Recviem pentru mare

Sunt anumite lucruri – precum păianjenul, năluca,
Impozitul, umbrela pentru trei persoane, guta sâcâitoare –
Pe care le urăsc, dar ceea ce urăsc din cale-afară
E un lucru căruia lumea-i dă numele de Mare.

Turnaţi apă sărată pe duşumea şi-o s-apară-o
Pată urâtă şi diformă; imaginaţi-vă oroarea
Aia de băltoacă lăbărţată până hăt departe,
Ei, chestia asta seamănă leit cu Marea.

Loviţi-vă câinele până-începe să urle de durere
(Pe unii îi distrează-aşa ceva, altora cruzime li se pare)
Şi-închipuiţi-vă că-l loviţi necontenit şi că javra urlă-încontinuu –
Ei, balamucul şi zarva asta ne-amintesc de Mare.

Am avut un vis cu mii de dădace-n şorţuleţe albe
În marş pe stradă – sau, cum pretind ele, la plimbare –
Având alături copii cu săbii de lemn şi mii de tobe;
Asta, de asemenea, m-a dus cu gândul tot la Mare.

Cine-a inventat săbiile pentru plozi,
Cine-a le-a cioplit şi scos la vedere dintr-un ciot?
N-ar putea face nimeni aşa ceva, desigur,
Sau doar un idiot care-îndrăgeşte Marea-, aşa socot.

Este romantic şi plăcut, fără-îndoială, să pluteşti cu barca
"Privind stelele" plin până la refuz "de gânduri visătoare ":
Dar dacă balansul pe valuri ţi-ar întoarce stomacul pe dos,
Ei, ţi-ar mai plăcea tot atât de mult frumoasa Mare?

Există-o insectă pe care oamenii-o evită
(De insistenţa ei cu greu şi-arar găseşti scăpare)
Unde-aceasta te-a deranjat mai mult, îţi aminteşti,
Dacă nu-n stufărişurile şi-n bărăcile de lângă Mare?

Dacă vă place ceaiul sărat, iar nu cu zahăr brun,
Şi-apreciaţi cafelele cu zaţ de sare,
Şi mirosul de peşte în ouăle prăjite,
Atunci petreceţi concediul fericiţi la Mare.

Iar dacă, savurând aceste delicatesuri,
Nu doriţi sub tălpi parchet uscat din fag – esenţă tare,
Ci-o cronică senzaţie de jilăveală rece,
Este recomandat să mergeţi, bineînţeles, la Mare.

Am câţiva prieteni care locuiesc pe ţărm
Şi îmi sunt dragi, dar, totuşi, mă-apasă o mirare
Şi când sunt cu ei mă-întreb mereu, contrariat,
Cum poate cineava să stea atâta timp la Mare?!

Ei mă invită la plimbare şi cum sunt plictisit
De căţărat pe munţi, accept cu bucurie şi-încântare,
Sperând că n-o să mă prăvălesc de pe nici un pisc
Acum când păşesc pe teren plat, la Mare.

Calc pe stâncile golaşe care se iţesc din valurile verzi
Şi-aud amicii râzând, căci pentru ei un fel de sărbătoare
De fiecare dată când alunec greoi şi cad în ochiurile de apă
Care-înconjoară băltoaca asta rece cu numele de Mare.

poezie clasică de Lewis Carroll, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum nu mai vreau să fiu nici în New York, nici în Londra, nici în Moscova! Nu mai vreau să-mi petrec şapte ore pe zi pe drum într-un oraş mare, oriunde aş avea nevoie să mă duc. Pe când, din Bucureşti, munţii sunt la două ore, marea la trei ore. În plus, cum călătoresc mult la concerte, întotdeauna îmi ia foarte puţin să ajung la aeroport, în 15 minute sunt acolo. Din punctul ăsta de vedere aveţi unul dintre cele mai bune aeroporturi pe care le-am văzut vreodată. Am stat şi m-am gândit: în ce ţară mai găseşti toate aceste lucruri laolaltă? Hmm, Moscova nici măcar nu are mare. Iar când locuiam în Anglia, îmi lua trei ore să ajung la aeroportul Heathrow. Aşa că Bucureştiul mă eliberează. Şi dacă aş putea, aş vrea să locuiesc într-un sătuc din România.

Eduard Kunz în Jurnalul Naţional (10 februarie 2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

10 lucruri urăsc la tine

- interpretare proprie -

Urăsc zilele când ne vedem
Şi cât de rar se întâmplă asta...
Urăsc atunci când ne scriem,
Urăsc să fiu eu fantasma...
Îţi urăsc felul în care îţi aranjezi părul,
Ce aş vrea să îţi pot spune adevărul!
Te urăsc atât de mult, că îmi vine să vomit,
Dar mă căznesc, îndur şi-nghit.
Urăsc atunci când ne vorbim
Şi tu crezi că spun minciuni.
Urăsc momentele când te fac să zâmbeşti,
Ştiu că tu nu mă iubeşti.
Urăsc scuzele pe care le găseşti
Şi ce faci când nu-mi vorbeşti.
Urăsc zilele astea amare,
Petrecute cu mare apăsare.
Dar cel mai mult urăsc faptul că nu te urăsc
Nici măcar puţin, nici măcar pe aproape, deloc.

poezie de Elena Octavia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noah: Asta facem noi tot timpul! Ne certăm! Tu îmi spui când sunt un idiot arogant şi eu îţi spun când eşti o pacoste, adică 99% din timp. Nu-mi e frică să te fac să suferi. Căci dupa câteva secunde, iar începi să fii o pacoste.
Allie: Şi?
Noah: Şi atunci nu va fi uşor. Va fi foarte greu. Şi va trebui să ne chinuim cu fiecare zi, dar vreau să fac asta pentru că te doresc. Te vreau în întregime, pentru totdeauna, tu şi eu, în fiecare zi... Poţi face ceva pentru mine? Te rog? Imaginează-ţi restul vieţii tale, fă-o pentru mine. Peste 30 de ani, peste 40? Cum arată? Dacă te vezi lângă acel om, du-te! Te-am mai pierdut o dată, pot să te pierd iar dacă aş fi convins că asta îţi doreşti cu adevărat. Dar nu alege calea uşoară!
Allie: Care cale uşoară? Nu există aşa ceva. Indiferent ce voi face cineva va fi rănit!

replici din filmul artistic Jurnalul
Adăugat de Raluca Buhar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora a treia am avut geografia. Şi eu care credeam că geografia e cine ştie ce obiect greu! Ca aritmetica, de pildă. Da' de unde! E foarte uşor! Geografia este ştiinţa despre pământul pe care trăim noi, despre munţi, mări şi oceane. Până acum îmi închipuisem că pământul nostru e drept şi întins ca o foaie de clătită. Olga Nikolaevna ne-a spus însă că nu e întins, ci rotund. Rotund ca un glob! Mai auzisem eu aşa ceva, dar am crezut că e cine ştie ce poveste sau născocire. Acum însă se ştie sigur că asta nu-i poveste. S-a stabilit că pământul nostru este un glob mare, mare de tot, şi că oamenii, trăiesc peste tot, de jur împrejurul lui. Pământul atrage spre el oamenii şi animalele şi tot ce se află pe pământ, şi iată de ce vietăţile care trăiesc dedesubtul nostru nu cad niciodată! Mai e ceva foarte ciudat: cei care trăiesc dedesubt merg cu picioarele în sus, adică cu capul în jos, numai că ei nu bagă de seamă asta şi-şi închipuie că merg aşa cum trebuie; pentru că, nu-i aşa, dacă lasă capul în jos şi se uită la picioare, văd pământul pe care stau, iar dacă înalţă capul, văd cerul. De aceea li se pare că şi ei merg cum trebuie.

Nicolai Nosov în Vitea Maleev la şcoală şi acasă, Capitolul I (1951)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până în măduva oaselor

stăm pe o terasă şi ne vorbim
amândoi într-un colţ
de parcă ar fi doar al nostru
ne ascundem de soare şi cum el nu se dă la o parte
încercăm să facem ceva
îţi mângâi pe sub masă genunchii
şi atunci se întâmplă să mă priveşti într-un anume fel
şi parcă vrei altceva
tot mai mult

şi
cât de greu îţi vine să spui
şi câte scoici ai strânge într-un pumn
dar câtă căldură umană
ai putea să-mi oferi

numai eu

dar vine unul şi spune
şi tu îl crezi
şi crezi că e bine

e vară mulţi merg la mare şi se coc pe nisip
mai ceva decât mititeii
puşi pe grătar
te doare sufletul
îţi arde inima
dar nu din cauza asta

e şi ăsta un punct de vedere
numai că vederea îţi poate juca uneori feste
dar să nu mai vorbim despre asta
mai bine să vorbim despre pietre
sau mai degrabă despre delfini
ei sunt cu mult mai deştepţi decât noi, ei
ştiu într-adevăr să iubească
pe când noi

şi o insectă ar şti ce să facă
dacă ar încerca cineva să o rănească
ar riposta
dar eu nu
căci nu-i aşa
după furtună doar pietrele mai rămân
şi sunt atât de tăcute

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Ia loc!
Lucian: S-a întâmplat ceva, doctore?
Stela: Spune-mi tu dacă s-ar fi întâmplat sau nu ceva!
Lucian: Păi, de ce m-ai chemat totuşi aici?!
Stela: Doar pentru nişte analize, dar să vedem dacă sunt sau nu necesare... Poate scapi fără ele, dacă-mi răspunzi sincer la întrebări.
Lucian: Ah, nişte minunate analize, desigur...
Stela: Minunate?! Comandante, ce-i cu tine?
Lucian: Nimic... Ce-ar putea fi?!
Stela: Te văd prea vesel. Şi aşa ai fost pe tot parcursul şedinţei de azi. De asta te întreb.
Lucian: Ah, da... Păi, chiar sunt vesel. Încalc vreo lege?! Doar nu-i interzis.
Stela: Sigur că nu-i! Ai totuşi vreun motiv pentru veselia asta, sau vrei să facem acele minunate analize, care să ne lămurească?!
Lucian: Motiv? Sunt doar fericit, doctore...
Stela: Fericit?! I-auzi! Nu mai spune!? Cu ce ocazie?!
Lucian: Păi... Chiar vrei să ştii?
Stela: Doar dacă doreşti să-mi spui, iar astfel, dacă eşti sincer cu mine, repet, poate scapi fără minunatele analize... Pricepi?!
Lucian: Ah, nu mă deranjează deloc analizele alea de care tot aminteşti; le poţi face... Dar află că sunt îndrăgostit. Atâta tot!
Stela: Îndrăgostit?! Serios?! În cazul ăsta... Felicitări, comandante! Şi iată, aşa ai scăpat de mine! Te poţi întoarce pe puntea principală, chiar acum.
Lucian: Fără minunatele analize, cu care mă ameninţai? Nu le mai facem? Repet: Eu sunt dispus să cooperez, doctore!
Stela: Nu e cazul, frumosule! Nu există analize pentru "boala" asta, de care zici că suferi acum. Şi nici tratament. Singura recomandare pe care ţi-aş putea-o face, ar fi să-ţi petreci cât mai mult timp în compania domnişoarei care e responsabilă de această stare a ta.
Lucian: Ah, da?! Păi, ăsta-i un tratament pe care am să-l urmez cu cea mai mare plăcere...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar noi doi şi nimic altceva

să deschizi o uşă
e ca şi cum ai trage aer în piept

doi oameni pe un peron
tu
cu pumnii încleştaţi
eu
căutând să te fac să zâmbeşti

uităm pentru o clipă
tot
şi parcă
pe undeva laşi să se vadă
un surâs
crispare?
ori
înainte de toate
cum răsare soarele
printre privirile noastre

eu
doar o fărâmă din acele multe cuvinte
tu
un amalgam de reproşuri

împreună, însă
o poveste de dragoste

dacă merg pe o stradă tu mergi pe cealaltă
nici umbrele
n-ar putea să facă mai mult

umbrele sunt pentru cei pierduţi
eu am totuşi vaga impresie
că ne vom spune
până la capăt

să nu mă întrebi
vorbele sunt de prisos
cuvintele...
sunt atât de multe încât
nu pot

e mai bine să tac?
crezi tu că e mai bine
să o luam fiecare pe acel rahat
de drum diferit
ca şi cum...
dar dacă asta înseamnă o pierdere

spune
ce doare mai mult decât un cuvânt

un pahar cu apă nu e de ajuns
aşa cum nu e deajuns
să spui
punct... şi de la capăt

mereu faci aşa
dar uiţi atunci când suntem noi
să fii tu

gata cu asta
tot timpul cauţi un argument
chiar şi atunci când cafeaua dă pe afară

dacă ţin pumnii strânşi
poate că încă mai este ceva
poate acea boare de vânt
sau doar valurile mării
mângâindu-te
şi eu...
eu
căutând printre atâtea singurătăţi
pe
doar una

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu gândeşti ca ceilalţi, asta nu înseamnă că gândeşti "greşit". Poate ei se înşeală, chiar dacă sunt majoritatea, iar tu ai dreptate. Dacă nu îţi plac aceleaşi lucruri care îi încântă pe alţii, asta nu înseamnă că este ceva neregulă cu tine. Dacă alţii nu îţi oferă validare sau confirmări, asta nu înseamnă că nu faci bine ceea ce faci. Eşti diferit, autentic, original şi asta este tot ceea ce contează. Caută-ţi întotdeauna calea şi adevărul proprii pentru că ele te vor face fericit, indiferent de opinia altora. Atât timp cât nu încalci libertatea celorlalţi, fii aşa cum simţi!

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Blondo, trebuie să înţelegi un singur lucru, ca totul să fie clar! Anume, ceea ce s-a petrecut atunci, cu Ly, a fost o neînţelegere şi atât, o neînţelegere pentru care, în mare parte şi Lia este vinovată, iar ea ştie foarte bine acest lucru, dar să nu încercăm să căutăm acum ţapul ispăşitor. Iar dacă te referi la ceea ce am făcut eu după aceea, timp de o săptămână întreagă, recunosc, a fost o mare greşeală, pe care mi-o asum în totalitate, dar pe care n-o voi repeta niciodată, atâta timp cât voi mai trăi! Pentru că, indiferent de câte sau ce motive aş avea, oricât de bine întemeiate ar fi, nu voi permite niciodată să decad în asemenea hal, încât să devin un alcoolist incurabil, dependent de alcool! Nu voi lăsa să mi se întâmple aşa ceva! Pentru că problemele nu se pot rezolva niciodată înecându-le în asemenea licori. Deci, poţi fi sigură că atunci a fost pentru prima şi ultima oară în viaţa mea când am făcut un asemenea abuz! Începând din acel moment, nu mă voi mai atinge tot restul vieţii de ţigări şi băutură, decât, foarte rar, la ocazii speciale, cum ar fi de revelion, Crăciun, cel mult un pahar de şampanie. Asta da, îmi pot permite, nu-i nimic rău. Şi câte o cafeluţă pe zi, dimineaţa. În rest, sub nici o formă n-ai să mă vezi cu băutură în mână! Şi nici cu ţigări, la care am renunţat deja, definitiv; oricum, nu eram un fumător convins! Mă prosteam doar, din când în când, încercând să-mi dau, chipurile, importanţă. Dar am voinţă şi ştiu că pot! De aceea voi reuşi ceea ce mi-am propus. În primul rând, pentru mine însumi, pentru că e în interesul meu personal. Şi nu vreau să mă dezamăgesc, nici pe mine, nici pe alţii. Altfel, ce-aş deveni? Nici nu vreau să-mi închipui! Dar, repet, sunt destul de isteţ pentru a nu lăsa să mi se întâmple aşa ceva, deci, n-am să cad în patima alcoolului. Cu alte cuvinte, sunt conştient de faptele mele. Şi am de gând să mă păstrez în continuare astfel. Ai înţeles, da?!
Maria: Da, Luci, desigur. Şi mă bucur să aud asta de la tine.
Lucian: Bine. Atunci, cred că vă puteţi întoarce liniştiţi în oraş. Eu nu intenţionez să fac nimic prostesc. În nici un caz!
Maria: Deci, ne goneşti... Cred că ar fi mai bine să rămânem totuşi cu tine, cel puţin o vreme, nu ca să te verificăm sau să te oprim de le cine ştie ce. Recunoaşte că e totuşi mai plăcut decât să fii singur.
Lucian: Ai dreptate. Rămâneţi. N-am nimic împotrivă.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nick: Bine. Fie cum vrei. Tu pierzi. Altcineva mai doreşte ceva?
Alex: Da, eu. Aş dori să beau ceva, o tărie... Un pahar nu prea mare, nu cu foarte multă băutură, numai puţină, să mă mai dumiresc niţeluş şi să înţeleg ce naiba se întâmplă pe aici, pe la voi.
Nick: Ce fel de băutură?
Alex: Ceva tare. Alcool.
Nick: "Alcool"... Mă tem că nu cunosc termenul. Ce înseamnă asta?
Alex: Nu cunoşti termenul? Vrei să spui că pe planeta voastră nu se consumă deloc alcool?
Nick: Nu, nu vreau să spun nimic altceva decât că nu cunosc termenul şi semnificaţia lui. Deci nu ştiu dacă pe planeta noastră se consumă sau nu alcool, pentru că nu ştiu ce înseamnă de fapt asta. Dacă mi-aţi explica mai bine ce anume înseamnă, poate că v-aş putea da un răspuns mai clar.
Alex: Nu, mai bine s-o lăsăm baltă! Uită de asta. De fapt, nu e nimic chiar atât de bun, încât să merite atâta atenţie sau osteneală.
Nick: Dar dacă tu vrei, poate că vom rezolva într-un fel.
Alex: Nu, nu vreau chiar atât de mult, încât să nu mă pot abţine. De fapt, nu sunt un mare consumator de alcool; voiam numai să aflu ce gust ar avea alcoolul vostru, dar dacă spui că nu există deloc aşa ceva, hai să uităm discuţia asta.
Nick: N-am spus că n-ar exista deloc, pentru că nu ştiu dacă există sau nu, însă fie cum vrei tu. Deci renunţi şi tu. Mai doreşte careva ceva?

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui să ne întrebăm din când în când câte lucruri sunt în realitate aşa cum le vedem noi. Sau şi mai bine spus, aşa cum ne place nouă să credem că sunt ele. E şocant când de cele mai multe ori, dând nas în nas cu realitatea, nu pricepi cu niciun chip cum de n-ai putut vedea până atunci lucruri care acum par atât de evidente. O explicaţie ar fi... Deseori, când eşti prins în interiorul evenimentelor, scapi din vedere unele aspecte mai uşor de sesizat din afară. Iar cu cât eşti mai sigur de ceva, cu atât vei fi luat printr-o mai mare surprindere constatând că, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel.

Emil Dogaru în Norocosul teoretician (24 ianuarie 2007)
Adăugat de Emil Dogaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Marea-i mare
Oriunde în zare.
Soarele răsare,
Tot în ea dispare

Marea-i mare
Cu valuri călătoare.
Mii de-notătoare
Îţi apar în cale.

Marea-i mare
De la munte pe cărare,
Serpuită pâ-n la vale,
Pân ce dă în largul mare.

Marea-i mare
Cu-a sa zbuciumare,
Cu zbor de păsări călătoare,
În glas doar a lor chemare.

Marea-i mare,
Clară îndrumare
A vaselor fărmare
Spre veşnică uitare.

Marea-i mare,
Totuşi nu atât de mare.
Poate fi o rezumare
Şi putină informare.

poezie de Camelia Natalia Ignat din Alter ego (mai 2018)
Adăugat de Camelia Natalia Ignat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua 1

Între noi a apărut un teren viran tot mai greu de cuprins
Drumul pe care altădată mergeam azi e plin de buruieni
Dacă m-aş încumeta mi-aş zgâria nu doar picioarele
Ci şi mâinile, aşa sunt de înalte, ne facem tot una cu ghimpii
Ca să mai salvăm câteva cărămizi, da, câteva cărămizi şi câteva celule
În fond tu asta ai mai rămas: un amestec de sânge şi mâl
Un bulgăre uscat pe care-l pot sfărâma oricând între degete
Să pot îngraşa pământul altui iubit din gunoiul tău
Din piept se ridică o tristeţe, un puroi care se va sparge curând
E tot mai mare şi copt şi-n fiecare noapte m-apasă la fel de mult
Cum mă apăsai tu astă vară cu trupul şi-mi spuneai:
Ţine-ţi respiraţia bine şi aruncă-te-n mine
Şi eu mă aruncam ca de pe o stâncă foarte înaltă
Fără să ştiu cu cine am de-a face, dacă am plasă
Sau pur şi simplu dacă e o mare foarte adâncă
Dar toate astea acum sunt numai poeme scrise prin gări
Vreascuri uscate pe un drum oarecare al unei păduri
Pe care toată viaţa ţi-ai sădit-o cu grijă în minte
Le-ai adunat şi le-ai dat foc, acum sunt o scânteie-n fereastră
Atât cât are nevoie o casă pe un deal să-şi pâlpâie amintirea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: O mare familie?! A noastră?! O familie al cărui cap eşti tu, nu-i aşa? Şeful familiei?
Lucian: Convenţional, da, eu sunt capul acestei familii; dar numai convenţional.
Lia: Ce vrea să însemne asta, "convenţional"? Şi nu mă refer la semnificaţia cuvântului, care-mi este cunoscută, ci la sensul pe care înţelegi tu că-l ia acest cuvânt acum, în această situaţie?!
Lucian: Dacă înţelegi semnificaţia cuvântului, nu ştiu de ce crezi că ar putea lua un alt sens acum, în această situaţie. E suficient să înţelegeţi toţi doar că am rămas acelaşi Enka Lucian pe care l-aţi cunoscut până acum mai mult sau mai puţin, indiferent că vă convine sau nu şi nu intenţionez deloc să mă schimb. Deci, sunt şeful familiei noastre, sau comandantul misiunii oficial, dar convenţional, pentru că n-am să vă dau ordine stricte, pe care să aştept să le îndepliniţi întocmai, doar pentru că aşa am spus eu; n-am să mă folosesc de funcţia în care am fost învestit decât în cazurile de strictă necesitate, ceea ce înseamnă ceva cu totul deosebit, dar nu pot şti de acum ce anume, nu pot şti ce se va întâmpla pe parcursul misiunii noastre. Iar dacă nu va fi necesar, nici măcar nu mă voi folosi vreodată de această funcţie, asta să vă fie clar! Şi aş vrea să punem la punct unele amănunte de acum, mai din timp, chiar dacă mai e până la lansare...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sigur că aş fi mult mai senină dacă aş avea ceva pe meserie la care să mă gândesc acum. Deocamdată n-am, dar asta e soarta actorului, ştii? E ca o fată mare dusă la bal care stă acolo pe un scaun şi aşteaptă să fie invitată. Dacă fata mare mai e şi bătrână, nu mai e o bucurie să mergi să stai la bal pe scăunel.

Catrinel Dumitrescu în ziarul "Jurnalul" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balcic

aici e o mare şi este un calm.
plouă numai torenţial.
soarele abia dacă iese. din când în când şi doar
în şlapi aburinzi chinezeşti -
iubita mea, asta eşti: o
mare de tristeţe la mare, la
mare depărtare! voi veni:
în curând
se fac o mie de ani de
când apele se despart iar popoarele
aleg să rămână unite, iubito
în faţa destinului nostru
(hai nu mai fă ochii mici, tonitza nu ar putea
picta o astfel de creatură...)
care este uitarea -
când peste poate, când
vorbind în scris cu rămarul armand
numaidecât
peste (n)umăr. de
mici crochiuri cu tătăroaice
prin perdele de apă
frenetică

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există totuşi împrejurări în care am prefera să ne facem că nu vedem anumite persoane pentru a le saluta, deoarece am avut cu ele un conflict. Aceste lucruri cer mult tact şi o prezenţă de spirit pentru a găsi o soluţie onorabilă. Pentru a evita întâlnirea o facem când suntem încă la mare distanţă. Dacă întâlnirea este inevitabilă atunci vom saluta scurt. Acest lucru ar putea fi pentru celălalt o mică lecţie dacă el este vinovat, iar dacă noi suntem vinovaţi, salutul nostru poate duce la o împăcare.

citat din Aurelia Marinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autopastişa

Să pastişezi e mult mai la-ndemână
decât să scrii ceva original
în aste vremi e-un obicei banal
o formă de a fi mereu "în mână"...

Pentru comozi, pastişa e-o lucrare
ce nu încearcă mintea foarte mult,
avem literatură pe pământ
să pastişăm aşa, cu disperare...

Pot înţelege astea foarte bine,
ce nu-nţeleg, e un alt procedeu:
să te autopastişezi mereu
asta e culmea culmilor. Cum, cine?!

Îi ştiţi şi voi, sunt peste tot, abundă
care de care mai "original", mai "tare"
sunt semizei într-o lume datoare
să îi slăvească-n fiece secundă...

Sunt multe de vorbit, voi face asta
şi-n alte dăţi, când plin voi fi de silă
de mi se-apleacă ori din mare milă,
când autopastişa-şi pune creasta.

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 18 februarie 2018 (18 februarie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici se aruncă zaruri

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.

Poate nu chiar atât de singur,
dacă ţine strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,

care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neştiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzeşte,

dar care străluceşte în inima lui
şi în inima mea, totuna
şi focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viaţă

şi care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
şi tineri bărbaţi cu iarba în dinţi
le poartă pe braţe până în inima casei.

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică uşor din vioara omului singur
şi zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!