Cu mâinile la spate

Îmi ţin mânile la spate-n cuminţenie firească
Şi privesc la gura lumii ce-n grimase flecăreşte,
Am în buzunarul minţii strop de-agheazmă, colţ de pască,
Să-mi feresc, de piatră, fruntea când cuvântul mă loveşte.

Bate-un clopot în vecernii, ca o tânguire-n sânge,
Trec cortegii muribunde, răni deschise-n partea stângă,
Un blestem de mamă cântă şi pe umeri îmi ajunge,
Dar nu poate, poezia, nici blestemul să mi-o frângă.

Scot un vers dintre suspine, şi-l aşez în palma-ntinsă,
(Un flămând cerşeşte-o vorbă, dar i-e umbra trecătoare.)
Lumea asta e-o sintagmă dintr-o frază neatinsă
De albastru şi de verde... şi-aşa neatinsă moare.

Eu mi-am pregătit mormântul pe un pat de poezie,
Mai departe de orgolii şi de îmbulzeala lumii,
Undeva la ţărmul mării, unde-mi cântă numai mie
Liturghia pentru moarte, când se sinucid păunii.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu a înţeles

îmi doresc ca-n fiecare noapte Dumnezeu
să-mi lase pântecul deschis. ca un ochi de apă verde
să se ştie de la intrare, la mine-n casă
nimeni nu are voie să pronunţe cuvântul moarte
pentru că oriunde privesc tu respiri

mişc cu mâinile mele limbile acestea de foc
mi-au tot spus că sunt o femeie frumoasă
dar nimeni nu ştie cum pot să păstrez în tăceri mici dragostea
că în fiecare noapte cineva a decis doar un singur vis pentru mine

mă privesc ca şi când aş fi singurul vinovat
că nu am intrat împreună în acest anotimp
mi-am desenat dintr-o singură culoare rochia de mireasă
am probat-o. mă îmbătrânea ca o ceaţă de început de lume
era singura ocazie când nu puteam să urc, să cobor

în sfârşit, mama îmi cântă din nou
cel mai îndepărtat cântec de leagăn
sortit a supravieţui morţilor. cântă în surdină
fără a şti că în curând mă voi întoarce în somnul acela nebun
roagă-te pentru mine. uită-te ce înţepătură caldă

Dumnezeu a înţeles. în fiecare noapte îmi va lăsa pântecul deschis
verde, verde, ca bronzul unor cercuri adunate-n cenuşă

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fiu doar poezie

Ce-i trupu-acesta ce vibrează la orice-atingere de vânt,
Când poezia-n mine-i trează şi înfloreşte în cuvânt,
Decât o mare prea adâncă, sau un ocean de amintiri
Când val şi ţărm, pe-un colţ de stâncă, strivesc albaştri trandafiri?

În mine-arcaşii stau la pândă, dar nu-s la locul potrivit,
Când lupi cu gura lor flămândă, aşteaptă,-n casă, să-i invit.
Nu ştiu să mă feresc de iarnă şi nici de lupi nu mă feresc,
În stânga mea, printr-o lucarnă, albastru, ochii mei privesc.

Când toamna-mi desfrunzeşte glasul şi în tăceri mă învelesc,
Eu am sub piele-ntreg parnasul şi în poem mă răstignesc.
Şi nu mi-e teamă de-ntuneric şi nici zăpezile n-ating
Lăcaşul meu atât de sferic şi peste mine, macii ning.

Pe fruntea-mi, flori de sânziene, cu-amarul lor mă lecuiesc,
Când se strecoară pe sub gene o lacrimă. Şi-n zori tânjesc,
Ca trupu-acesta ce învie la orice-atingere de vânt,
Să fie doar o poezie, ce nu se stinge în mormânt.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tine, mamă!

Ca tine, mamă!

Pot, mamă, să-mi legăn copiii
Aşa cum se poate de bine,
Dar ştii, să îmi fie ruşine,
Nu-i leagăn mai bun ca la tine.

Pot, mamă, să cânt cum se cântă,
Pietoso, dacapo al fine.
Dar ştii, să îmi fie ruşine,
Nu-i cântec mai drag ca la tine.

Pot moarte să-nving şi să sufăr,
Să tac şi să plâng cum se plânge...
Dar, mamă, să-mi fie ruşine—
Nici plânge nu pot ca şi tine!

Chişinău 30 septembrie 2019

poezie de Mihai Ghidora (30 septembrie 2019)
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă pianul

Cântă pianul undeva departe
Un cântec de iubire,
Şi eu nu mă mai tem de moarte
Căci inima îmi este plină de fericire.

Melodia lui mă înfioară
Şi în suflet am o dulce armonie,
Cântă pianul ca pentru ultima oară
O frumoasă simfonie.

poezie de Vladimir Potlog (20 februarie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-am venit pe lume?

Eu n-am venit pe lume să mă aşez la masă
Şi să aştept poeme la mic dejun şi cină;
Când m-am născut în vară, era marea frumoasă
Şi m-a stropit în glumă cu un pahar de vină.

Şi n-a ştiut că vina o voi purta în sânge,
(M-am rătăcit prin viaţă, mai singură ca luna;)
Şi fiecare toamnă, atâtea ploi îmi plânge,
Că le păstrez în mine, să-mi plângă-ntotdeauna.

Eu am venit pe lume, ca un copil cuminte
Şi n-am cerut bomboane, păpuşi sau prăjitură;
Doar aşteptam iubire şi nu ştiam că minte
Cuvântul ce-n altare pe dumnezei se jură.

Şi m-am mutat în mine, cu tot cu poezie
Şi am fugit de lume, în lumea mea albastră,
Să-mi port cu mine crucea, destinul să îmi fie
În lacrima icoanei din strana ei sihastră.

Nu ştie nimeni încă, nu ştiu nici eu ce taină
Păstrează-n ea răspunsul, la întrebări de-o viaţă:
De ce mi-a fost durerea şi adăpost şi haină,
În fiecare noapte şi-n orice dimineaţă?

Îmi va răspunde versul din ultima secundă,
Când voi pleca în lumea de dincolo de mine,
Un vers bolnav de noapte cu rima muribundă,
Călcând pe-un vis de ceară, pe alte căi străine...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca tine, mamă!

Pot, mamă, să-mi legăn copiii
Aşa cum se poate de bine,
Dar ştii, să îmi fie ruşine,
Nu-i leagăn mai bun ca la tine.

Pot, mamă, să cânt cum se cântă,
Pietoso, dacapo al fine.
Dar ştii, să îmi fie ruşine,
Nu-i cântec mai drag ca la tine.

Pot moarte să-nving şi să sufăr,
Să tac şi să plâng cum se plânge...
Dar, mamă, să-mi fie ruşine—
Nici plânge nu pot ca şi tine!

Chişinău 30 septembrie 2019

poezie de Mihai Ghidora (30 septembrie 2019)
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gura lumii

Când o vorbă zboară-n vânt,
Gura lumii cea spurcată
Îi mai pune un cuvânt
Şi-ajunge modificată.
Cel ce, primul o primeşte
O transmite mai departe
După ce-o-''mbunătăţeşte''
Cu o vorbă dintr-o carte.
Şi-uite-aşa o veste bună
Se transformă în dezastru:
N-a ajuns omul pe lună
Ci s-a prăbuşit un astru.
Ceasul ce-a fost câştigat
E, de fapt, doar o minciună
Că de-un hoţ a fost furat
C-a avut o mână bună.
Valerica de la bar
A născut tripleţi, săraca
Însă ea n-are habar
Că, de fapt, i-a născut vaca.
Paznicul de la hotel
A murit azi-noapte-n cart.
Este doar cheflit niţel
Şi puţin cu capul spart.
Măceşanu a furat
Un tablou de la muzeu
Dar, de fapt el a pictat
În ulei, pe Prometeu.

Şi-aşa pot să scriu o lună
Că exemple am un car;
Lumea nu vrea veste bună
Latră, dar n-are habar
Cât rău, o virgulă face
Cănd nu e la locul ei,
Darmite-un cuvânt ce zace
Într-o minte proastă. Hei!
Oameni proşti, n-aveţi ce face?
Clevetiţi aşa, de drag
Ia veniţi la mine-ncoace,
Că v-aştept c-o vorba-n prag:
Gura voastră n-o închide
Nici pământul. Şi muriţi
Ca noi toţi. Voi, ''linge blide''
Mai nimic nu o să ştiţi!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea departe pentru a mai plânge...

Departe, înt-un colţ de cimitir,
În somn de veci şi ăn singurătate,
Cu poezia vieţii unsă – mir,
Îmi duc durerea trecerii prin moarte.

Iubirea mea s-a prăbuşit... Curând,
Îmi amintesc doar de copilărie,
Sunt ploaie, veşnic adormit plângând,
Cu ploi de crini şi vers de poezie.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş fi piatră de pe râu...

Spune-mi stâncă cum de poţi să nu plângi când bate vântul şi te calcă în picioare şi zăpada şi pământul?
Nu te-am auzit ţipând, nici n-ai blestemat destinul, că n-ai lacrimă şi gând şi nu ştii ce e veninul.
Nici iubirea nu o ştii, nu o simţi, când floarea stâncii îşi înfige rădăcini chiar în colţii tăi, adâncii...
Ploile te spală-ades, vremea te mai şlefuieşte, dar tu taci cu înţeles, cum, pe mal, tace un peşte...
Nu te răzvrăteşti când paşi te lovesc cu duşmănie, stai cuminte şi ne laşi să dăm drumul la furie...
Pe sub ape te răsfeţi, când te mângâie izvorul, ai atât de multe vieţi, dar nu ştii ce-nseamnă dorul...
Ştiu, că în tăcerea ta, şisturi cristaline cântă şi numai tăcerea mea, în tăcere îţi cuvântă...
Noi ne-asemănăm cumva,-n miezul tău dospesc cuvinte, cum în poezia mea sunt tăceri ce ştiu s-alinte...
Şi răbdăm orice sudalmă, orice gând de neiertare, doar că tu nu simţi nimic şi pe mine-orice mă doare...
De-aş fi piatră de pe râu, aş avea o veşnicie să-mi ţin versurile-n frâu, să rămână-n poezie...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram tânăr şi liber, şi imaginaţia mea nu avea limite, visam să schimb lumea. Pe măsură ce îmbătrâneam şi deveneam mai înţelept, am descoperit că lumea nu vrea să se schimbe, aşa că am hotărât să privesc mai puţin departe şi anume, să-mi schimb doar ţara. Dar şi ea părea să fie de neclintit. În amurgul vieţii, într-o ultimă încercare disperată, am încercat să-mi schimb doar familia, pe cei apropriaţi mie, dar, vai, nici ei nu au vrut asta. Iar acum, când zac pe patul de moarte, îmi dau seama că dacă m-aş fi schimbat pe mine, mai întâi, atunci, prin acest exemplu, mi-aş fi schimbat familia şi prietenii. Încurajat şi însufleţit de ei, aş fi găsit putere să-mi fac ţara mai bună şi, cine ştie, poate chiar aş fi schimbat lumea...

Anca Munteanu în Introducere în creatologie
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cântă surdo-muţii despre tine

Îngenunchează lacrima nătângă
Pe buzele uscate-n aşteptare,
Învaţă să înoate-n delta stângă
Şi-n pieptul tău să-şi caute vărsare.

O poartă-n aripi lebede rănite
De-atâtea zări zburate prin furtună,
Iar valurile mării, gârbovite,
Din sânii mei, cu sete o adună.

Se strâng pe-obraji orchestrele tardive,
Viori amanetate prin suspine,
Solfegiile zac pe portative
Şi-mi cântă surdo-muţii despre tine.

Tăcerea lor îmi smulge insomnia,
Îmi coase lotuşi albi in mii de aţe,
Îmi fură de pe tâmple nebunia
Şi-mi ninge mâneci lungi pe antebraţe.

Mi-e trupul doar o scriere pe humă,
O lumânare ceruind pe sfeşnic,
O salcie înmugurită-n brumă,
Un front de est, tulburător de veşnic.

În delta cu egrete divorţate
De cuibul lor menit la prăbuşire,
Tot cântă surdo-muţii a păcate
Şi-a nuferi condamnaţi la înflorire!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot să ucid toamna

Mă întorc în toamna care mi-a plouat mereu în sânge,
Plânge salcia pe maluri şi în mine totul plânge.
De pe ram îşi iau adio toate frunzele şi vântul
Le răsfiră pe trotuare. Lasă-mi, vântule, cuvântul!

Să îmi fie adăpostul unde se-ntâlnesc gorunii,
Să-mi agaţe poezia de un colţ din trupul lunii,
De furtună s-o ferească, pân' la cer să o ridice,
Cu melancolia toamnei, să nu se mai intoxice.

E de-ajuns că sunt eu toamnă-n orice anotimp ce vine,
Măcar să-mi rămână versul, vară-albastră-ntre suspine,
Să danseze pe la baluri şi să strige-n gura mare:
Luaţi toamna de pe mine, hai, la toamnă de vânzare!

De n-ar fi aşa frumoasă, cu aromă de gutuie,
I-aş strivi poamele toate şi aş ţintui-o-n cuie.
Aş închide-o fără milă, în Siberii neştiute,
Să adoarmă sub ninsoare, gerul să o execute.

De n-ar fi, dar e minune, cu melancolii cu tot
Şi să o ucid în versuri, nici nu vreau şi nici nu pot.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş fi avut cui cere...

Am tot ghicit în vise în nopţile de smoală,
În care-am înotat ca-n mări de neputinţă;
Mi-era atât de sete şi cana era goală
În mine nu striga, de fel, altă dorinţă...
Era numai durere, era şi renunţare,
Un abandon a toate, lăsate toate-n urmă...
Strigau doi îngeri negri, strigau în gura mare,
Să nu mă rătăcesc şi să mă pierd de turmă...
Mergeam la judecată, cu lanţuri la picioare,
Cânta-ntr-un colţ de lună o cucuvea la liră
Reqviemul răstignirii în prag de sărbătoare,
Ploua cu foc pe frunte, pe coapse şi pe şiră...
Aş fi cerut o clipă de verde şi albastru
De-aş fi avut cui cere, dar singură-n pustie
În straie de-ntuneric, tăcând ca un sihastru,
Am scris pe răni cu sânge şi lacrimi, poezie...
Cuvinte fără noimă, delir şi vorbe goale
Într-un cortegiu-atipic, sfidând firesc şi lege
Am înşirat de-a valma pe braţe şi pe poale...
Şi cine, poezia aceasta, să-mi dezlege?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic prea mult şi nepermis...

Îţi caut umărul, iubite, în bezna-n care-am rătăcit
Într-un septembrie în care, de-un an te chem şi n-ai venit...
Măcar acum să-mi sprijin gândul pe gândul tău şi să te simt,
Când toamnele-n veşmânt de gală, în fiecare zi mă mint...

Te caut printre crizanteme, pe-alei cu paşi stingheri şi rari
Pe unde-arţarii-şi plâng coroana, dar, dintre ramuri, nu apari...
Nu îndrăznesc, tăcerea frunzei, s-o inoportunez c-un vers
Deşi, poeme-mi cresc pe buze... dar, ploile, pe rând, le-au şters...

E firul ierbii încă verde şi te zăresc în seva lui
Şi-n zbaterea mării ce-şi pierde val după val ca un haihui.
De-am apuca înc-o maree cu fluxul şi refluxu-n doi
Poate, că sub povara toamnei, aş înceta să mă-ncovoi...

Şi-aş strânge iar secunda-n palme, s-o simt cum bate disperat
Cu fiecare aşteptare, când îmi pledezi nevinovat
De neputinţele nuntirii, chiar în amurgul unui vis
Pe care, amândoi, iubite, pe fruntea toamnelor l-am scris.

Departe dar atât de-aproape, eu te-ntâlnesc printre chemări
Şi ştiu că, noaptea, pe sub pleoape, opreşti într-una dintre gări
Unde, peronul singuratic îmi este locul clandestin
Între iluzii şi fantasme ce dau cu pietre în destin...

M-am resemnat în poezie, e locul unde îmi permit
Să-alerg prin orice fantezie şi ce-mi doresc, să îmi promit...
Nimic prea mult şi nepermis, doar o-ntâlnire fortuită
Pe malul mării, la apus, ghidaţi de-a inimii suită...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu mă topesc ca timpul

Eu mă topesc ca timpul, ce nu-şi cunoaşte locul
Şi nici nu se opreşte în pragul vreunui cer;
Deşi mă doare clipa, eu am intrat în jocul
Tăcutelor secunde, ce-n găuri negre pier.

Mai pierd ceva din mine, un vers mai curge-agale,
Rămân poeme-n urmă, cu un picior beteag,
În versuri albe, rime fac striptis şi-aşa goale
Se scurg pe pleoapa nopţii şi-n noapte mă retrag.

De îmi auzi chemearea, când trec prin vama sorţii
Bucăţi din partitura ce curge din viori,
Opreşte, doar balada enesciană-a porţii
Prin care doar tăcerea ne mai găseşte-n zori.

Şi, poate cu răbdare, vei aştepta căderea
Nisipului ce-n sare s-a preschimbat în timp;
Gestantă e clepsidra ce-şi drămuie durerea
Când naşte câte-o moarte în orice anotimp.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răcoare deja

nu mai ştiu când ai apărut
poate dintr-o rouă adusă de departe
dar ţin minte bine destinul
unor aripi
de fluturi de noapte

nu ştiu, nu ţin minte
dacă zorii sau paşii tăi
erau trecători
am învăţat doar
că iubirea loveşte ca glonţul
că drumul se opreşte în
ochii unei femei
uneori

nu mai cred în amoruri
nici vreme nu mai am
e răcoare deja
sunt nebun
totuşi aş vrea să ştiu
cu ardoare dacă m-ai iubit
sau am fost doar şoapta
lacrima
ori poate umbra ta

eşti prea departe de-acum
undeva mi-am atârnat armura
de un copac răscolit
de aramă
acum sunt ca vântul
uşor
ca acvila
pot privi liniştea ierbii
dintr-o parte
sau zborul adânc al păsărilor
de noapte

nu mai ştiu când ai apărut
doar o siluetă de ceară
mă întreabă palid
de foarte departe
- când începe viaţa totuşi
odată cu naşterea
cu iubirea
cu glonţul ce-aduce moartea?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu, da Coza...

Când nu-ţi mai simţi nici umbra, strigi la lună,
Să îţi auzi ecoul printre chrişti
Şi te izbeşti cu ochii de furtună
Să simţi că mai respiri şi că exişti.

Calci pe obuze, să-ţi faci rană vie
Să curgă sânge, sevă pentru vers
Şi te ascunzi, umil, în poezie
Că alte locuri nu-s în univers.

Şi cauţi un rotund printre ruine,
Dar niciun diametru nu-i întreg.
Numai frânturi de arii clandestine
Spre care doar durerile converg.

Destine se împiedică de moarte
Pe drum de foc cu diavoli la hotar
Şi îngeri negri fără paşapoarte
Împrăştie cenuşă şi calvar.

La porţi de rai, se-nghesuie samsarii
Să medieze-nstrăinări de rugi
În roşu-ndepărtat unde quasarii
Din găuri negre racolează slugi...

Planeta geme sub atacuri dure,
Nebunu-ngână un refren drăcesc
Şi umbra mea, cum poate să îndure
Decoru-acesta nedumnezeiesc?

Şi dacă ne priveşti când supradoza
De ură intoxică omenirea,
Doar tu mai poţi trimite-aici, da Coza
Cuvântul ce ne-aduce mântuirea...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a plâns pianul mai albastru ca oricând

Pe un tărâm de basm, cu îngeri verzi
A mai crescut o insulă pustie
În care m-aş ascunde, să mă crezi,
Că mi-e albastru şi Lumina vie.

Şi prinde-mă de mână şi mă ţine,
Să nu mai plec din liniştea visării!
Chiar dacă o furtună-n inimi vine,
M-agăţ de-albastrul siniliu al mării.

Şi mă prefac în valul cel cuminte
Ce-ţi mângăie un ţărm în aşteptare;
Pe glezna lui aşteaptă jurăminte
Şi un sărut ca o nemuritoare

Dorinţă de uitare-a tot ce minte
Pianul, când l-atinge mâna stângă;
Atingerea-i atâta de fierbine,
Că ''si bemol'' începe iar să plângă.

Baladă pentru Adeline, şi ce magie
Mă-nvăluie acum, când te ascult,
Că mi-o revendic, astăzi, numai mie
Să nu mă-nvinui, c-am luat prea mult!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru 29

Am braţele înmugurite-n toamne,
Paradoxal, nici frunza nu mai cade,
Mi-ai împrimăvărat iubirea, Doamne
Şi plouă peste mine cumsecade.
Îmi înfloresc în irişi cantilene
Şi îmi zâmbesc pe buze, crini albaştri,
Pe glezne-mi cântă voci vivaldiene
Şi mă înalţ, o novă printre aştri.

În palme cresc poeme de lumină,
Din asfinţit culeg un vers de taină,
Mi-e foame de iubire şi de vină
Şi mă dezbrac de a tăcerii haină.

Şi aş dansa cu ielele de mână
Când noaptea îşi îmbrăţişează zorii,
Pe trupul meu, doar roua să rămână,
Tu să o bei, nectar din sânul florii.

Mi-s tălpile de verde ameţite
În labirintul sevelor astrale;
Arată-mi calea înspre noi, iubite,
Din cele patru puncte cardinale!

Mă vei găsi în câmp de genţiene,
Printre scaieţi ce-mi cântă la vioară
Albastre simfonii fără refrene
Şi-n mine nemurirea se strecoară.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!