar cu sinteza de suprafaţă a lucrurilor
şi mai puţin cu motivaţia sau profunzimea lor.
Astfel, am învăţat să-mi pansez singură sufletul,
învelindu-i rănile cu balsam creştin.
Aşa am reuşit să-mi stăpânesc de multe ori, puhoiul lacrimilor amare,
gata oricând să se reverse, la cea mai mică slăbiciune a mea
şi am înţeles, că sunt lecţiile mele de viaţă,
care mă ajută să mă înţelepţesc mai repede,
pentru că nimic pe lume nu e întâmplător.
Toate lucrurile au un scop precis, care anume, e greu de ghicit...
Aşternându-mi pe hârtie, cu sinceritate, toate gândurile bune sau rele
mi-am uşurat sufletul împovărat de toate greutăţile vieţii.
Ea, hârtia, mi-a suportat astfel
toate bâlbele scrise cu emoţie sau agramat,
pe când majoritatea oamenilor îmi vânează doar greşelile făcute
şi mai puţin conţinutul sau tensiunea adevărată a cuvintelor sau a faptelor.
În scris stângaci şi în muţenia gândului
mi-am găsit un refugiu faţă de cei din jur,
care nu-mi suportau liniştea enigmatică dobândită cu mare trudă,
dar nici frumuseţea interioară câştigată în timp,
care-mi luminează sufletul şi faţa cu lumina ei discretă,
ascunzându-mi sensibilitatea firii.
Punându-mi deseori ca scut de apărare un comportament jovial,
am scăpat de iscoadele rele gata să-şi devoreze prada,
asemenea peştilor Pirania, pentru a compara răutăcios coeficientul de nefericire a lor cu al meu sau cu al celor din jur.
Şi vai de acei oameni pe care nefericiţii îi vor simţii fericiţi...
Eu nu am strigat în gura mare, frustrările vieţii mele sau bucuriile ei,
eu le-am imortalizat modest, în scris,
pentru că ele, bucuriile şi durerile mi-au şlefuit latent caracterul
şi m-au înălţat spiritual, pentru oamenii dragi, din jurul meu.
Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...,
numai ce am trăit şi simţit cu adevărat,
pentru că eu mi-am descoperit un alt capriciu al firii mele
mult mai frumos şi mai înălţător
decât toate celelalte lăsate în urmă,
credinţa în Dumnezeu,
ocrotitorul şi puterea oamenilor sinceri, cinstiţi
şi a celor care cred cu adevărat în El.

poezie de Valeria Mahok (22 februarie 2010)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!