Poveste adevărată

Amurg englez, cu ceaiul translucid
e ora cinci pe un cadran de iarbă
când amfore de smirnă se deschid
tăcuţii elfi ai mării să le soarbă

Când diligenţe vin dinspre infern
chemate prin formule alchimiste
şi când pe ţărm năvoadele aştern
sirene reci, cu ochi de ametiste

Ce molcom cad fuioarele de spleen
pe cărămida vechilor castele
nervuri din Evul Mediu sanguin
cu şanţ de apă şi cu poduri grele

Cu grinzi de palisandru şi gazon
precum un craniu tuns la mânăstire
din halebarda pusă pe blazon
mai curge sânge de email subţire

Aici, într-un salon împărătesc
la umbria ferestrei ca armura
păzită-n somn de-un câine ciobănesc
visează-n leagăn primogenitura

Copil vrăjit în băi trandafirii
şi în mătăsuri bleu cu monogramă
un monsegnior curând îi va sluji
botezul în cristelniţa de-aramă

Neprihănit şi fraged ca un zeu
respiră stins în stampa de amiază –
bătrânul dog, cu trunchiul lui de leu
adulmecă-n răstimpuri şi oftează

Îl simte de prieten şi stăpân
ca mâine doar vor hoinări alături
vor umple vadul ciutelor cu fin
vor scutura pădurea de omături

Armurier şi gardă îi va fi
îi va aduce iepurii în gură
de când aşteaptă el această zi
să aibă un tovarăş pe măsură!

Înalţă slavă nobilei femei
care-a avut destinul să îl nască
fără sudoarea zbuciumului ei
murea de-a pururi spiţa lor regească

Adie vântul reavăn în brocard
copilul doarme-n faguri de răcoare
în galionul Soarelui mai ard
napoleoni de aur prin frunzare

Amurg englez, contesa s-a trezit
supraveghează cina ce-o să vină
un corn de vânătoare rătăcit
revarsă o nelinişte-n surdină

Nelămurită teamă fără rost
un porţelan de Sevres spart aiurea
un ochi zbătut, sau poate somnul prost
ori poate noaptea cotropind pădurea

Dar ce se-aude oare în donjon
ce mugete de fiară zbuciumată?
Acolo doarme nobilul cocon
ce tragedie, Doamne, ne e dată?

S-a năpustit pe scări în sus, urlând
frânturi de rugăciune îşi îngaimă
în faţa ei, cu botul sângerând
stă dogul mut, încremenit de spaimă

Ea într-un fulger scurt şi-a-nchipuit
odorul sfârtecat în colţi de fiară
o puşcă grea, cu patul aurit
a smuls din panoplia princiară

A tras cu sânge rece, de bărbat
mari cheaguri roşii i-au ţâşnit pe rochii
şi-n craniul vietăţii, spulberat
a mai văzut cum lăcrimară ochii

Erau întorşi spre ea, în chip ciudat
de parcă fiara aştepta răsplată
un fel de milă fără de păcat
pentru pedeapsa cea nemeritată

Dar cine se mai uită la un leş
când pruncul sfânt e mort în leagăn, poate?
Când porţi blestemul greu de-a fi dat greş
lăsându-l pradă balelor turbate?

Întredeschisă, uşa tremura
cum zgâlţâia ferestrele vântoasa!
Argintul picurat din prima stea
îndolia havuzul, iarba, casa

Ca prin minune, pruncul este viu
nevătămat şi teafăr se arată
se-apleacă tandru mama către fiu
şi îi sărută fruntea asudată

Priveşte-n jur şi vede, în sfârşit
zăcând un lup cu beregata ruptă
un scrin zgâriat, covorul răvăşit
mai povestesc de sângeroasa luptă

Albind sub brazda de gazon bogat
îşi doarme somnul, fericit, un câine
iar peste trupul lui canonizat
un party fără seamăn va fi dat
întru onoarea contelui de mâine...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (1987)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când râde în somn copilul

Legănându-l pe picioare
Mama îşi culcă copilul.
E fericită că-l are,
Că şi-a împlinit destinul.

Cu glas duios îi alină
Somnul dulce de copil.
Cheamă somnul ca să vină
Şi se bucură din plin.

Cu drag pruncul îşi priveşte,
Gânguritul îi ascultă.
Când în somn puiul zâmbeşte
De necazuri mama uită.

Când râde în somn copilul
Soarele din nori apare.
Aleargă repede timpul
Să crească copilul mare.

Când în somn râde copilul
Mai uşor mama zâmbeşte.
Râsul lui este mobilul
Care o întinereşte.

Mereu vor râde-n somn copiii,
Mereu vor înflori, ca trandafirii.

poezie de Dumitru Delcă (19 octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată, într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior
bătrânul tăia la otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarna grea:
Oare, vor avea şi ei pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge,
greul iernii a venit.
Viaţa lor, tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară
gânduri negre îi frământă:
Vor mai prinde o primăvară,
Ori linia vieţii-i frântă?
Ei ştiu ca orice muritor
că viaţa li se sfârşeşte.
Pătrunsă fiind de-un dor,
bătrâna pe moş priveşte:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul-i greu
să se transforme în humă.
Şi, într-o noapte întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă
focul nu s-a mai aprins.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior,
el zi de zi tăia otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi-un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarnă grea.
Oare, vor avea pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge.
iarna iute a venit.
Viaţa lor tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară,
gânduri negre îi frământă.
Vor mai prinde o primăvară,
ori linia vieţii-i ruptă?
Ei ştiu ca orice muritor,
că viaţa li se sfârşeşte.
Şi mărturisind un dor,
bătrâna pe moş priveşte.
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul e greu
să se transforme în humă.
Şi-într-o noapte-întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă,
focul nu s-a mai aprins.

.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde aleargă lupii

Se aude urlet de izbândă
S-a adunat intreaga haită
Să infrunte iarna cea haină
Până in primăvară.. iară.

Cu blana de alice plină
Un lup bătrân urlă la lună,
Să-i lumineze incă odată
Calea până în primăvară..

Dar cu privirea inceţoşată
Nu vede o gură deschisă
cu colţi ascunşi,.. de fiară
Căscată mârşav,.. de o capcană.

Şi dintr-o dată simte rece..
Cum fiorul Cerberului trece
Si muscă adânc prin oase
In haite negre de angoase

Ce din viată-i mai rămase..
Şi se scurgea cu fiecare
Strop de sânge in zăpadă
In sunetul de neagră, goarnă.

In privirea haitei pironite
Speriată şi descumpănite
Fără neînfricatul lor stăpân
Intins si fără geamătul nebun

Al morţii pe care o infing
Cu colţii in căprioare
In sunetul milos şi prelung
Al puilor ce tânguie şi plâng...

Dar cu pleoapa intredeschisă
Bătrânul lup greu stă şi indură
Durerea de gheată şi haină
Cu gura de curaj, incleştată..

Asteaptă să plece a sa haită
Să nu mi-l vadă cu lacrimă
Ce nu a fost văzută vreodată
De nici o fiintă pământeană

Doar de luna a sa stăpână
Pe ascuns, când moartea haină
Insfăca vreun pui din vizuină
Când vâna sub razele de lună.

O lacrimă de-i va şi curge
Cât haita lângă el plânge
Le va ucide tot curajul
Şi se vor imprăştia ca vântul

Şi alte haite de prin pădure
Vor pune stăpânire pe munte..
Unde a auzit prima oară
Cum urlă moartea in căprioară

Pe care el acum o aude
Chemându-l pe faţa lunii
întunecată,.. şi de priviri
ascunsă, să poată alerge..
Liberi printre îngeri, lupii

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri aiurea

Gânduri aiurea,
Gânduri fără rost,
Cutreieră pădurea
După adăpost.

Aiurea sau încotro,
Nici ele nu ştiu unde.
Sau poate... apropo:
Ecoul, le răspunde?

Nici el, nici eu, nici tu,
Nu le vedem, nu le-auzim.
Da. Nici pădurea, nu.
De gânduri negre, toţi fugim.

Temeri urâte nasc în noi.
Vin toamne triste şi vin ploi.
Ne năpădesc noi amintiri,
Din vechile noastre iubiri.
Doar cu-atâta ne mândrim
În viaţa care-o mai trăim.
Bolnavi de cât ne-am amintit,
Când vom intra în asfinţit;
Gânduri aiurea,
Gânduri fără rost,
Vor părăsi pădurea
De parcă nici n-au fost.
Se vor risipi în vânt,
Nu vor mai zbura nicicând.

poezie de Dumitru Delcă (24 iulie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucurie

Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună.
Veniţi să-ndrăznim să simţim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum sună!

Solemnă şi gravă ne turbură noaptea
Curgând pe izvoare şi-n codri fierbând
Cu nările largi din găvanele palmei
Sorbim răsuflarea-i de fum şi pământ.

O stea se prelinge în sus către creasta
Înaltă a cerului, clopot gigant.
O altă se sparge cu flacără mută
Şi ţăndări astrale înfige-n neant.

Cu trosnet un brad a căzut şi aud
Din lut cum un mugur trudeşte să vie,
Am ochii la veşnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plină-i de grea bucurie.

Mă bucur când moare o stea în înalt,
Mă bucur când steaua pe ceruri răsare,
Mă bucură tainic oricare apus
Şi-aprinsă, oricare ivire de soare.

Când moare un brad, doar sămânţa-i mai dăinuie
Să nască pădurea de mâine din ea,
Iar steaua, murind, îşi împrăştie zgura
Prin haosul care mai naşte vreo stea.

Spusese pe vremuri bătrânul Shakespeare
Că noi chipul nostru-l cioplim ca-n aramă
În pruncul din rodnicul pântec de mamă,
La fel istovindu-ne-al zilelor şir,

Ca brazii ce mor lepădându-şi sămânţa
Să crească prin vreme răzbind din pământ,
Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca să vină şi alţii la rând.

Nu-i drept! E puţin! Mai presus de luceferi
De brazi şi de fiare suntem mai presus.
Căci faptele noastre şi visele noastre
Trăiesc peste clipa când noi am apus.

Când ultima rază se stinge din ochi
Şi ultimul gând ni se stinge din minte,
Lăsăm după noi ce-am gândit şi-am muncit
Acelor ce, mulţi, se vor naşte-nainte.

Cu paşii gigantici păşind prin viaţă
Săpăm grele urme pe lut şi pe-nalt
De-o mie de ori mai adânci ca acelea
Ce monştrii arhaici le-au rupt în bazalt.

Iar visele noastre spre rod înmiit
În cei care vin se-altoiesc, şi iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Că suntem mai veşnici decât nesfârşirea.

Prieteni, veniţi să privim acest cer
Şi codrii cu brazii şi munţii din slavă
Căci noi, numai noi, îndrăznim să simţim
A nemuririi bucurie grozavă.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faith Matheny

Prima oară nu vei şti ce înseamnă –
Şi poate nu vei şti niciodată,
Şi poate nu-ţi vom spune niciodată –
Aceste scurte iluminări din sufletul tău,
Asemenea scânteierilor fulgerului printre nori albi,
La miezul nopţii când este lună plină.
Ele vin când eşti singură sau poate
Când stai cu prietenul tău şi, pe negândite,
O tăcere grea cade peste cuvinte, şi ochii lui
Fără să clipească strălucesc privindu-te.
Atunci, voi doi aţi văzut împreună secretul.
El vede în tine şi tu vezi în el.
Şi rămâneţi acolo înfioraţi că misterul
Care stă în faţa voastră vă va lovi şi ucide
Cu o splendoare ca aceea a Soarelui.

Fiţi fără teamă, ca toate sufletele care au asemenea viziuni,
Aşa cum trupul vostru este viu, iar al meu mort,
Tocmai aţi prins o adiere din mireasma subtilă a eterului,
Rezervată lui Dumnezeu Însuşi.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mori de beat... ar fi un vis

Să mori de beat, fără suspin,
Fără dureri, fără de chin,
Este un vis încântător
Oricărui bun consumator;

După un şpriţ, aşa, urât,
Pierzându-ţi capul şi, în gât
Să cazi pe şina de tramvai
Trezindu-te, frumos, în rai,

Sau poate, şi mai fericit,
De-un Mercedes să fi lovit,
Ori într-un mod mai bestial,
Muşcat de-o gură de canal;

Dar cât ar fi de-ngrozitor,
Mereu e-un înger păzitor
Ce-apare din necunoscut
Lăsând şi semne c-a trecut:

O vânătaie, un cucui,
Un ochi albastru-gri-verzui,
Iar norocos dacă ai fi,
Un dinte numai ţi-ar lipsi,

Fi'nc'ă pe unde-ai consuma
Se ţine după sticla ta,
Şi numai când s-a ramolit
Îţi poţi vedea visu-mplinit,

Să ieşi din crâşmă şi, pe scări,
Matol, pe una din cărări,
Fără suspin, cum am mai zis,
Să faci apelu-n paradis,

Cum, baftă, Fane a avut
Asear', când trenu' a pierdut
Îngerul lui fără de grai,
De a ajuns Fane în rai,

Plecă spre casă, turmentat,
Şi parcă s-a evaporat!
Ieşind pe uşă, nonşalant...
Din vagonul restaurant.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sânul nopţii...

Amurgul e mirajul din toate câte sunt,
în umbră ispitit de ape fără fund...

Când amurgul stă să ardă
în ţărâna de pe drum,
soarele (să nu să piardă)
îşi deschise ochi subţire
printre norii arşi de scrum.
Mult jăratec umblă-n valuri,
prinzând trestia şi lacul,
prinzând florile pe maluri.
Aci, vântu-şi face veacul.
S-a trezit şi se porni
la un neam de păpădii.
Trecu stins prin somnul ierbii
ca un sfânt răpus în piatră,
şi o luă apoi spre sat
să-şi găsească loc în vatră.

Prispa este caldă încă,
o pisică leneveşte:
ziua întreagă a fost pe luncă...
cu stăpânu' la cosit.
Dar cum noaptea tainic creşte,
vântul iar se risipeşte
şi aleargă
printre nuci
pasărea de păpădie
care urcă-n lumea largă,
uneori printre uluci.
Doarme-n floarea fistichie
doarme fluturu' sprinţar,
legănat în şoapte blânde
de-o păpuşă cu tichie.
Cum păpuşa are har,
cască alături un bondar.

Timpul curge în risipă,
norii galbeni nu-l ajung.
Mai clipeşte pentr-o clipă
ochiul roşului amurg.
Greier mic cu paşii repezi
şi cu glasul ascuţit,
urcă-n grabă două lespezi;
Altu' îşi cântă lung amorul
unei tufe de cucută:
oare cine îl ascultă?...
Pe la streşini de cerdac,
într-un cuib de rămurele,
puisorii nu mai tac.
Se îndeamnă în culcuş
lângă alte rândunele.

Undeva în depărtare
se aude un lătrat;
câinelui i se năzare
o nălucă sau un hoţ
care vine noaptea -n sat,
când cocoşii s-au culcat.

Luna hoinăreşte -n cer,
pe la porţi de stele bate:
- Doar lumină eu vă cer
pentru fete deocheate -
bezne reci să ardă-n noapte;
să se limpezească toate
ca nisipurile-n ape.
Umblă ielele desculţe
La Stejaru' cu Izvoare,
îndărăt pe drum de piatră
(scăpărând în felinare)
trece şirul de căruţe...

Şi cum satu-i cumpănit
cu poveşti de altădată,
din mătăsuri s-au ivit
stelele subţiri, stângace.
În adâncu' lor se arată
flăcările altor vremuri:
Luna-n cer e cât o roată.
Întunericul se-nchide
(şovăielnic dar supus)
în luminile lichide.
Astru fraged, rubiniu,
pâlpâie în sânul nopţii
ca un înger timpuriu.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Copilul şi Norul (aprilie 2009)
Adăugat de Camelia Sava - Mărgean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul unei femei

Daţi-mi copilul
--- orişicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
daţi-mi copilul
orişicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viaţă
( pentru această păcătoasa viaţă
şi-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Daţi-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieşi în cale
şi-mi va surâde...
îmi va surâde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
şi-i voi deschide uşa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu cenuşa,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul...

Ştiu, s-ar putea
să-i fie altă faţa,
dar când va plânge
îl voi recunoaşte,
şi ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
şi dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi daţi cerul fără el,
albastrul cer de-oţel neîndurat,
nu, nu mi-l daţi...

Daţi-mi copilul...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenuşă:
o pleavă-nşelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopţii...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
daţi-mi copilul, orice fel de chip
ar fi să aibă...

Stau în dulap hăinuţele
şi-aşteaptă...

Îi vor rămâne mici...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un câine

Părinţii mei s-au dus la Dumnezeu,
În Rai, să facă şi acolo pâine;
La casa lor, unde-am crescut şi eu
A mai rămas, de câţiva ani, un câine.

Eu nu ştiu cum percepe-un câine timpul,
Dar ştiu că-i dintr-o specie deşteaptă,
Că, dacă-i cald sau rece anotimpul,
El stă mereu acolo şi aşteaptă.

Când l-am mutat pe tata în neant,
Ca ultimul plecat din casa noastră,
El a urlat prelung înspre palant
Apoi şi-a dus privirea spre fereastră.

De-acolo tata îi vorbea pe-un ton
Duios, cu vorbe blânde de-alintare,
Apoi pornea,-ntr-o mână c-un baston
Şi-n mâna cealaltă cu mâncare.

El stă şi azi, un ghem lângă ceaun,
Căci mai aşteaptă semne că e bine
Şi, Doamne, cum se bucură, nebun,
Când dă cu ochii lui frumoşi de mine!

Căci ne mai ducem, eu şi fraţii mei,
Din când în când, la casa părintească,
Prea rar, ce-i drept, prea rar şi eu şi ei,
O fi de vină firea omenească...

El sare când mă vede şi, vă jur,
Mă ia în braţe cu iubire mută
Şi latră-apoi rotindu-se-mprejur
Şi vine iar şi iarăşi mă sărută.

El nu-i flâmând, căci ni-l hrănesc vecinii,
E singur doar şi ştie ce e dorul
Şi recunoaşte sunetul maşinii
Şi dă a înţelege cu căpşorul

Că vrea să stau acolo, să rămân
Şi vrea să vină tata înapoi,
Să aibă şi el iarăşi un stăpân,
Cât va mai fi-n putere şi apoi,

Când va muri, c-aşa e legea firii,
De-o groapă, undeva, să aibă parte
Şi-un semn de preţuire a iubirii
Ce dăinuie şi dincolo de moarte!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un trist buchet

E ora când refuză trandafirii
Un compromis cu propria candoare
Şi îndoiala care pururi doare
Mai rău decât aşezământul firii;

Vor fi tăiaţi să-nveselească mirii
Într-un apus rămas fără culoare
Când cel mai grav din ţipete nu moare
Şi îl îngroapă-n carnea lor, fachirii

E ultimul recurs la o lumină
Răsfrântă-n luciul mobilei curbate
Când cad zăpezi albastre peste sate
Şi moartea le rămâne fără vină,
Iar tija lor suavă se calcină
Precum un rug cu pâlpâiri ciudate.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-o copilărie

Amurg – tezaur – în odaie-nchis,
în care sta copilul cufundat.
Şi mama când uşor intra, ca-n vis,
în scrin o sticlă tremura ciudat.
Simţea cum de odaie-a fost trădată
şi-şi săruta copilul: Eşti aici?...
Apoi priveau speriaţi înspre clavir,
căci ea cânta un lied câteodată
care-n copil adânc se oglindea.

Sta amuţit. Ochi mari îşi rătăcea
pe mâna ei ce, plină de inele,
precum ar fi trecut omături grele,
pe clapele albe trecea.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea întâi a cărţii întâi, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul cel mai drăgălaş

Cât de scumpă-i sărbătoarea
Naşterii Domnului Sfânt
Noi i-aducem azi onoarea
Şi îi cerem dar venirea
Să ne ia prin Duhul Sfânt
De aici de pe pământ

Cât de gingaş Doamne-ai fost
Când cu ochii Tăi lumina
Ai văzut-o — un adăpost
Căci Lumină ne eşti — rost
Şi ne eşti întodeauna
Cale Doamne — numai una

Cât de gingaş s-a-mplinit
Cuvântul Tău din Scriptură
Când în iesle ai venit
Scump Isuse — scump iubit
Cu plăpânda Ta Făptură
De raze — ce ne umplură

Căci iată Cuvântul spune
Peste cei din umbra morţii
Ce trăiau în astă lume
În păcat — deşărtăciune
Ca un soare-n largul bolţii
Ne-a luat din pragul porţii

Lumina din răsărit
Pruncul Cel din vremi promis
El — cadoul dăruit
Pentru omul rătăcit
Iar s-ajungă-n Pardis
După cum Tatăl ne-a scris

Din lumină prin lumină
Putem astăzi să umblăm
Să trăim fără de vină
Toţi acei ce i se-nchină
Viaţa-ntreagă să i-o dăm
Şi cu drag să îl urmăm

El este lumina noastră
El Cuvântul Minunat
Străbătând bolta albastră
Ne-a dat viaţa sfântă — castă
S-avem sufletul curat
Căci doar El ni l-a spălat

Pruncul Cel mai drăgălaş
Soarele ce străluceşte
Peste-al inimii sălaş
Şi al oilor imaş
El cu drag azi ne primeşte
Şi haina ne-o curăţeşte

Glorie dar Lui Mesia
Că să vină a acceptat
Să ne ofere veşnicia
Viaţa aici şi bucuria
Fie pururi lăudat
Căci doar singur ne-a salvat
25-12-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

De ce te mai întorci acasă, tată? –
doar vezi prea bine, casa-i dărâmată,
în locul ei găseşti o alta casă,
cu turlă-naltă şi mai arătoasă,
dar nu este la fel de primitoare
precum căsuţa noastră cu pridvoare.

Iar eu, când vin acolo câteodată,
parcă-s străin la mine-n curte, tată.
Doar mărul ce mai dăinuie la poartă
mă mai întreabă seara despre soartă.
Nici el nu cred că se mai simte bine,
stă aplecat, iar fructele-s puţine...
Cu trunchiul său, cândva atât de falnic,
zidit între betoane pare jalnic.
Nici ploaia nu-i mai udă rădăcina
de când betonul a umplut grădina.

Eu ştiu că mai apari prin curte, tată,
să reclădeşti căsuţa dărâmată –
cobori din Constelaţia Licornul
doar noaptea când ne frânge somnul
şi către zori, pe când cocoşii cântă,
te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă.
Iar eu trezit, în plină dimineaţă,
văd umbra ta cum se topeşte-n ceaţă,
şi lacrimi grele ochii mi-i inundă
când mira soarelui apare tremurândă.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea fără de somn

fără de vise
fără de dragoste
cea rătăcită prin firescul clipelor
cea neîntrebată
nelocuită
cea fără de limite
cea fără timp
ca un ceas defect
ce atârnă pe zidul unei lumi
roase de invidie
cea care a strigat în pustiu
cea care s-a hrănit cu praf
când vântul i-a spulberat speranţele
cea neîntoarsă din drum
neclintită în dorinţe
ca un beţiv care-şi cheltuieşte banii
ca să guste noroiul din şanţ

,, cea fără de somn''
aşa cum o numeşte un pictor
când îşi amestecă toate culorile
şi se plânge de timp
că absoarbe ca un burete
tot albul pânzei
cea fără de lumină
îngenuncheată în faţa destinului
caută cu lăcomie să mestece
începutul unui poem
despre care
nicio inimă nu îşi va aminti

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prorocire amară

Noi nu ne-am cultivat imunitatea,
Stiinţific inventând dezechilibre,
Şi-am aruncat în derizoriu sănătatea,
Ţintind cu nuclearele calibre.

Mâine copiii noştri se vor bate,
Până la sânge sau până la moarte,
Deşertul neputinţei vor străbate,
Când dragostea de ură se desparte.

Se vor urî copiii noştri mâine,
Cruzimea va lua locul omeniei,
Când setea va muşca cu colţi de câine,
La ultimul izvor al agoniei.

Tot mai puţină apă pe planetă,
Cişmele ochii nu pot să zărească,
Răcoritoare nu sunt la tonetă,
Cine să moară, cine să trăiască?

Ultima luptă pentru omenire,
La şipotul ce-a devenit redută,
Mor visele cu stropi de izbăvire,
Când urma de răcoare o sărută.

Nici păsări nu vor fi ca să mai cânte,
La ultimul izvor vor pieri toţi,
În albele lumini de oase frânte,
Copiii de nepoţi şi strănepoţi.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când?

Lehamitea ne-a prins,
Ne-a ajuns disperarea,
Sărăcia ne-a-nvins,
Deznădejde-ntristarea.

Bieţi bătrâni părăsiţi
Parcă nu mai au loc,
Unii, vai, scoşi din minţi
Îşi fac singuri soroc.

Spre o lume de veci
Poate mai primitoare,
Toate clipele reci
Vor scăpa din strânsoare.

Fiii lor necăjiţi
Prin străini îşi dau foc
De dureri copleşiţi
Şi de mult nenoroc.

Visul lor de-a trăi
Printre cei din elită,
Moare-ncet zi de zi,
E-o himeră rănită.

Pieptul lor sângerează,
Ar striga, dar n-au unde,
Cel bogat îi sfidează,
Glasul lor nu-l aude.

N-a simţit niciodată
Foamea-n el cum pătrunde,
Frigu-n jur cum dă roată,
Boala-n trup cum se-ascunde.

Până când vor putea
Să suporte tortura,
În picioare să stea,
Să nu-i macine ura?

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata

Şi-a dăruit necontenit priinţa,
smerit, în faţa Celui-Mai-De-Sus,
considerând mereu că suferinţa
e-o grea-ncercare dată de Iisus...

A fost onest, adânc, sentimental
şi a murit cu dorul de-a muri,
într-un amurg solar, transcedental,
când ochiu-i plâns, subit, înmărmuri!

Ca tată, a privit intens lumina
şi-n ochii lui lumina eram noi,
la suflet era alb, precum hermina,
când umblă prin omătul de... apoi.

Deşi strălumina chiar în tristeţe,
precum un zeu venit din altă sferă,
îşi purta rostul cu acurateţe,
ca pe un trandafir la butonieră.

Acum e umbră blîndă, aromată,
care-mi adie visul întru gând,
o umbră sacră, care îmi arată,
c-a fost odată tata... oare când?

Acum îl văd, când ochiu-mi scapăt,
neprihănit şi... Iov până la capăt!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie

În copilăria mea copacii erau verzi
Şi foarte mulţi. Şi fluturi prin livezi.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Când vorbea tata parcă lovea-n copaci securea,
Iar la gât gulerul îi stătea mereu aiurea.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Mama purta rochii de un galben stins;
Blândă, duioasă, blândeţe fără de cuprins

Vino devreme sau nu veni deloc.

Pe la cinci ani am început să am coşmaruri dese –
Şi-apoi nimic apoi nu a mai fost precum fusese.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Întunericul le spunea celor morţi poveşti,
Cu lampa stinsă-n casă, se-aţineau umbre la fereşti.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Când mă trezeam înfrigurat din somnul greu,
Nimeni, dar nimeni, nu venea la patul meu.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Când din groaza-mi mută ţipăt a străpuns,
Nimeni, dar nimeni, din casă n-a răspuns

Vino devreme sau nu veni deloc.

M-am ridicat – pe cer soarele cu ochi de gheaţă
Privea cum mă petrec singur singurel prin viaţă.

Vino devreme sau nu veni deloc.

NB. Samhain-ul celtic, premergătorul Halloween-ului, se celebra făcând schimb de sau împărtăşind poezii cu tentă înfricoşătoare. Iar poezia de mai sus are legătură şi cu faptul că Louis MacNeice şi-a pierdut mama când acesta era la o vârstă foarte fragedă.

poezie de Louis MacNeice, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!