Timpul unei picturi

Au ruginit culorile-n pictură,
şi-au fost atâţia ce şi-ar fi dorit-o
atunci când strălucea, dar au privit-o
cu ochi ce înclinau spre aventură.

Era seninul, aerul cuminte
cuprins în zâmbet simplu de copilă
ce cară în ulciorul din argilă
răcoarea serii dintr-o zi fierbinte.

Din florile de-acolo, numai două
au rezistat în timp, prin puritate,
şi au rămas frumoase, nepătate
decât, din când în când, cu stropi de rouă.

Iar timpul lor, complice de o vreme,
a-nlocuit clepsidra c-un pahar
în care apa, limpede-cleştar,
a-mpiedicat plecarea mai devreme.

Au ruginit culorile-n pictură,
şi s-a-mbibat de-acum cu-atâta apă
încât e greu paharul s-o încapă.
A fost, şi pentru timp, o aventură!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în ţară,
trufaşii seniori voiau putere
şi căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viaţă-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
ameninţând cu o pedeapsă dură,
şi pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au aşezat în mijlocul pădurii,
departe de război şi de hoţie,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea să le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puţini, dar vrednici şi, cu anii,
au reuşit să-şi facă, împreună,
un rost, o viaţă nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar şi orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de peşte pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieşeau ades, în nopţi cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu paşii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deşi distanţa nu era puţină.

Erau puternici şi atât de tineri,
încât erau priviţi de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abţineri
priviri strălucitoare să-şi desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici reţineri.

Aşa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soţie,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viaţa ei, pereche să îi fie,
şi-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu fraţii lui, au fost discuţii dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câştigat şi-au reuşit să fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prinţesă... într-o casă din pădure.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugină

A mai ruginit o frunză
Din copacul curţii mele
Şi se-aşterne legănată
Pe-aceeaşi antică alee.

Mi-a ruginit sufletu-amar
De-atâtea nopţi de aşteptare
Şi zboară greu şi solitar
Prin codru ca o boare.

Au ruginit stele din cer
De veşnice plimbări,
Stinse-n zorii cenuşii,
Se topesc în mări.

Au ruginit cântări de vară
Din stejarii aţipiţi
Şi-acum în prag de seară,
Adorm norii obosiţi.

Au ruginit păduri întinse,
Când frunzele-au pălit
Şi iară verdele-au schimbat,
În straiul aurit.

Mi-au ruginit tainele vechi
Şi amintiri din viaţă,
A ruginit noaptea cu lună
Şi zorii reci de dimineaţă.

poezie de Emil Utalea
Adăugat de Emil Utalea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Vine o vreme când
Ne oprim pentr-o clipă, în prezent şi-n trecut,
Iar ce ne-a rămas i-o petală albastră
Din macul iubirii, ce-a fost roşu, demult...
Dar care s-a stins în inima noastră!
Oprindu-ne-n timp, privim peste umăr,
Adunăm multe lacrimi din tot ce a fost,
Mângâiem surâzând tristeţi fără număr
Şi-notând prin regrete, ne-ntrebăm,, Cu ce rost?"
Învelim răsăritul, până ieri... nevăzut,
C-un oftat şi c-un zâmbet venit de departe...
Se ascunde-n clepsidra unui timp neştiut,
Ne priveşte o clipă... s-ar opri... dar nu poate!
Îl cheamă apusul – e-o visare şi-un vis –
Şi un cântec de bucium ce dăinuie-n iarbă,
Alunecă-n taină, străbătând un abis
Printre ploi de-ntrebări, dar nimic nu întreabă!
Frântură de timp ni-s toţi anii din noi,
O clepsidră de-argint, într-o taină ni-i poartă
Pe pajişti cu soare şi pe drumuri cu ploi,
Câţi vor fi... până când, nu vom şti niciodată!

poezie de Lili Şipoteanu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimile fluturilor albaştri

Ştii, fluturii albaştri plâng şi ei
Cu lacrimi care-ncep o viaţă nouă
Sub forma picăturilor de rouă.

Sunt trişti atunci când stropi de ploaie, grei,
Lovesc în aripi cu gravuri măiastre,
Întunecând sclipirile albastre.

În zborul lor pe cer, ei sunt acei
Spre care florile de pe islaz
Şi-ar îndrepta petalele turcoaz,

Iar flăcările-n ochi ce-aprind scântei
Ar dispărea-n privirea cea senină
A celor ce iubirii se înclină.

Dar, ştii că şi ei plâng? Da, plâng şi ei.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Misterul stropilor de nori

Era un cer albastru-cenuşiu
în fiecare zi - aşa-mi părea -
dar nu ploua, nu, încă nu ploua,
în toamna când, deja, era târziu.

Era tristeţe-n fiecare nor,
iar gheaţa pătrundea în orice strop
ce ar fi vrut să cadă în potop,
şi îl strângea-ntr-o menghină de dor.

Din când în când, venea în cerul trist,
timidă ca un zâmbet de copil,
o rază ce se strecura, abil,
în gheţa cu sclipiri de ametist.

Se desprindeau, atunci, din norii lor
şi coborau pe stâncile pustii,
îmbrăţişaţi şi veseli, încă vii,
doi stropi ce-şi potoleau din vechiul dor.

Păreau, în umbra norilor grăbiţi,
actori, pe-o scenă care îşi schimba
cortina, puntea dintre ei, ceva
ce îi făcea să pară-ndrăgostiţi.

Dar ce a fost, ce roluri au jucat,
va fi, întotdeauna, un mister
ascuns de-o clipă-n timpul efemer
ce l-a făcut, din ce în ce, uitat.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

aventură

O aventură nu este o aventură atunci când se întâmplă; este pur şi simplu disconfort fizic şi emoţional...

definiţie de Tim Cahill
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima aventură

Domnişoara, fată pură,
A avut o aventură
Când mai ieri, în pragul serii,
Câinele i-au luat hingherii...

epigramă de Dan Căpruciu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restaurare

Se-adună mucegaiul pe tabloul
pe care îl privesc, din când în când,
de parcă unui gând i-ar fi ecoul,
şi-ar vrea să-l văd, cu timpul, dispărând.

Când l-am pictat, am pus în el iubire
şi l-am păstrat – n-am vrut nicicum să-l dau –
iar apoi l-am privit cu mulţumire,
cu ochi ce, pe atunci, îmi străluceau.

Era superb tabloul, o-ncântare,
cel mai frumos pe care l-am pictat
cu un penel ce risipea candoare
pe pânza ce-ndelung a sărutat.

Culorile veneau din vechi poeme
şi se amestecau în visuri noi,
pierdute, regăsite după-o vreme
prin timpul ce se-ndepărta, greoi.

E mult de-atunci, pictura-i scorojită,
abia se mai distinge, parcă-i fum
ce-acoperă o faţă urâţită
în timpul ce-a trecut, şi nu oricum.

Părea trecut prin norii de furtună
legat cu fulgerele de un timp
ce vrea doar la tortură să-l supună,
intermitent, dar sigur, pe-un răstimp.

Nevinovat tabloul într-o vină
pe care-a descifrat-o un penel
descoperind amestecul cu tină
ascuns de o pojghiţă ca de gel.

Dar ce-ar putea să facă el, tabloul,
atunci când timpul însuşi l-a supus
furtunii provocate de ecouri
la propriile temeri. L-au distrus!

Aş vrea să fie cum a fost odată,
să îl pictez din nou, să îl salvez,
şi iată o idee –minunată!-
îl scot din ramă şi-l restaurez.

E mult de lucru, dar e-o bucurie!
Din cioburi de-amintiri culese-n ceaţă,
pictez din nou, dar, mi se pare mie,
sau în tablou e-acum o altă faţă?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţia trandafirului

Venea mereu, venea grăbit,
Stătea în aşteptare
Strângând la piept, neliniştit,
Cea mai frumoasă floare.

Venea şi ea, maiestuos,
Adesea încruntată,
Şi, uneori, privea duios
Figura-i încurcată.

Iar trandafirul... îl lua
Nepăsătoare,-n mână,
Şi nu ştia, sau nu-i păsa,
Că el vrea să rămână.

O aştepta pe drumul ei
Iar ea, tot ocolindu-l,
Grăbea, pe vechile alei,
De-o vreme, nici privindu-l.

Dar, într-o zi, spre floarea lui,
S-a arătat, plăpândă,
Din ochi frumoşi, din ochi căprui,
Privirea nouă, blândă.

Erau alţi ochi, de suflet cald,
Era un dar al vieţii:
Iubire-nfăşurând c-un fald
Relicvele tristeţii.

A fost, atunci, şi a rămas,
Înflăcărată, vie,
Va fi cu ei şi la popas
Acasă,-n galaxie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurnalul

Fereastra mea... e-o parte din tablou
sau, uneori, oglinda ce-mi răsfrânge
decorul care, de un timp, îmi plânge,
dar este şi al viselor ecou.

E-atât de veche rama, iar pe geam
se scurg în voie urmele de ploaie
încât lumina zilei se înmoaie
când trece-n strat de timp în amalgam.

Pe pat, e-o carte veche, o citesc
şi doar o filă, ultima, e nouă,
iar multe din trecut au stropi de rouă
pe care-i văd doar când o răsfoiesc.

Nu mă opresc pe-acolo – ştiu ce-am scris! –
mi-o amintesc pe toată: e-o poveste
ce, peste vremuri, poate să ateste
că de fereastră a trecut un vis.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul timpurilor neştiute

Noi, când ne-am sărutat? Nu-mi amintesc
De-a fost la început, de-a fost în vară...
Sărutul nostru, tandru şi firesc,
A fost când ne-am privit întâia oară?

Îţi aminteşti ce simplu, natural,
Acele buze şi-au unit dulceaţa
În spaţiul devenit atemporal
Când, în sărut, simţeam, eternă, viaţa?

Mai ştii cât a durat? Eu nu mai ştiu
Şi nici nu vreau, dar cred că-n veşnicie,
De-ar fi la fel sărutul, de-ar fi viu,
Ne va-nsoţi. Aşa aş vrea să fie!

Iar de va fi atunci cum a mai fost,
Înseamnă că, prin vieţile trecute,
Era mereu cu noi, era al nost'
Şi-n timpurile noastre neştiute.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea acasă

În sunetul roţilor vechiului tren
ce lasă în urmă al dalelor chin,
priveşti, visătoare, spre cerul senin,
iar drumul îţi pare desprins din Eden.

Departe, prin nori, amintiri de demult
apar şi se pierd, dar se deapănă-n şir,
aduse din timpul în care, ca bir,
mai lasă din cele păstrate prea mult.

Schiţezi câte-un zâmbet la cele ce-au fost
trăite frumos într-o vreme când tu
credeai că iubirea nu-şi are un rost.

Atunci, ai plecat într-o lume ce nu
ştiai că e dură cu tine şi cu
cel care-a ales al rămânerii cost.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de mai

A fost o noapte-n luna mai
când stelele, mirate,
au strălucit când tu dansai
şi-au vrut să te arate
aceluia ce te privea
în toată frumuseţea ta,
de-o rară puritate.

Eu te priveam înmărmurit
iar muzica tăcuse
şi, ca prin vis, te-am auzit,
sau poate îmi păruse:
"-Dansezi? - Eu,... sigur, dar aş vrea...
- Stai liniştit, îţi voi cânta!"
... iubirea apăruse.

N-a fost un dans, a fost un zbor
prin lumi necunoscute,
în care te strângeam uşor
în mâinile făcute
un arc în timpul preţios
pierdut din vremea lui Cronos
în spaţii absolute.

Am fost în al iubirii pont,
în spaţiul dintre fapte,
privind acelaşi orizont
acolo,-n marea noapte.
Apoi, de mână şi uşori,
strălucitori ca nişte sori,
ne-am mângâiat cu şoapte.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de subţirică de parcă era trasă prin inel. El o povăţui să se urce în pomul de lângă fântână, şi îi zise să-l aştepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe. Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzeşti, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa...

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile dimineţii

În urma ultimelor ploi,
Din lutul moale din zăvoi,
Au început să iasă,
Firave ca un nou-născut,
Vestind că iarna a trecut,
Corole de crăiasă.

Albastrul din petala lor,
Pătrunde-n suflet ca un dor
De timpul de-altădată
Când tu, privind spre un buchet,
Vedeai în gestul meu discret
Iubirea declarată.

Şi te iubeam cu-atâtea flori
Încât, din ochi culegători,
Mi te-am ales pe viaţă
În primăvara de demult
Când adunam, ca pentr-un cult,
Mici flori, de dimineaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua cu vis şi fum

Privirea mea, pierdută prin aburi de cafea,
e tristă, abătută, şi caută ceva
prin timpul interzis: întoacerea la vis,
la noaptea cea din urmă, în care ai venit
când umbrele îşi curmă conturul alungit
şi se petrec, în taină, spre lumea de mister,
îmbrac-o nouă haină, un dar trimis din cer,
şi-apar din nou, ca vis, şi totul e permis.

Sunt, încă, într-o stare în care n-am habar
de-a fost ca, din uitare, să mi te-apropii, iar,
sau te-ai crezut, prin timp, în vechiul anotimp,
în care ritualul din nopţile târzii
era iraţionalul atâtor nebunii
în care, cu plăcere, adânc ne-am cufundat,
iubire şi tăcere, atât cât ni s-a dat,
şi nu a fost un vis, iar noi ni l-am permis.

Privesc, tăcut, cafeaua ce, sigur, s-a răcit,
şi fumul de ţigară ce urcă... rătăcit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul maliţios

"Unii devin maliţioşi abia la bătrâneţe.
Paradoxal, fără dantură muşcă mai bine!"
paradox aforistic de Valeriu Butulescu

La câte unul mai scorţos
Pe astă lume-i hărăzit,
Să ajungă mai maliţioş
Atunci când părul i-a albit,
Abia spre bătrâneţe.

Se vede treaba, n-a fost vreme
De aşa resentimente
De ceartă, când scria poeme
De atata dor şi complimente
Pe când era în tinereţe.

Dar astăzi e timp berechet
Nu pentru faptă ci morală,
Căci timpul merge mai încet
Şi din curaj sau plictiseală
A şi uitat de-a fost poet.

Pe orişice subiect, chiar şi fierbinte
Te sfătuiesc cu voioşie
Şi cum nu poate să digere
Aşa de bine ca-n pruncie
Paradoxal, fără dantură
Muscă mai bine din... fiertură!

rubaiat de Ciprian Dragne (19 ianuarie 2014)
Adăugat de ciprian_dragne
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trepte

Coboară pe trepte din anii ce-au fost,
Cu paşi măsuraţi în cuvântul şoptit
De vechi amintiri ce-şi mai au adăpost
În braţele clipelor când ne-am iubit!

Opreşte-te-o clipă şi-ncearcă a sta
Pe-o treaptă de dor înecată-n suspin,
Ascult-o-n tăcere şi-aşteaptă să-ţi dea,
Prin şoapte de vreme, cuvântul "senin"!

Căci are seninul şi-l ţine închis
În clipe, în zile şi ani de demult,
Când totul părea că trăieşte-ntr-un vis
Născut în iluzii din zori de adult.

Îl simţi? Îl trăieşti? Mergi pe-o treaptă-napoi
Şi-ncearcă, acolo, să prinzi un ecou
Din tot ce a fost, ce-am trăit amândoi
În anul din treapta parcursă din nou!

Mai urcă, mai urcă!... La treapta de-acum,
Opreşte-te, simte-o! Cuvântul şoptit
E-o parte din viaţa ce-ţi pare altcum
Decât cea din treptele când ne-am iubit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!