Sunt un biet moldovan...

Sunt un biet moldovan
Şi mi-e soarta amară
Nu-s Ion ci Ivan
Şi nu domn ci tovărăş

Desparţit de ai mei fraţi
De ghimpat ă hotară
M-am lăsat împăcat
Cu a mea soartă amară

M-au făcut comunist
Şi-am ajuns de ocară
Stalinist- bodiulist
Şi mancurt fără ţară

Cu fanfare întîlneam
Pe "nacealnici" la gară
Şi-n Rusia căram
Pîinea mea cea amară

Şi ca musca muream
"Ridicat" înrt-o seară
Şi-n Siberii visam
La Moldova natală

M-au înscris în kolhoz
Într-o noapte de vară
Şi de-atunci nu mai am
Nici imaş nici mioară

Cu alfabet ne-nteles
Şi cu graiul- povară
Eu cîntam pînă mai ieri
Cit mi-e viaţa de dragă

Sunt un biet moldovan
Mai blajin ca mioara
Cu credinţa în neam
Cu credinţa în Ţară

Sunt un biet moldovan
La rascruce de cale
Încotro s-o apuc
Fără "starşii tovarişhi"

Fără bici si lozinci
Ce-şi pierdură valoarea
Fără acei comunişti
Ce-mi (f...) vinduseră Ţara

Bucovina-i la nord
Si la sud... Basarabie
Reunită-ntrun tot
Revedea-te voi oare?!

Sunt un biet moldovean
Mai blajin ca mioara
Cu credinţa-n neam
Cu credinţa în Ţară

Sunt un biet moldovan
La rascruce de cale
Încotro s-o apuc
Că la deal că la vale???!!!

Sculeni Podul de Flori
6 mai 1990

poezie de Iurie Osoianu (6 mai 1990)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără ţară

Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas...

(...)

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt un haos

Eu sunt un haos de-ntuneric,
Un biet smintit fără noroc.
Tu cântă, glasul tău în noapte
E ca o jerbie de foc!

Frumoaso, viaţa mea amară
E lanţ de chinuri şi plânsori,
Tu râzi, în trista mea sahară
Din râsul tău vor creşte flori!

Pe când în inima mea arsă
Durerea-nfige dinţi de şarpe,
Blândeţea ochilor tăi varsă
Melancolia unei harpe!

Şi e destul ca rochia-ţi albă
Într-o alee să tresară,
Ca-n sufletu-mi de iarnă rece
Să crească flori de primăvară!

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am o ţară, o limbă, un neam

Am o ţară, o limbă, un neam
Şi mai am un picior de plai,
O gură de rai, lăsat Dumnezeu,
Am un pământ sfânt al meu.

Am o ţară cu oameni muncitori,
Unde sunt grădini cu flori,
Unde sunt şi câmpii, coline înverzite
Şi cuptoare pline de pite.

Aici eu am o ţară, o limbă, un neam!

poezie de Vladimir Potlog din Pe o ramură de grai (11 noiembrie 2002)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autopsia neantului

Niciodată nu mi-e dor de mine.
Nu-s decât clipa care-şi recunoaşte căderea.
Sunt verbul care nu exprimă
nici fiinţă, nici lucrul.
Uit că mi-am pierdut amintirile,
pietricele pe un biet drum.
Să aplaud ceea ce mă nimiceşte:
vântul, viscolul,
voinţa de-a nu fi nimic?
Ce fosilă se-agită
în plămânii mei?
M-am decis să fac autopsia neantului.
Să fiu abstract mi-e de ajuns
ca să merit
cea mai pură absenţă.

poezie clasică de Alain Bosquet
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

m-am trezit strivit între gânduri
mama plânge a jale
nori negri trec agale
în cale, nimic nu răsare
voci aspre răsună
în jur o lume nebună
ascuns este cuvântul şi gândul
azi nu mai sunt copilul de ieri
sunt un bătrân
fără vârstă, fără ani
port pe umeri poveri de secole
trecute, pierdute
în cer bat clopote
lumina se scurge tăcută pe ziduri
văzduhul priveşte
cum timpul trece
pe aici, pe undeva
eu biet pribeag bătrân
păşesc din lac în puţ
ştiu, ştiu unde să mă duc
mă duc şi mă tot duc
doar am uitat pe unde să apuc

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Variante pe ales

Sunt zile în care viaţa mi se pare o povară
Şi sunt nopţi în care timpul mi se pare infinit
Dimineţi în care trupul mi se pare ca o gară
Seri în care sufletul mi se pare tren grăbit.

Călător stingher prin lume fără nici un crezământ
Fără nici un fel de rude, nu prieteni, ţară neam
Ar mai fi ca variante Dumnezeu şi un mormânt
Am de-ales, nu mă pot plânge precum alteori plângeam

Voi vota să mor, probabil sau să merg la Dumnezeu
Am atâtea variante că nu le mai ştiu nici eu.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (31 ianuarie 2008)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdut ţară!

Vă spun din proprie experienţă
-Ce-am câştigat c-onoare şi cu chin-
Că-n ţara, unde-am-nceput o existenţă,
Îmi este spre ruşine, strâmb destin.

E-acolo, unde de vorbesc, sunt înjurat,
Chiar de încerc din propiile-mi puteri,
S-o-nvăţ; să nu mai cadă în păcat,
Să nu greşească precum alţi, până mai ieri.

E ţara unde vin, că-i casa mea,
-Din pântecele ei m-am făcut om-
Dar tot ce-aduc câştig, mi se tot ia;
Sunt despuiat de fructele-mi de pom.

Nu mi se dau străbunii înapoi,
-Mă fură de ţărâna unde-au fost-
Şi n-am nici ajutor, nici de la voi;
Sunt tot eu un damnat, un hoţ, un prost.

N-am drept nici să-mi fac singur adăpost
Pe cimitirul trecerii de timp;
Unde-au sălaş ai mei şi-au ţinut post
Şi m-au născut... crescându-mă-n răstimp.

Printr-o minciună mi se ia maşină
De pe tărâmul ce-i al meu cu acte;
Avize n-am, că n-am dosar cu şină...
N-am voie să-mi fac casă, să-mi spun carte!?

Nevinovat mă pierd printre procese
-Că nu mint, spaga mi-e uitată-
Iar vinovaţilor nu-i cazul să le pese,
Căci le plătesc... pierdutu-n judecată.

Sunt zilnic mai scârbit, irevocabil,
C-o ţară mi-a furat poporul meu;
Mi-a luat şi dreptul inalienabil
De-a fi bunul produs, de Dumnezeu.

Nu pot fi-n ţara mea nici imigrant
-Scursură ce nu stie furt, minciună-
Sunt pur şi simplu nimeni, ignorant;
N-am drept la spus, sunt sursă de ranchiună.

Şi mă topesc de dorul de trecut,
-Dar nu mai văd, pe străzi, dintre ai mei-
Sunt doar alb-nergru, evului film mut;
Sutana dintre atâţi arhierei...

... Un biet profug, un naturalizat,
Ce mi-am lăsat copii -uitând... genetic-
'n pământ străin ce m-a exorcizat;
De necredinţă, lipsă d-omenie, de patetic.

Sunt doar un navetist de circumstanţă,
În viaţă, ce-am greşit fugind de rău
Şi m-am întors -crezând în importanţă-
S-ajut pe-ai mei, să nu cunoască hău,

S-acopăr hăul, melancolic, ce mi-e rană,
Să fiu printre bătrâni în a mea ţară,
Să plâng în cimitir, în vechea strană,
Să-ncerc să îmi scot semeni din ocară!...

Din şcoli, ce le-am făcut p-aici ş-acolo,
Citind şi exersând de zi cu zi,
Valoare n-am!... Alţii şi-o strigă în tremolo;
Făcută pe furiş, doar pe hârtii.

Am gust de-a spune, fără de oprire
-Căci inima vreau toată s-o debarc
Şi-ntreb de am vreo şansă, la citire-
Sau îmi pun ţeava lângă tâmplă, s-o descarc.

Fric-am să mor, aici, să fiu lignit,
Un nimeni care sunt, din întâmplare;
Şi-un Păunescu aţi negat şi răstignit!!!
... Unde-am uitat să venerăm pe cel ce moare.

Aşa c-o să mă-ntorc, de unde nu-s,
Să plâng, de unul singur, nedreptatea
De-a fi, printr-o greşeală, un produs
De popor, ţară făr-a şti... umanitatea!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbarea de după '89

Lumea-i o clacă de afacerişti,
Nu-i nici dreptate-n ţară, nici lumină...
Românii sunt mereu mai pesimişti
Şi trişti, căci ştiu ce vremuri or să vină.

Din '89 totul merge prost!
Minciuni, hoţii, ardente idealuri...
Românul, biet sărac, tot ţine post,
Dar nu se-alege cu nimic, sărmanul...

Ce iei acum în piaţă când te duci?!
O chită de verdeaţă... Şi iei seama
Că nu mai ştii încotro s-o apuci
Şi-ţi vine să-ţi tai venele cu lama.

Când pleci acasă cu stomacul gol
Şi tragi de-ţi cântă maţul tricolorul
Şi-ai datorii la bancă, nu-i uşor,
Îţi pierzi credinţa, sufletul, umorul.

Îţi faci o clipă semnul Sfintei Cruci
Căci ştii că votul nu e votul tău,
De-aceea, vezi, îţi vine să te duci,
Căci eşti scârbit, român, de-atâta rău.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România nu mai este...

Mă doare sufletul când văd
că-n România e prăpăd.
Că-n frumoasa noastră ţară
viaţa e tot mai amară.
Că România nu mai este
Fata Morgana din poveste.
Nu mai este,
"ţara mea de glorii"
şi nici "ţara mea de vis".
Ducem bătălii fără victorii
şi crunta sărăcie ne-a învins.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţărâna cotidiană

mă doare talpa gândului păşind prin ţărână
eterna ţărână
nu sunt decât un fluture în vânt
unde am ajuns
desigur nicăieri
aripa sufletului s-a frânt demult
am privit lumea în faţă
nu am ştiut că nu mă vrea
eram un biet venetic rătăcit printre ei
nu m-au văzut ca om
nici ieri nici mâine
de ce faci caz
de un lucru fără haz
azi sunt un sărman acrobat
căzut de pe scena unei vieţi de...
rima să o cauţi tu..
în târâna cotidiană

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De voi mi-i jale

De voi, ce alergaţi întruna
Şi zilnic rătăciţi pe cale,
Purtând în suflet sărăcia
Şi niciodată bucuria,
De voi mi-e milă şi mi-i jale!

De voi, ce ridicaţi morminte,
Uitând de har şi de iertare,
Băgaţi în ele oseminte
Ce plâng aici fără cuvinte,
De voi mi-e milă şi mi-i jale!

În pulbere şi în tăciune
Mai semănaţi fără-ncetare.
De voi, că pierdeţi adevărul
Lăsând încătuşat misterul,
De voi mi-e milă şi mi-i jale,

Că sărutaţi tablouri sfinte
Şi intonaţi o bună veste,
De voi, ce nu aveţi credinţa
Şi-n inimi sfântă pocăinţa,
Şi milă mi-i, şi jale-mi este.

Căci înspre infinitu-albastru
Purtându-şi lupta fiecare,
Fără credinţa în iubire
Şi fără sfânta înfrăţire
Suntem pierduţi, pierduţi pe cale!

Chişinău 28 octombrie 2019

poezie de Mihai Ghidora (28 octombrie 2019)
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt bolnav

Azi nu mai fumez,
Nici nu mai visez
Şi nici teatru nu mai pot juca.
Sunt golit de tine
Şi scârbit de lume,
Ca un biet orfan,
Ca un biet golan.
Nu mai pot trăi,
Nu mă mai trezi.
Patul parcă-mi zboară,
Mă trezesc la gară
Şi te-aştept deşi nu vii nicicând.
Sunt bolnav,
Complet, complet, bolnav.
Când mamă m-ai pierdut în noaptea mare
Şi m-ai uitat singur în disperare.
Sunt bolnav,
Complet, complet bolnav.
Nu ştiu unde sunt
Şi nu plec niciund'
Viaţa asta o duc de vreo doi ani.
Eşti un foc târziu,
Eu, un peşte viu
Ce se zbate pe uscat
Sub jarul tău,
Mă simt istovit,
Sunt prea obosit,
Nimic nu mă mai face fericit.
Când "ei" sunt acasă
Cu moartea la masă
Beau tot whiskey-ul ce-a ramas în bar.
Vapoarele mele
Ce purtati drapele,
De ce nu mă puteţi lua cu voi?
Sunt bolnav,
Incurabil, bolnav,
Versuri moi şi line
Îmi cântă prin vine
Până cad ca o pasăre moartă-n drum.
Tu mă avizezi, de cânt mă privezi,
Îmi răpeşti talentul, fără remuşcări.
Dragoste ce-ai fost,
Nu, nu mai ai rost,
Sunt mai singur astăzi ca oricând.
Ascult ca un prost,
Muzică pe post
Ascult din nou vocea mea, cântând.
Sunt bolnav,
Complet, complet bolnav.
Cum mi-ai putut fura cântecul?
Cum mi-ai putut rupe sufletul?
Versul, inima.
Da, sunt bolnav,
Dar stau pe baricade şi aştept mereu
Ceva, chiar dacă sunt bolnav.

cântec interpretat de Serge Lama, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe adresa unui neam

Nu ştiu unde mă culc şi cine sunt
oamenii-aceştia buni, ce-mi dau de toate
nici cum îi cheamă parcă n-am aflat
şi totuşi ne iubim pe nechemate.

Nu mă interesează dacă ei
participă la lupta sindicală,
nici fiii lor dacă au absolvit
cea mai măruntă sau mai mare şcoală.

De sunt catolici sau de sunt baptişti,
într-adevăr, aceasta îi priveşte,
nu sunt dator să ştiu ce funcţii au
dar mi-e de-ajuns că suflă romneşte.

Dosar de cadre n-am să fac la fraţi,
că tot ar fi o treabă inutilă,
eu ştiu atât: de fraţii mei mi-e drag,
mi-e grijă, mi-e ruşine şi mi-e milă.

Mi-nchipui doar o scenă de coşmar
şi mi-e de-ajuns să cred că este bine
de-a nu-mpărţi poporul meu în găşti,
în ranguri, în subrang şi în stupine.

Să fii pe-o stradă fără de lumini
şi să leşini acolo fără veste
şi-un om să te trezească din leşin
ce faci, l-întrebi de rang şi cine este?

Primeşti oferta lui de-a te salva,
sau îl respingi că nu-i cunoşti dosarul?
eu cred în neamul meu fără-ntrebări
şi îi accept şi dulcele şi-amarul.

Mă aflu-n casa unor oameni buni
ce nu îmi lasă sufletul să moară
şi de aceea am ca pe-un cadou
senzaţia că sunt la mine-n ţară.

Oriunde m-aş culca eu frică n-am
că vor veni ai mei să mă omoare,
cu-ncredere pun capul peste tot
în orice casă-ar fi, în fiecare.

Că ţara nu-i o sumă de averi
şi nici de lucruri dintr-o zestre-ntreagă,
ea e intimitatea unui neam,
e nu ce-avem, e ceea ce ne leagă.

Beau apă din fântâna dumnealor
şi nu mă tem că este otrăvită,
femeia mi-am luat-o din popor
spre-a fi egala mea, spre-a-mi fi iubită.

Eu nici de cei ce mă privesc chiorâş,
nu mă mai tem, că n-am de ce mă teme,
sunt nişte oameni necăjiţi şi ei
şi eu le sunt problemă-ntre probleme.

Nici mâine n-am să ştiu ce nume au
aceia care fuga mi-o repară
şi care m-au rugat să mă întorc
ca om din ţară pentr-un om din ţară.

Fântâna lor e şi fântâna mea,
pe noi nu ne pot despărţi notarii,
doar împreună ducem un destin
şi-i suportăm elanuri şi avarii.

Şi ca să-i pot recompensa măcar
pentru o noapte şi o zi, curate
aş vrea să fiu eu însumi anonim,
să li le pot restitui pe toate.

Adio, dragii mei necunoscuţi,
am să vă scriu la toamnă o scrisoare
pe-adresa ta, poporul meu frumos,
să-ţi spun şi ce mai e şi ce mă doare.

Iar dacă gazda mea ar fi de-acord
să nu ne spunem nici un fel de nume,
ci să păstrăm senzaţia de foc
că mai avem o patrie pe lume.

poezie celebră de Adrian Păunescu din volumul ,, Sînt un om liber''
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţa

Cu tăcere surdă calc
Pe nisipul alb...
şi cald,
care sfarmă asfinţitul
ce desparte
ce-i pe jos de ce e sus.

Dar eu sunt?
Eu stiu că nu-s.
Nu-s aici, aproape mie,
nici departe,
nici pustie,
nu-s tăcere,
nici fiinţă,
nu sunt nimeni undeva,
nu-s incet,
şi nici cândva...

Cresc fără răsad cuvinte
înapoi şi înainte,
mângâiate şi cuminţi,
fără fraţi, fără părinţi...

Iar eu cred...
Şi cred în ele...
Şi trăiesc
Fără fiinţă
Din credinţă...

poezie de Mara Chiriac
Adăugat de Larisa Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bufon

Simonne, sunt un biet bufon la picioarele tale,
Idealu-ţi etern – galben trandafir în delir,
Conştiinţa-mi – pată de vid, se preface-n petale,
Din tine, din surâsu-ţi divin, muza mea, mă inspir...

Te vânez prin vis, cu vibrante săgeţi vegetale...
Vreau, într-o zi să îţi ung sânii cu miere şi mir,
Repet: sunt un biet bufon, la picioarele tale,
Mi-eşti aură şi boare de vânt, mi-eşti zefir!

Din sângele nostru albastru, cad stele-n rafale
Vestală eşti de-a pururi şi eu sunt, desigur, emir,
Bem apă sfinţită dintr-un tainic, de aur, potir,
Ne ondulăm, tulburător, în consens, cu mişcări rituale...

Simonne, sunt un biet bufon la picioarele tale

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am o ţară, o cetate

"Spre ţărmul meu, spre ţara mea
Când voi ajunge, când?
Şi steaua ce a dus pe magi
Aşteaptă tremurând"
Horia Furtună
Am o ţară, o cetate
Peste stele-n infinit
Domnul dă să mi-o arate
Înainte de sfârşit.

Văi cu flori sunt aşezate
În paradisul iubit
Am o ţară, o cetate
Peste stele-n infinit.

Lumina nu se desparte
De Ea sunt călăuzit
Mi-e aproape, nu departe
În veci fără de sfârşit
Am o ţară, o cetate.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au plecat vecinii toţi

Au plecat vecinii toţi,
S-au pus lacăte la porţi.
Din cincizeci, unul rămâne,
Va pleca şi el, azi, mâine.

Casele se pustiesc,
Câinii nu le mai păzesc.
Îşi schimbă şi ei stăpânul,
Sau mor, unul câte unul.

Curţile sunt năpădite
De ierburile neprăşite.
În bătătura ne măturată,
Nimenea nu mai aşteaptă.

Încet, încet se stinge satul
De la un capăt la altul.
Cei tineri se duc afară,
Se lipsesc de neam, de ţară.

Prin străini ei pribegesc
Şi nimic n-agonisesc.
Nu se mai întorc acasă,
Dorul de părinţi i-apasă.

Copiii rămân flămânzi
La bunicii muribunzi.
Copilăria le e ratată,
Fără mamă, fără tată.

Blesteamă viaţa amară,
Că s-au născut într-o ţară
Fără pic de ocrotire
Şi-s condamnaţi la pieire.

Puşcă şi cureauă lată
Ce ţară aveam odată!
Cu oameni harnici, muncitori
Şi copii ca nişte flori.
Toate au rămas doar vis.
Destinul nostru, s-a stins,

poezie de Dumitru Delcă (2 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când sforăie Neluţu Moldovan

Când sforăie Neluţu Moldovan,
Se scorojesc în cameră pereţii,
Pornesc în baie, singuri, robineţii
Şi cade tencuiala din tavan!

Îţi ţiuie urechile un an
Şi-apoi tresari pe tot parcursul vieţii!
Când sforăie Neluţu Moldovan
Se scorojesc în cameră pereţii.

Aş sta mai bine în Afganistan,
S-aud, nonstop, cum bubuie băieţii,
Chiar de-aş sui pe culmile tristeţii,
Decât să-mi sape cratere-n timpan,

Când sforăie, Neluţu Moldovan.

rondel de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gara

Eu încă nu mi-am găsit gara;
Hălăduiesc tot mai acerb,
Îmi strâng avid la piept comoara
De vise-ntr-un buchet superb!

Nu, n-am să mă abat din drum,
Până la oaza mea minune,
Până n-oi arde pân' la scrum
Şi eu şi vise-om fi tăciune!

Nici nu mă plâng de drumul greu,
Nici de nămeţii-nalţi din cale;
De m-aş opri, n-aş mai fi eu,
M-aş îneca-n adâncă jale!

Voi, cei ce-mi puneţi beţe-n roate,
Penibil e-al vostru efort;
Am s-ajung şi pe brânci, pe coate,
Căci nu mă dau bătut nici mort!

Pseudoiubiri trecătoare
M-au tot somat să mă opresc,
Cu otrăvuri ucigătoare
M-au făcut să uit că trăiesc!

Sufletul nu mi-e pângărit:
Am lăsat relele la uşă;
Chiar de-a fost deseori rănit,
El va renaşte din cenuşă!

Vouă nimic n-am să vă cer,
Ne-am intersectat într-o doară;
Chiar de-o fi s-o caut şi-n cer,
Undeva, am şi eu o gară!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În hrana amară de sclavă...

Mi-e silă şi scârbă şi groază
Când munţii de ură se-aşează
Pe inima mea ostenită,
Şi-n grave sudalme rănită.

Aş vrea să mai văd câte-o oază,
Dar şerpii durerii veghează,
Şi simt zi de zi doar otravă
În hrana amară de sclavă.

Tăişul cuvintelor grele
M-apasă, mă face surcele,
Deşi tot repet că nu-mi pasă
Îmi vine să scuip pe-a lor masă.

Si-apoi te-ntreb Românie;
Te doare de-a noastră mânie?
Iar voi ce tronaţi în guverne
Uitaţi că nu-s toate eterne?

Românii se duc de acasă
Dar vouă nici că vă pasă,
Iar ei ca să aibă un mâine
Acceptă postura de câine.

De câine ce urlă pe stradă
Când nimeni nu poate să-l
vadă,
Şi turbă de-atâta durere
Muşcând vehement din tăcere.

Iar voi fără pic de ruşine,
Mai spuneţi că-n ţară e bine.
V-aş spune ceva, cum v-aş spune,
Dar o să vomit, fără nume...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!