Balada Ilenuţei

Verde, verde viorea
Avea Leana fii avea
Trei feciori şi-o fată mare
De ei Leana-i mândră tare.
Trei feciori ca nişte zmei
Cu drag să te uiţi la ei
Şi-o copilă râzătoare
Subţirea şi cântătoare
Ruptă din rază de soare.
Câţi feciori erau în ţară
Toţi au venit să o ceară
Însă Leana cu mirare

Răspundea la fiecare,
Că Ileana-i tinerea
Şi-ncă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Doi feciori din altă ţară
Pe Ileana o curtară
Şi fata cum îi vedea
Mumei sale aşa-i zicea:
-Vezi iubită mumă-a mea,
Din voinicii-aceştia doi
Care au venit la noi
Mie-mi place unul tare
La mers şi la căutare,
Că e nalt şi subţirel
Şi m-oi duce după el.
-Draga mea Ileană, fată
Să fii aşa-ndepărtată
Dor de tine să m-apuce
La mine cin' te-o aduce.
Doi din fiii ei striga:
-Pe Ileana n-o vom da,
Iar copilul cel mai mic
Constantin, copil voinic
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa-i zicea mumei sale:
-Nu eşti mumă cu dreptate
Nici la soră, nici la frate,
Doară noi suntem trei fraţi
Şi crescuţi ca brazii-nalţi,
Noi o vom putea aduce
Pe Ileana ta cea dulce.
Leana pe gânduri nu sta
Pe Ileana mărita,
Măritată, măritată
Într-o ţară-ndepărtată
N-o a vedea niciodată
Şi-o dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ

Şi de-atâta greutate
Mureau oamenii prin sate
Şi-au murit şi trei feciori
Ai Ilenei frăţiori.
Leana singură rămasă
Fără de feciori în casă
Se ducea pe-al lor mormânt
Şi se văieta plângând:
-Dragii mei de-al vostru dor
Stau la gând să mă omor,
Iară tu scumpa mea fată
De n-ai fi îndepărtată
Tu mai ajuta pe mine
Eu m-aş bucura de tine
Mi-ar fi traiul mai uşor
Şi aş mai uita de dor.
Dar să fie blestemat
Cine te-a îndepărtat.
Constantine, Constantine
Blestemat să fii de mine
Blestemat de mumă-ta
Că ai dat pe sora ta,
Fraţii tăi mie-mi striga
Pe Ileana nu om da.
Tu ai dat-o blestemate
Pe hotare-ndepărtate
Şi te blestem, blestem greu
Din tot sufleţelul meu
Pământul nu te primească
Ţărna afar' te izbească,
Că de dorul Ilenuţii
Rupt îmi este firul vieţii
Şi-aşa mâni şi alte mâni
Şi zile şi săptămâni
Şi de-atâta blestemat
Vai, blestemul s-a legat
Şi într-un amurg de seară
Constantin ieşi afară,
Afară când se afla
El din gură cuvânta:
-Duce-m-aş că muma cere
Dar n-am cal şi nici putere,
Că m-a blestemat măicuţa
C-am dat-o pe Ilenuţa,
Iar tu Doamne mă învie
Dă-mi putere astăzi mie
La Ileana duce-m-oi
Acasă aduce-oi.
Dumnezeu l-a ascultat
Putere de viu i-a dat
Şi din gură-a cuvântat:
-Sălaş mândru, sălăşel
Fă-te-un semn de căluşel
Şi tu pânză din sălaş
Fă-te un căpeneagaş
Tu cruce de la picioare
Fă-te-o coardă lucitoare.
Constantin sui călare
Şi porni în goana mare
Şi gonea şi nu glumea
Şi ca dorul se ducea
Şi căluţului zicea:
-Zboară murgule cu mine
Că-s alăturea de tine
Şi murgul ca gândul zboară
Ducând stăpânul afară
N-a fost încă bine sară
Constantin descălecară
La Ileana-n altă ţară.
Ileana cum îl vedea
Drept la el se repezea
Şi din gură cuvânta:
-Spune-mi frate Constantine
Spune-mi dacă-i rău sau bine,
Dacă mă chemi la jelane
Să mă-mbrac în negre haine
Să-mi iau cal la pinten negru
Să pornim frate de-a-ntregu.
-Să ştii că-ţi spun soro ţie
Că te chem la veselie
Fraţii noştri se-nsurară
La nuntă nu te chemară
Eu ţi-s frate mai cu dor
Şi să ştii, acum mă-nsor
Şi-am venit aici de-oi vrea
Să te iau la nunta mea.
Şi ea mândru s-a gătat
Pe cal alb a-ncălecat.
Pe cărare cum mergeau
Păsările-i urmăreau
Şi munţii prin brazi grăiau:
-De când îi soarele soare
Şi pe câmpuri floare, floare
Alelei, minune mare
Viu cu mortul pe cărare
Să meargă viul aproape
Cu cel mort ieşit din groape.
Constantin bine-auzea,
Ileana nu-nţelegea,
Auzi frate Constantine
Ce vorbesc munţii de tine?
-Lasă-i soro să vorbească
Pân' or să se prăpădească,
Ei fie cu cântecul
Noi ne păzim îmbletul.
Patru zile lungi de vară
Ei tot au călătorit
Şi puţin au odihnit
Şi-abia în a cincea zi
Când soarele răsări
Au zărit şi satul lor
Plin de negură şi dor.
Când aproape-au fost de sat
Constantin a cuvântat:
Ileană cu-al tău căluţ
O să vii mai alenuţ,
Eu cu al meu căluşor
O să merg mai tărişor
Ca să-i fac mumei de ştire
Să-ţi facă bună primire.
Nu la mumă, pe cuvânt
Ci de-a dreptul la mormânt,
La mormânt când o ajuns
El din gură-aşa o zis:
-Cal crescut din glii ierboase
Sălaş strângător de oase
Dusu-m-aţi şi m-aţi adus
Şi pe cale şi pe sus
Şi-aţi făcut un mare bine
Pentru mumă, pentru mine
Pentru mumă, pentru fată
Pentru mine totodată,
Iar tu Doamne, Doamne sfânt
Dă-mi iar locul din mormânt
Şi tu cal năzdrăvănaş
Schimbă-ţi trupul în sălaş
Şi tu căpeneag iubit
Fă-te pânză de-nvelit,
Iar tu coardă lucitoare
Fă-te cruce la picioare.
Pământul s-a despicat
Constantin era-ngropat..
Ileana sosea agale
Acasă nimeni în cale
Staulul stricat şi gol
Iarbă mare prin ocol,
Ea la uşă se răpede
Uşa încuiată vede
Şi începe ca să bată
La uşa cea încuiată:
-Lasă-mă măicuţă, lasă
Lasă-mă să intru-n casă,
Mumă-sa-n casă plângând
O alungă blestemând:
-Du-te-n foc şi-n câte rele
N-amărî zilele mele,
Trei feciori eu am avut
Pe tustrei i-am pus în lut
Pe tustrei i-am pus în glie
Bunul Dumnezeu să-i ţie!
Dar Ileana nu-nceta
Şi la uşă tot bătea:
-Lasă-mă, măicuţă, lasă
Lasă-mă să intru-n casă
Mumă-sa cu greu o lasă:
-Draga mea şi-a mumei floare
Nu mă-ncred că tu eşti oare
Of! că nici n-am fost visată
C-o să te mai văd vreodată.
Şi Ileana mumei spuse
Cum Constantin o aduse.
Hai, măicuţă să grăbim
La mormânt la ţintirim.
La mormânt dacă-au ajuns
Ea din gură-aşa o zis:
-Ieşi afară Constantine
Ieşi afară şi vorbeşte
Spune şi ne povesteşte
Cum trăieşti în groapă, cum
Vino şi ne spune acum,
Vino Constantine iar
Vino să ne vezi măcar.
-Maică dacă-mi vrei tu bine
Fă-l acuma pentru mine
Şi dezleagă-mi blestemul
Că mi-apasă sufletul.
-Dragul mumei fii iertat
Şi de blestem dezlegat,
Tu morminte nu fi rău
Sloboade-mi copilul meu.
Mormântul tot tremura
Şi prin lut aşa grăia:
-Of! Ce mumă s-a aflat
Să blasteme nevinovat,
N-aibă prapori la-ngropare
Nici popă la comândare
Şi pământul prin urgie
Să o înghită de vie...
Pământul s-o despicat
Şi pe Leana o mâncat.

folclor românesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugămintea din urmă

Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plângând în cale.

Şi eu rămân să mor pe-aici
Cu liftele păgâne!
Ah, parcă simt că n-am s-ajung
Să văd ziua de mâine.
Cu douăzeci deodată-n car
La groapă mă vor duce,
Şi, bun e Domnul, de-om avea
La cap o cruce.

Noi de copii ne ştim, şi-am fost
Ca fraţii, ba mai bine.
Eu de-am avut un singur ban
L-am împărţit cu tine;
Şi tu cu gura foc prindeai
Să-mi dai ajutorare;
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Că-i bun şi mare!

Şi-auzi acum! De-or întreba
În sat de-a mea venire
Tu-n loc de adevăr să spui
Că n-ai de mine ştire,
Că n-am fost la un regiment
Dar spune-le ce-ţi place.
Că pentru ei ori viu, ori mort,
Totuna face.

Iar mamei Doamne, cum aş vrea
Credinţa s-o înşele!
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
La Turnu-Măgurele,
Dar voi sosi cât de-n curând.
Ascultă-mi rugămintea,
Că mama, dac-ar şti că-s mort,
Şi-ar pierde mintea.

Tu s-o amâi cu zi de zi
Şi spune-i câte toate,
Ea e bătrână, n-are mult
Să mai trăiască, poate;
Şi pentru ce să-i amărăşti
Şi zilele puţine?
Că n-are-n lume bun şi drag
Decât pe mine.

Iar Linii, de s-ar întâmpla
Să vă-ntâlniţi vrodată,
Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea
S-o aflu măritată.
Tu uită-i-te-n ochi să vezi
De-o doare ori n-o doare;
Iar dacă vei vedea-o stând
Nepăsătoare,

Să-i spui că m-ai lăsat rănit
Pe umedele paie,
Că doctorul în carnea mea
Adâncă brazdă taie,
Că de dureri eu mă izbesc
Şi urlu ziua-ntreagă,
Şi c-am murit gândind la ea,
Că mi-a fost dragă.

Şi dacă ochii ei atunci
Mai tulburi se vor face,
N-o mângâia! E de prisos,
Te rog s-o laşi în pace.
O frunză veştedă nu-ţi dă
Cuvânt să zici că-i toamnă
Şi-o lacrimă în ochii ei
Nimic nu-nseamnă!

Şi-acum dă-mi mâna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ai venit la mine

Curiozitatea mea e mare
când la Tine eu privesc.
Nu-ţi cer apă, nici mâncare.
lasă-mă să-ţi povestesc:
Am adunat atâtea-n viaţă
şi m-am bucurat de stele.
Dar s-a rupt firul de aţă,
nu mai sunt legat de ele.
Am cunoscut ce este răul,
am cunoscut şi ce e bine.
Într-o noapte am văzut hăul,
cel pregătit pentru mine.
Despre el, mi-a spus destinul
că mă-înghite fără apă.
Speriat precum copilul,
chiar am căzut într-o groapă.
De-acolo, privind la Tine
m-am închinat şi m-am rugat.
Ai venit Doamne la mine
şi din groapă m-ai salvat.
Ştiam că-ţi pasă de mine.
Când mi-e greu, Tu îmi dai bine.
Lângă mine stai oricând,
eşti Tatăl meu, eşti Tatăl Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi ceva!

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lazăre, vino afară!

poruncă este rugămintea ta, şi n-am pricină să mă fac că-s surd
te aud şi simt cum lăcrimează ochiul sfânt
dar Doamne, nimeni de pe-acest pământ nu vrea ca să mă vadă viu.

poate că sora mea oftează, poate că maica plânge-n pumni
poate că cei câţiva prieteni se-întreabă de ce eu, de ce aşa curând
dar Doamne cum pot să ies din mormânt şi să îţi văd pe faţă suferinţa?

trecut-am pân' la moarte printre toţi aşa cum soarele îşi face drum pe cer
dar nimeni nu s-a dat în lături să îmi facă loc şi norii au fost pe cerul meu
mai bine mort căci aş muri din nou văzându-ţi chinul tipărit în trup

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motănel

Motănel poartă cravată
Costumul alb fără pată
A ieşit pe scena mare
Pregătit pentru o cântare
Glasul său de bariton
Dă împrejurimi ocol
Replică-i dă Sultănica
Suind scena "mititica"
Rochia-neagră de seară
Ochii ei strălucitori
Doi luceferi printre nori
Toată o frumuseţe rară
Cucerind pe Motănel
Cântă în duet cu el.
A fost seara lor cea mare
Apoi Motănel dispare.
Iar frumoasa Sultănică
Deveni curând mămică.
Motănel unde-o fi oare
Ca să-i dau vestea cea mare?
Motănele, că eşti tată
A cinci copii dintr-o dată.
Băieţii sunt blonzi ca tine
Fetele brune ca mine.

Tu umbli hoinar prin ţară
Nu eşti grijuliu de fel
Nici măcar un şoricel
Pensie alimentară...
Dar lasă, că nu-i nimic
Îţi spun asta ca să ştii
Ne-a înfiat pe toţi Bunica
Pe mine şi pe copii!
Pe Bunica tu n-o ştii
N-a putut avea copii.
Cum nu are nici nepoţi
Ne-a înfiat pe noi toţi.
Şi-mparte pensia-n şapte
Pentru carne, pâine, lapte,
Suntem toată bucuria
Pentru Bunica Maria.
Iar tu, Motănele dragă,
Stai acia fără vlagă
Lângă ghena de gunoi
De vrei, hai, vino la noi!
Stăpânul meu bun şi drept
Trist, dar dete faliment.
Şi-a plecat în altă ţară
Eu am fost "mutat" afară.
Să fiu tată? Cum se poate?
Vremea-n doi a fost prea mică.
Să stau eu lângă Bunică?
Nu renunţ la libertate!

Morala:

Vezi adesea printre noi
Nenumăraţi motănei,
"Aventură şi arginţi"
Nu concep a fi părinţi!

fabulă de Constantin Iordache din Buchet de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Ştii, voiam să tac şi să te las să pleci. Dar nu aş fi eu. Ar fi ca într-un film de Merchant Ivory unde oamenii suferă în tăcere, iar tu ar trebui să fii atât de impresionat de cumpătarea lor. Îmi pare rău, dar la naiba cu asta. Prietenul meu cel mai bun din toată lumea pleacă mâine şi o mare parte din mine vrea ca el să rămână. Aşa că sper să nu mă urăşti.
Dawosn: Nu aş putea să te urăsc niciodată, Joey. Nu că nu aş fi încercat asta.
Joey: Ultimii doi ani au fost o adevărată telenovelă. Dar nu i-aş da înapoi, nu aş şterge nimic, dar... Mă bucur că s-a terminat. Pentru că îmi place cum stau lucrurile acum. Viaţa mea fiind mereu o glumă nesărată, acum că lucrurile merg bine... tu pleci.
Dawson: Jo, dacă aş crede măcar pentru o secundă că ar fi decizia corectă, aş rămâne, dar este timpul să plec. Este timpul ca eu să ies din camera asta şi este timpul ca tu să descoperi cine eşti fără noi. Capitolul acesta s-a încheiat, Joey. Simt asta.
Joey (cu lacrimi pe obraji): Crezi în magie? Eu nu credeam. Cum aş putea? 13 ani, mama ta moare. Şi totuşi mai speri în ceva magic, ceva care să facă totul mai bine. Dar nu se întâmplă aşa şi te uiţi la tatăl tău care nu e în stare să-şi învingă punctele slabe. Fără abracadabra în cazul acesta. Şi apoi mai e Pacey. Orice magie a fost între noi s-a terminat, nu-i aşa? Dar apoi mai eşti şi tu. E o dovadă că există cineva acolo care se gândeşte la mine. Prietenul meu care a fost mereu alături de mine. E magie curată. Cred că e doar un mod lung şi tărăgănat de a-ţi spune că o să-mi fie dor de tine, Dawson.
Dawson: Şi mie o să-mi fie dor de tine, Joey.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea mea de dor

dedicat fiicei mele Izabela-Alina, la 3 ani după naşterea şi plecarea ei dintre noi

Sunt tot mai tristă,
Lacul nu-mi mai zâmbeşte
Sunt singură cum am fost in prima zi a vieţii
Probabil că nici anii nu pot acoperi
Tristeţea din inima mea şi a ta,
Floarea mea de dor, floarea mea de foc, floarea mea de nea.
Ai plecat atât de repede ca nici ochii nu ţi-i i-am putut privi Nici braţele nu te-au putut cuprinde... o atât de trist...
Înca mai simt degetele tale în palmele mele...
Încă te mai văd, deşi eşti printre îngeri şi stele
Iubita mea, Izabella-Alina anii au trecut
Fraţii tăi încă te mai caută, se joacă şi te strigă...
Tu eşti aici? Iartă-mă că nu ţi-am pus flori la mormânt....
Iartă-mă că nu am timp să stau de vorba cu tine...
Iartă-mă ca nu poţi simţi dragostea de mamă,
Dragostea de tată şi de fraţi. Iartă-mă de mii de ori... Iartă-mă.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Cel Mare şi Vrâncioaia

Într-un loc frumos ca raiul, pe un deal bătut cu flori
o bătrână-şi ducea traiul, cu ai ei şapte feciori
un deal unic sub Carpaţi, ce-l bătea vântul şi ploaia
moştenit de şapte fraţi şi de mama lor, Vrâncioaia.
Cât era ziua de mare, ei munceau cu drag şi spor
privegheaţi de mândrul soare şi de ochii mamei lor,
tăiau lemne, coseau iarbă, păzeau oile cu miei
toţi frumoşi şi puşi pe treabă şi viteji ca nişte zmei.
Şi-ntr-o seară pe Dumbravă, că aşa se cheamă dealul
se auzea cum vine-n grabă un străin ce mâna calul.
Pe un armăsar de rasă un drumeţ la trap mergea
iar Vrâncioaia-n cale-i iese, cu glas stins îl întreba:
- Bună seara, măi, străine! Ce te aduce pe la noi?
Că aici nimeni nu vine, doar ciobanii de prin văi.
- Bună seara! Sărut mâna! Peste munţi am rătăcit
am văzut casa când luna de sub deal a răsărit.
Dumnezeu m-a îndrumat, se gândi în sinea lui
după ce-a descălecat de pe şaua roibului.
- Te rog să-nnoptezi aici, eşti flămând şi obosit,
îţi pun masa să mănânci şi un pat pentru dormit.
- Mulţumesc de bunătate! Bucuros că te-am găsit!
o să stau aici la noapte, am mers mult, sunt obosit.
După ce intră pe uşă încă odată-i dă bineţe
şi-o întreabă pe mătuşă:
- Singură la bătrâneţe?
- Nu sunt singură, să ştii! Sunt aici cu Dumnezeu!
şi cu ai mei şapte fii ce mi-s sprijin, dragul meu.
- Da' feciorii nu-s acasă? o întreabă iar străinul
- O să vină, sunt la coasă, de trei zile clădesc fânul,
sănătate să ne dea bunul nostru Dumnezeu,
căci în rest avem de toate, nu ne plângem că e greu...
şapte fii am legănat, i-am crescut cum am putut,
căci pe soţ mi l-a luat Dumnezeu, de la-nceput.
După ce s-a ospătat şi vreo oră au vorbit
calu-n grajd el şi-a băgat şi apoi a adormit.
Pe cărări cu iarbă deasă, la un ceas târziu în seară
fiii babei vin acasă, zarvă mare fac pe afară.
Vrâncioaia i-a înştiinţat, când în casă au sosit
că la ei a înnoptat un străin ce-a rătăcit.
- Doarme un străin la noi, dragii mei, a rătăcit
pe un cal roib urca din văi, era tare obosit.
au dat roată la o masă, Domnului au mulţumit,
bucuroşi că au în casă pe drumeţul obosit.
când fac patul să se culce şi pun hainele în cui
văd o sabie cu cruce la capul străinului...
fir de aur strălucea pe mantaua lui domnească
şi o biblie pe ea, pe un scaun, la fereastră.
- Este Ştefan, Domnitorul! zise unul dintre fraţi.
nimeni n-a mai pus piciorul plin de aur prin Carpaţi...
uite, are buzdugan, are-o biblie şi-o cruce;
este Voievodul Ştefan! Ce-a păţit? Unde se duce?
spune unul:
- Dimineaţă să-ntrebăm pe Domnitor,
să-i dea mama vreo povaţă, poate-i e de ajutor...
auzind tot ce-au vorbit, Ştefan Vodă se trezeşte,
salutând de bun găsit şi apoi le povesteşte:
- Fiii mei, eu sunt Ştefan, am venit peste Carpaţi,
m-a-ncolţit turcul duşman, ajutor vă cer să-mi daţi.
- Am pe lume şapte fii, de îţi sunt de ajutor,
ia-i cu tine-n bătălii, chiar de o să-mi fie dor.
Mulţumit de ajutorul pe care i-l dădu bătrâna,
spune Ştefan Domnitorul, arătând spre munţi cu mâna:
- Mergeţi, faceţi oaste mare, şapte munţi o să primiţi
unul pentru fiecare, veci de veci să-i stăpâniţi!
Mergeţi prin satele voastre, de prin munţi, dealuri şi văi,
vreau să facem mare oaste, să-i distrugem pe călăi!
Au umblat o săptămână, au strâns sute de voinici,
laţi în spate şi în mână aveau săbii mari şi furci,
cu un buzdugan în mână, Ştefan, cu fiii de mocani
intrând în tabăra străină, nimici pe-ai lui duşmani.
Apoi, feciorii babei, s-au întors acasă,
numele lor la şapte sate atunci au pus...
şi azi, pe deal, mai sunt vrânceni la coasă
şi încă stă semeaţă, casa babei, colo sus...

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă vezi Dumnezeu

Puternic şi sfânt
Pe veci legământ
Cu Tine-am făcut
Doar cu Tine
Te chem Dumnezeu
Şi sufletul meu
Cu lacrimi de lut
Strigă-n mine
Spre Tine.
Eşti inima mea
Eşti viaţa din ea
Eşti tot ce-mi doresc
Pentru mine
Şi sufletul meu
Ţi-l dau Dumnezeu
Şi nu mai trăiesc
Fără Tine
Ştii bine.

Cu pleoape de dor
Mă mângâi uşor
Privirea Ţi-o-ndrepţi
Către mine
La margini de rai
Cu dragoste stai
Mă chemi şi m-aştepţi
Lângă Tine
Pe mine.

Asculţi, Dumnezeu
Auzi, Dumnezeu
Mă vezi, Dumnezeu
Mă crezi Dumnezeu
Mă ştii Dumnezeu
Mă chemi, Dumnezeu
Sosesc, Dumnezeu
Eşti Tu şi sunt eu...

poezie de Adriana Cristea (30 martie 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era... toamnă

Era toamnă,,, ploua iubire", era frig, era şi soare,
era toamnă târzie,,, noiembre", era târziu, eram
Eu, erai şi Tu, suntem şi acum tot Noi,,, rătăciţi"
prin cărţi, rătăciţi de Noi, Noi ne suntem... noi!

Noi ne suntem...,, nimănui ", Noi ne scriem
,, încrucişat ", Noi, doi poli opuşi, Noi ne atragem
în opus, Noi... ce dor mi-e de ochii tăi, nu mai
zic de trupul tău ori de sânul dezgolit, nu mai...

Aş rupe din Cer o Stea, o cometă, o,, Stea
căzătoare", aş... ţi-aş... Eu ţi-aş pune Luna la
picioare, chiar şi tâmpla mea, te-aş înveli...
cuprinde, cu Calea Lactee, of cât te mai iubesc!

Ce păcat... ce Om fără de tine, sunt pierdut în
ochii tăi, sumt prea,, mort" şi moartea mi-e prea
vie, îţi aminteşti... prima întâlnire..., candela
arzând a vie", parcă... mi-e ruşine că sunt Om!

Cum e cu putinţă, ca un Zeu şi o Zeiţă... să se
rătăcească-o clipă pe un... anotimp de toamnă,
of ce... toamnă mi-e de tine, of ce dor mai naşti
în mine, sincer... mi-e ruşine şi mă doare!

Of... să blestem ori să ucid... nimeni nu mi te
poate aduce 'n cale, vino Tu de bună voie,
nimeni nu are răspuns, nici nu 'ntreb, nici nu
cerşesc, oare de ce te mai Te iubesc, oare...

Ce să-ţi spun când viaţa mi-e doar clipă, ce să-ţi
spun... aripa mea lipsă, parcă.... iar mă simt a
Om, iar mă dor şi iar nu... nu mor, sunt... al tău
şi chiar mă dor, Tu mă dori, durerea mea, Eu...

Eu sunt calauza Ta, parcă Lumea asta nu-i a
noastră, normal... Noi şi Lumea lor... Noi
cei,, puşi de o parte", Noi şi Lumea lor, unde o
să ajungem, nici pribegi, nici călători, oare...

Da... ziua de mâine, o să-mi fie foame, o să-mi
fie sete, o să-mi fie dor de tine cum mi-a fost o
viaţă 'ntreagă, o să-ţi amintesc de mine, o să te
bântui,,, zâmbesc", Eu nu aparţin acestei lumi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad frunzele, a venit toamna

Cad frunzele plutind ca nişte pene
adiate uşor de pulsul aerului
mai rece de toamnă.
Şi noi cu ele vom cădea
dar, oare, cine ştie când?

Uitându-mă pe geamul aburit
de gândurile ce-mi rătăcesc aiurea,
văd alergând din calea ploilor
o doamnă.

Îmbrobodită pe cap cu o pungă,
să o ferească de stropii
ameninţători şi reci, hotărâţi să-i
strice coafura.

Nu i-am observat nici faţa,
nici gura.
Parcă-i cunoşteam
de undeva făptura.
Vroiam s-o dojenesc
că nu şi-a luat umbrela.
Dar cu ce drept?

Când s-a mai apropiat
am zâmbit, iertător, dar cu
un pic de umor.
Era soţia, udă,
ca o paparudă.
Când m-a văzut,
s-a răstit către mine
şi cu o mare ciudă
m-a dojenit:

- Stai acasă toată ziua
ca un trântor.

Priveşti pe geam cum cad frunzele.
Nu vezi că de frig
îmi tremură buzele?
Nu te mai saturi de
televizor.
Eu vin tocmai din obor!
Cu greutate, şi… Toate mă dor.

- Lasă nevastă că mâine,
îţi iau eu carne şi pâine.

Hai în braţe să te strâng,
că începe să-mi fie dor.
Să-ţi încălzesc buzele,
apoi…. tot ce ai în tine.
Vino dragă lângă mine,
că sunt cald şi ţi-o fi bine.

Te rog, nu mai ofta!
Vrei un ceai sau o cafea?

Frunze cad şi-au mai căzut
şi, cine ştie câte-or să mai cadă.
Un an clepsidra s-a mai scurs,
cu ea şi noi am mai trecut
ca niciodată.

Părul în cap a mai albit,
cu-n an a mai îmbătrânit,
iar faţa mea a mai zbârcit.

A Ta?
Nu prea se vede,
este prea mult fardată.

Aşa-i viaţa trecătoare,
uneori chiar plutitoare.
Precum frunzele ce cad,
aşa cădem şi noi.
Pe când?

Cad frunzele
cu freamătul lor de toamnă.
Şi frunza noastră
o să cadă, dar...
Aş vrea… Nu prea curând.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie verde, foaie rară

Foaie verde, foaie rară,
Am plecat străin prin ţară,
De pe malul Jiului,
Să-mi cânt jalea dorului...
Doamne, Doamne, ce destin!

Cânt cu slovele de foc,
C-am muncit şi n-am un strop,
Dar am prunci înalţi ca bradul,
Mândru sunt cum nu e altul.
Doamne, Doamne, dă-mi cuvânt!

Am muncit Doamne, din greu,
Vai de sufleţelul meu!
Traiul nu mi-a fost uşor
Şi am suferit de dor,
De părinţii mei, de sat...

Doamne, nu mi-a fost uşor!
Lacrimi, valea satelor,
Leagăn lin, de vânt, legănat.
Prin ţărână alergam
Şi în sat ne întorceam... iar, în sat.

Mamă, când m-am ridicat
Şi-am ajuns şi eu bărbat,
Am venit din nou, acasă,
Mamă şi m-ai pus la masă
Şi copil, ţi-am lăcrimat.

Tată, tu ai fost mereu
Paza sufletului meu...
mi-ai spus: taică, eşti bărbat,
viaţa azi ţi-a demonstrat.
Fii mereu!

Poţi cu greul a lupta...
De căsuţă nu uita! De pământ...
Nu uita nici de pridvor,
Căci de tine-i locul gol
Şi flămând...

Azi, în amintirea voastră,
Tată, am plecat de-acasă,-n cimitir.
Vin să pun o lumânare,
Căci acel ce părinţi n-are,
Nu-i copil!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Te-aştept copilul meu, e iarnă iar în sat
Îmi este frig în suflet de-atâta aşteptat,
Întoarce-te acasă, se-apropie Crăciunul
Din câţi aţi fost odată, n-a mai rămas niciunul.

Te-aştept copilul meu, de-atâţia ani te-ai dus
Şi câte-am pătimit, mă ştie Cel de Sus
Icoanele din casă îmi ştiu durerea mea
Şi geamul ce-l pândesc, venind a te vedea.

Te-aştept copilul meu, nimic nu-ţi reproşez
În rugă şi în gând te port şi te veghez,
Dar sufletul mă doare căci nu eşti lângă mine
Întoarce-te de poţi, cât Domnul mă mai ţine.

Te-aştept copilul meu, mi-e tare dor de tine
Se-apropie Crăciunul e frig şi nu mi-e bine,
Vino să-mi încălzeşti inima-ndurerată
Acuma cât mai poţi, mă mai colindă-o-dată.

Te-aştept copilul meu, căci pasul mi-e greoi
Aripile-mi sunt frânte, zboară tot înapoi,
Doar gândul meu la tine în viaţă mă mai ţine
Te-aştept copilul meu, uite Crăciunul vine!

poezie de Lucica Forfotă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de fată

Într-o zi când te-oi vedea, o să fii un oarecare,
Nici un tremur, niciun zâmbet, doar regret şi resemnare.
Nu-mi pasă de ziua aceea, poate n-o s-o mai apuc.
Vreau când se sfârşeşte viaţa, amintirea ta s-o duc
Până-n rai cu mine, sus. Şi de-acolo să simt dorul.
Să privesc cum mergi agale, îţi târăşti cu greu piciorul,
Cel cu care niciodată nu ai vrut să îmi calci iarba.
Ţi-a fost teamă să nu strici, florile de pai şi nalba.
Dar eu ştiu că nu de-aceea n-ai venit în curtea mea.
Nu ţi-e drag deloc de mine. Ce-mi mai plânge inima!
Las' să plângă, să suspine şi să bată ca nebuna.
Eu ii spun mereu că tu, nu eşti soarele, nici luna
Şi că poate fără tine. Îi va fi cu mult mai bine.
Dar ea nu şi nu, te vrea. Hai iubeşte-o, doar o dată.
N-o să-ţi facă niciun rău. Biata inimă de fată.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

La oglindă

Azi am să-ncrestez în grindă -
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.

Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Şi ce fată frumuşică
Are mama!

Mă gândeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Şi mama-mi coasă
Şorţ cu flori, minune mare -
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.

Ştii ce-a zis şi ieri la vie?
A zis: – "Ce-mi tot spun ei mie!
Am şi eu numai o fată,
Şi n-o dau să fie dată;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată".

Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!
Multe ştiu, dar nu ştiu toate.
Mama-mi dă învăţătură
Cum se ţese-o pânzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
Gură-n gură.

N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!
Lasí să văd şi cum să leagă
Dragostea – dar ştiu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, mă prind feciorii dragă
Şi pe mine!

Că-s subţire! Să mă frângă
Cine-i om, cu mâna stângă!
Dar aşa te place dorul:
Subţirea, cu binişorul
Când te strânge el, să-ţi strângă
Tot trupşorul.

Braţul drept dacă-l întinde
Roată peste brâu te prinde
Şi te-ntreabă: "Dragă, strângu-l?
Şi tu-l cerţi, dar el, nătângul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Şi cu stângul.

Iar de-ţi cere şi-o guriţă -
Doamne! Cine-i la portiţă?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vântul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosiţă
Sta-mi-ar bine?

O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
Uite salbă, brâu, şi toate!
Şi cosiţe cumpărate,
Stai, să-nchei şi testemelul
Pe la spate.

Uite ce bujor de fată -
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poţi, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.

De-ar şti mama! Vai, să ştie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi şi nevast-odată:
Lasí să văd cât e de bine
Măritată.

Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una ştie
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna -
Şi mă mir eu ce-o să fie
Asta una!

Brâu-i pus! Acum, din ladă
Mai ieu şorţu! O să-mi şadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastă.

Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos! Şi-n cui oglindă!
Ce-am uitat? Închisă uşa
De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,
Şi-a găsit nişte vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia 43

Acum aşa vorbeşte Acel ce te-a făcut
- Să nu te temi de nimeni, căci Eu te chem pe nume
Prin apă de vei trece Eu îţi voi sta ca scut
Şi mână Mea întinsă te va feri de lume.
Nimic nu te va arde dacă-ai să treci prin foc
Nici flacăra asupra-ţi nu va avea putere
Căci Eu sunt Dumnezeul cel viu şi-n orice loc
Te izbăvesc de toate, doar strigă-Mă şi cere.

Eu sunt mereu cu tine şi te-oi aduce iar
În ţara ce ţi-am dat-o şi tuturor voi spune -
Dă-ţi Miază-noapte fiii, tu Miază-zi hotar
Să nu le pui în cale, ascultă Soare-apune.

Acesta e poporul, i-am dat Numele Meu
El e poporu-n care Mi-am arătat iubirea
Şi vrerea Mea e una, căci eu sunt Dumnezeu
În Mine se sfârşeşte şi-a început zidirea.

Am fost de la-nceputuri şi după Mine nu
Mai poate-n lumea asta un altul să mai fie
Cu toţii sunteţi martori şi tu şi tu şi tu
Veniţi căci pretutindeni lumina Mea e vie.

Eu am vestit şi tot Eu de voi nu sunt străin,
Eu L-am adus în lume pe Fiul Meu, Mesia
Când răstignit pe cruce v-a izbăvit de chin
În schimbul vieţii Sale v-am dat Împărăţia!

poezie de Adriana Cristea (19 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!