Basmul culegerii tuturor forilor din lume

Într-o sală de cetate
Cu ochii într-o batistă
Stătea o prinţesă prea tristă
Tatăl său se ducea spre moarte

Anunţând in lumea mare
Că fiica vea să si-o-nsoare
C-un prinţ cu osti si avere
De duşmani săi să se sperie

Căci poporul si-l iubeste
Si la poarta acum jeleşte
In timp ce printesei privirea-i mijejeşte
Cu toată sarea valurilor triste

In mări multe de batiste
Când cerului scrie acatiste
Poate s-o imbuna cumva
Si pe-mpărat în viată l-o lăsa

Să-si mai trăiască copilăria
Ce trăia punându-si pălăria
Hoinărind prin câmpii si păduri
Alinând răniţi fiare in codri

Ea, cu buclele cele aurii
De năstea lunii gelozii
Cu priviri calde solare
De-l mânia chiar pe soare

Când in zare ea-mi privea
Şi ploaia în secetă aducea
Curcubeie din nori răsărea
In furtuna cea mare şi grea

Ce pare acum impietrită
Cu genele de stalactită
Cu pleaoapa de banchiză
Şi inima intr-o valiză

Asteptând să-i vină sorocu
Căci părea c-o lăsa-se norocu
Auzind că dupa ea or să-i vie
Toţi lăstari de regală seminţie

Şi viata o să-i fie in colivie
Căci regate în lume le stie
Pe toate cu mintea lor cenuşie
De război şi plină de mânie

Ce nu iubesc păduri şi flori
Râuri şi ale curcubeului culori
Ce-i sunt averi nepreţuite
Nu aurul şi nestemate

Ce din sânul ei le scoate
Si le dă la vreun om sărac
Ce-i iesea priviri inainte
Uscată ca vrejul pe arac

Fiindcă-i sosise vremea
De nu a mai alerga pădurea
De a urca sus la lună culmea
De a numai-nsenina zarea

Ce acum avea gust ca sarea
Privită de la ei fereastră
Unde! Mirare intr-o seară
Se aşeză o pasare măiastră

Albatros cu cioc şi gheare
De harpie din stele sosită
Ce-i şopti cu voce celestă
De-i aduse prinţesei fericire

In a ei-ngheţată privire
Ce fugea acum neobosită
Să-i spună tatălui că acceptă
Să se însoare până moare

De cineva o putea in lume
Să-i-ndplinească o cerinţă
Foarte simplă cu putinţă
De avea inimă şi chibzuinţă

Nu mintea rece cenuşie
Ce să o inchidă in colivie
Unde ea ar muri îndată
Ca pasărea sălbatecă

Prinsă in laţ de coroană
Să cânte ca o zorzoană
Urechilor ce sunt in lume surde
Câmpii si păduri cele verde

Ce acum răsuna cu surle
Cu tobe şi adia flamuri
Prinţilor de prin lume veniti
De frumusetea ei uimiţi

Ce plecau cu a lor alai
Rupând floarea de pe plai
Căci printesa le spuse-se
Că va fi a celui ce culege

Toate florile din lume
Plină de rele şi cutume
Să-i facă cărare prinţesei
Până la cetatea de colivie...

Si umblară luni chiar ani
Si rupeau tot ce inflorea
Dar in urma lor alta inflorea
De multi-ncepură a nebunii

De atât umblet în codrii pe câmpii
Si-ncepură a fi copii
Resimtând iar a ei bucurii
Intorcându-i in lor ţări

Să le schimbe legi de zale
In vieţuiri mult mai simple
Si acestea toate datorită ei
Prinţesa curcubeului şi ploii

Ce acum auzea o doină
Nemaiauzita in lumea de moină
Cu vers albastru de zare
Cu ritm de briză de mare

De lăsa in urmă mirare
Căci era un om cu o floare
Trandafir alb ce lumina tare
De orbea si stele şi soare

El, nu prea înalt şi subţirel
Cu desagă de cuvinte
Imbracat in file de menestrel
Fără cuşmă şi-ncaltăminte

Ce mergea spre poartă inainte
Să bată la aceea cetate
Unde prinţesa cu priviri mirate
Fugi să mi-l întâmpine

Cu călăi mulţi după ea
Căci acela ce nu-i aducea
Toate florile din lume
Capul repede şi-l pierdea

Că asa era dorinta in hrisov
Scrisă de împărat pe moarte
Ce fu ingropat intr-un ostrov
Nu cu mult vreme m-ai-nainte

De a sosi el, alb si negru
Menestrel ce cânta cerul
Pasărea marea şi codru
Inmuindu-i si fetei sufletul

Ce nu putea trece dorinţei
Lăsa-tă de tată pedeapsă
Cel ce nu răspundea cerintei
Părând acum grea pentru prinţesă

Ce vedea cum se apropie el
Un trandafir c-un menestrel
Ce-i spuse la ureche uşurel
O şoaptă cu aură de cercel

De ea rămase împietrită
Ca o nestemată strălucită
Ce se topi in adiere de tei
Când el luă mâna ei

Si fugiră prin codrii si câmpii
Si domnesc si acum in pace
Caci nici moartea nu are ce le face
Pe undeva după stele şi nori

Iubire născută de-o şoaptă
Spusă de el un simplu menestrel:
"De vrei toate florile lumii
Cu mine trebuie să-mi vi

Căci cea care ţi-o place ţie
Poem o voi scrie pe hârtie
Si ea nu va muri ofilită
Si tu vei fii auzind-o în feerie

Cu parfumul inimii, fericită
Că o vesnicie ea floarea
In poemul meu există
Si aceea floare vei fi tu mereu
Draga mea"

Şi am încălecat pe inorog
Căci e timpul să iau din loc
Să mai culeg basme cereşti
Pentru tine cel ce vrei să le citeşti

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lung îi drumul artistului

Pe un cuib de flori, ciocârlia moartă
Lume, lume adunată-n hoardă!
Plâng şi vulturii cu-nmărmurite
Sunete,.. ce acum sunt împietrite.

Pe discuri negre-n ochii morţii
Când coasa-ţi taie aţa sorţii..
Să zbori de aici din colivie
Spre altă lume ce-o să-ţi fie

Scena stelelor de mult apuse
Cu actori artişti şi poeţii!
Ce-au cântat, pictat şi în stropi scrise
Şi-au lăsat sufletul cu toţii

Să încânte din a lor sărăcie
Lumea c-un strop de fericire
Nestiind din câtă nefericire
Ne-au dăruit cu patos bucurie

Căci menestrelul adevărat
Oricât in lume ar fi-ntristat
Duce suferinţa ca un sicriu
Să te încânte cum ei doar ştiu

Sătui de a lor ploi din Panteon
Ce-i arde vitriolar pentru lume
Să o facă cu zări mai bune
Pe un lung drum în Gorj până-n ponton

De vioară barcă ce-i duce
Acolo unde scena îi străluce
In Edenul lor al preoţilor
Ce au scăpat oameni de demonii..
Tristeţilor

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigăt împăiat

Pe vârf înalt cu luna-i aură cunjură
Stă ciuta cu bătaia inimii ce-i gândură
După coarnele-n care boncălăia luna
De se cutremura pădurea şi jivina.

Cu ecou unde mi-o aleargă dorul..
Bată-l moartea şi pe el şi pe hăitaşi
C-au lăsat-o cu doi mândri fecioraşi
Să-i poarte pe unde neumblat e codrul..

Căci fiara acum îi este neomul
Ce-şi urlă mândria cu plumbul şi cornul..
Acela de egoism şi ură prea înalt
Ce acum şade pe un perete-mpăiat

Ce o face să coboare cu capul plecat
Să ducă dintre stele curaj neînfricat..
Puilor ce o strigă să le fie alăptat
Până într-o zi când în strigăt împăiat

In ecouri de păduri şi căprioare
Ne vom da seama că suntem reci fiare

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu acum

ar fi trebuit să plâng
dar nu acum
căci nu am lacrimi

ar fi trebuit să beau
dar nu acum
căci n-am de unde

ar fi trebui s-aştep
dar nu acum
căci nu am loc

ar fi trebuit să-ţi fiu
dar nu acum
căci nu sunt eu

ar fi trebuit mai mult
dar nu acum
căci e puţin

ar fi trebuit un zâmbet
dar nu acum
căci sunt doar ploi

ar fi trebuit o zi
dar nu acum
căci este noapte

ar fi trebuit să stai
dar nu acum
căci ai plecat

ar fi trebuit să plec
dar nu acum
căci stau pe loc

ar fi trebuit odihnă
dar nu acum
căci sunt grăbit

ar fi trebuit ceva
dar nu acum
căci n-am nimic.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Doamne! Eu ţie mă închin,
Cu-adâncă umilinţă,
Mă iartă, căci până acum,
Eu n-am fost cu credinţă.
Până eu bucurii aveam,
De ce să mă mai rog?
Şi rar îţi mulţumeam,
Pentru al meu noroc,
Uitând de pocăinţă.
Păcate, nu mi se părea,
Că am făcut prea multe,
Dar am eu dreptu-a judeca,
De am, sau nu păcate?

Acum eu ţie mă închin,
Cu-adâncă umilinţă,
Ascultă rugăciunea mea,
Ce-i spusă cu credinţă.
Mai rabdă-ne, dacă mai poţi,
Păcatele din lume,
Căci nu toţi, încă-au înţeles,
Ce scump, vor plăti mâine,
Nu-ntoarce faţa de la noi,
Căci avem copilaşi,
Care aş vrea să crească-n pace,
Nu prin pustii oraşe,
Cu oameni disperaţi.

Doamne! Eu ţie mă închin,
Cu adâncă umilinţă,
Nu fă s-ajungem să vorbim,
Cu toţi aceeaşi limbă,
Şi totuşi de nebuni ce suntem,
Să nu ne înţelegem.
Fereşte-ne de minţi bolnave,
Ce vor să ne conducă,
Căci pacea-n lume e fragilă,
Şi viitorul, parcă-i o nălucă.

Eu, doamne, ţie-ţi mulţumesc,
Că ne mai dai lumina,
Şi al naturii verde,
Iar paşii mi i-ai îndreptat
Către a ta chemare,
Când viaţa mi s-a clătinat,
Şi ai pus-o la-ncercare.
Abia acum eu am ajuns,
Să văd cu ochii minţii,
Căci Raiul, Iadu-i pe pământ,
N-aveam decât s-alegem.

rugăciune de Valeria Mahok (21 februarie 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebăda din călimară

Se închise în mănăstire
De călimară pentru fire
În tuş rece de pedepsire
Pentru a ei caldă iubire..

Trestii de gânduri crude
Tăiau aripi in fade umbre
Şi se părea că are toace
În loc de-ntătoare vivace..

Smulgea penele caudin
Bătându-le in al ei chin
Pe toace-nfipte in gheaţă
De bătăi cu dulceaţă

Pe care o uitase ghiaur
In călimara mănăstire
De post negru de iubire
In tuş ce se albea pur...

Cu mireasmă de azur
Ce-l atrase pe un demon
Lumilor noastre ronin
Cu condeiul de katană dur..

Si minunat de mireasmă
Ce nu o simti-n fantasmă
In tot universul întunecat
Coborî să vadă incitat

Ce e in aceea călimară
Cu iz ce lui ii omoară
Aripile de grifon nebun
Ce nu aveau in lume stăpân..

Şi doamne, a-ngenuncheat
Auzin glasul ei minunat
Ce-l albea cu fiecare
Şoaptă a ei de intrebare..

"Cu ce-am gresit oare
Că am iubit foarte tare
Ce acum dă să mă omoare
Cu gondolă iatagan în sare..."

Şi demonul scoase katana
Si lovi cu puterea lui Satana
Şi a tuturor celor ce-i ţineau sutana
Să-i aducă o rază de soare...

Era atât de albă că albul
Pălea în faţa sa-n umbră
Când auzea soapta pură
Dintr-o mănăstire călimară..

Unde ea după mult timp, iară
Zări soarele si culoarea ei
Şi incepu să mire, uimească
Cum a putut să se pedepsească..

Şi demonul grăi atunci
Cu şoapte adunate
Din ale iadului spelunci
Cărate în desaga lui cuvinte...

"Dragă lebădă i-a aminte
Eu sunt cel ce răsar cuvinte
Şi de când umblu printre ele
Nu am văzut mai albe file

Cum ai tu penele, aripile
Atât de pură că de ar vrea
Să-i dea foc ielele, ispitele
In veci vecilor nu vor putea..

I-a si zboară aşa pură
Simte lumea cu a ei natură
Esti pe lângă ei....
Lebăda de rouă cea mai pură..

Şi nu spun asta să vrăjesc
Eu afirm totdeauna...
Cea ce aud şi simţesc
Zboară,.. te asteptă Luna..

Soare stele codri mările
Să se minuneneze de tine
Albul cel mai alb din stele
Ce se albăstreste-n divine

Şoapte neauzite de mine..
Hai fugi, şi ai grijă de tine..
Eu sunt un punct negru infim
Pe penajul tău alb de vers, sublim..

Şi să mă asculti te rog
Uite,... katana-n şoapta ta
Sa transformat în condei de inorog..
Hai du-te şi luminează şoapta

Lumii prea neagră acum
Unde ard mereu in scrum
Si reînvii in vers nebun
Biciut de stăpâna poezie chiaun..."

Lebăda rămase gânditoare
Cu demonul în genunchi cu o floare
Ce se va intâmpla în continuare
Nu ştie nici un zeu şi o zare..

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima din palma-mi

Vino şi pune-ţi inima în palmă-mi
S-o spăl în valuri şi să o adun
Din firele de rouă şi n eu, nisipuri
Mai pură decât este ca acum

Lasă-te-n braţul valurilor mele,
Sărutul brizei calde-am să ţi-l dau
Căci tu eşti cea mai mândră dintre stele
Iar eu, mireasa mea, să fi, te vreau.

În spuma mării voaluri de mătase
Cu perle să-umpletească viitorul,
Safirul din priviri să-mi învelească
Şi să-mi inunde inima şi dorul

Să fim noi doi, prolog la veşnicie,
Şi infinitu-n noi să se răsfeţe,
Căci sufletul nu-i fără speranţă-n lume
Cum nu-i în lume loc fără iubire.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uimiri

Acum, după ce ne-am cunoscut
Pentru mine altă lume nu există,
Căci cu tine viaţa a reînceput
Şi din nou nu mi se pare tristă.

Cerul nesfârşit nu are nori
Ziua e cu soare, noaptea e cu stele,
Mă simt aşa de bine iar în zori
Căci te am pe tine printre ele.

Văd în jurul meu doar flori
Sufletul mi-e plin de noi uimiri,
Inima-i cuprinsă de fiori
Scăldată-n miros de trandafiri.

poezie de Mihai Leonte (iunie 1966)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă Înaintea Lui

Priveşti? Cu toţii Doamne în suflet avem pete
Dar Tatăl Nostru pare mereu să ne tot ierte,
Dacă avem credinţă ne sprijină. Tu cere
Putere-n trup şi suflet, de vrei să ai putere.

Înţelepciune, milă, dreptate şi tărie
Pe toate-n timp, în lume le vei avea cu tine
Şi cupa vieţii tale cu câte se va umple
De vei avea credinţă şi nu avea răbdare.

Inima ta întreagă-i? Iertarea unde-i oare?
Domnul te are-npreajmă? Îl vezi în depărtare?
El nu-i decât un spirit urmat de noi... Cetate
În care stau ascunse inimi nevinovate...

Nici veşnicia nu va fi de-ajuns
Spre a cunoaşte totul despre lume
Dar de acolo, din adânc, de sus,
Tot ce putem zări sau nu
Îşi are rostul lui şi are-un nume
Sunt stele care au murit de mult
Dar existenţa lor rămâne trează
Căci ele-s rostul nostru pe pământ...
Când le privim, visăm la nemurire
Şi inima de dorul lor vibrează

De m-aş ascunde-n mare, din nisipul
Atâtor zeci şi mii de molecule
Ce nu pot fi de nimeni numărate
Dar au, acolo, sus, şi ele-un nume
Eu mi-aş putea. răni... integritatea

Dar rostul nostru-aici e de-a muri
De-a nu purifica sufletul meu în două
Căci jumătate-i spre a suferi
Iar alta-i pentru-o lume pură nouă
Promisă..... într-o zi

Tatăl trimis-a Fiul ca dovadă...
Exemplul lui să fim şi să luptăm,
De Duhul Sfânt să fim tot mai aproape

Şi tot ce-i rău în noi să aruncăm
Voinţă avem? E de ajuns... Priveşte...
Întinde-ţi mâna către Tatăl Tău
Căci El te va susţine în credinţă
Şi-atunci nimic nu o să-ţi pară greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cauţi o lume mai bună? Nu există. Asta e singura lume în care vei trăi vreodată. Ai putea însă să munceşti pentru a o face pe aceasta mai bună. Ahhh, scuze. Te-am pierdut la "să munceşti"? Mută-ţi privirea din zare. Salvarea nu vine de departe. Priveşte la picioarele tale şi in jurul tău. Acum gândeşte-te la ce vrei să faci şi pune-ţi mâinile la treabă. Până deseara vei avea o lume un pic mai bună. Şi seara, când te vei aşeza în pat şi te vei gândi la ce s-a întâmplat peste zi, vei realiza că ai puterea de a face întreaga lume un loc mai bun prin munca ta. Şi atunci poate, lumea la care visezi acum va avea şansa să devină realitate.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima scrisoare

Seara varsa stropi de intuneric
Peste peste trupul meu resemnat, peste acest taram himeric
Unde privesc pentru ultima data apusul sangeros
Cum lasa cortina peste sufletul meu dureros.
Apusul de maine sper sa nu mai vina
Vreau sa ma trezesc intr-o bezna fara lumina
Intr-o lume cu nori intunecati dar pe un cer fara soare
Caci razele lui imi arde inima ce doare, si imi aduce aminte de a ta privire
Privire in care am vazut raze de speranta, sclipiri de foc
Raiul, desi am fost in viata, un suflet pur, toate in acelasi loc.
Paradisul iadului din sufletul oricui,
Era pictat doar in ai tai ochi caprui!
O ultima scrisoare iti las acum, un ultim trandafir, pentru ultima oara
Pentru ca de maine poetul ce plange in mine o sa moara
Sinucis in aceasta ultima acrisoare, in aceasta ultima seara
In care aripile ce l-au invatat sa zboare
Se vor ofili precum versurile ce l-au mintit sa nu creada in stele cazatoare.
Vor bate multe versuri la poarta mea incuiata
Dar voi lupta chiar si cu mine doar sa nu o mai deschid vreodata
Caci cu fiecare vers, cu fiecare rima otravita ce o voi lasa sa intre
Veninul din al tau parfum imi va reumple gaura din inima, acum acoperita cu pietre.
Iti mai scriu o ultima scrisoare, o ultima adiere de vant
Alintata spre tine de al meu avant, va mai muri odata pe pamantul sfant,
Va mai curce prin parul tau... de maine va mai curge doar spre neant
Odata cu poeziile smulse din suflet pentru tine
Ce le vei uita odata cu timpul ce te va face sa uiti de mine.
Vei uita privirea mea vei uita sunt sigur si de glasul meu
Dar sa nu uiti ca o data, pentru cineva, pentru un poet, ai fost un fel de Dumnezeu.

poezie de Manuel Gabriel Danca (3 iunie 2011)
Adăugat de Manuel Gabriel Danca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet de tei măiastru

Ce e firesc şi ce e nefiresc?
Ce e lumesc şi ce-o fi drăcesc!
Când spini-n luturi-nfloresc
Când flori-n fum se îmbolnăvesc
Când pentru argint codrii jelesc.

Să te iubesc să nu te doresc...
Lume pe unde eu hoinăresc.
Să spun în vers teilor prea fresc
Cât de mult pe tine te iubesc
Ce-mi pictezi când mă zidesc.

În albastru de Voroneţ
Cu zâmbetul tău, mie, semeţ
Chilia smoalită a călimarei
Şi-n jerbă de cuvânt a turlei
Cu prea curată şoaptă a Mariei

Născătoare-n veci, iubirii
Îmi scalzi trupul în mir de tei
Şi să mă laşi morţii nu vrei..
Ce-as mai putea-n veci dori
Îngerul cu aripi trandafirii

Decât doar să-mi zâmbesti
Şi-n codrii de condei să-nfloresti
Teii,... cu surâsul tău prea dulce
Ce fericire-n lume-mi aduce
Când aud cum tu-mi surâzi...

Căci in lume pentru mine
Zâmbetul tău nu-mi are preţ!
Râzând cântecului de harleţ
Ce biciuie în mine hrăpăreţ
În răsuflările venine..

Când stihia e lângă mine
Legând şiretul încălţării
Când ea curge viaţa din vene..
În urletul lupilor mei albaştrii
Ce muscă din ea ca aştrii!

Să o pot săruta pentru tine
Să-i smulg o pană de inger
Negru cu miros de rece vaier..
Să le albesti a mea minune
În aripi cu lucire de genune!

Să vază o întreagă lume
Cine mi-a dat din nou nume
În iaduri pline de cutume..
Şi-l scrie mai albastru decât albastru!
Tu, zâmbet de tei măiastru

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia 43

Acum aşa vorbeşte Acel ce te-a făcut
- Să nu te temi de nimeni, căci Eu te chem pe nume
Prin apă de vei trece Eu îţi voi sta ca scut
Şi mână Mea întinsă te va feri de lume.
Nimic nu te va arde dacă-ai să treci prin foc
Nici flacăra asupra-ţi nu va avea putere
Căci Eu sunt Dumnezeul cel viu şi-n orice loc
Te izbăvesc de toate, doar strigă-Mă şi cere.

Eu sunt mereu cu tine şi te-oi aduce iar
În ţara ce ţi-am dat-o şi tuturor voi spune -
Dă-ţi Miază-noapte fiii, tu Miază-zi hotar
Să nu le pui în cale, ascultă Soare-apune.

Acesta e poporul, i-am dat Numele Meu
El e poporu-n care Mi-am arătat iubirea
Şi vrerea Mea e una, căci eu sunt Dumnezeu
În Mine se sfârşeşte şi-a început zidirea.

Am fost de la-nceputuri şi după Mine nu
Mai poate-n lumea asta un altul să mai fie
Cu toţii sunteţi martori şi tu şi tu şi tu
Veniţi căci pretutindeni lumina Mea e vie.

Eu am vestit şi tot Eu de voi nu sunt străin,
Eu L-am adus în lume pe Fiul Meu, Mesia
Când răstignit pe cruce v-a izbăvit de chin
În schimbul vieţii Sale v-am dat Împărăţia!

poezie de Adriana Cristea (19 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutaţi doar Adevărul

Oile Mele ascultă glasul Meu
Şi ele vin azi după Mine
Oricât e drumul lor de greu
Se luptă toate azi mereu
Doar Mie să mi se închine

Pe munţi pe dealuri şi-n păduri
Aleargă oile-n păşune
De vrei cu Mine să te bucuri
Nu doar de formă şi-n frânturi
Ci doar Cuvântul Sfânt cum spune

Oile Mele-mi ascultă glasul
Şi-n pace pasc în urma Mea
Ţinând cu Mine toate pasul
Odihna-n sine şi popasul
Şi vremea când este mai grea

Căci Eu de grijă azi le port
Ca să trăiască-n sfinţenie
Şi-n veşnicie cum socot
Privind spre ceruri peste tot
S-ajungă toate-n veşnicie

Căci Eu sunt Calea şi Viaţa
Şi harul sfânt al vieţii noi
Şi lor — Eu îmi descopăr faţa
Ca să topesc din ele gheaţa
Le vreau pe toate-a Mele oi

Căci Eu — doar Adevărul sânt
Lumina Sfântă pe cărare
Şi sunt al vieţii viu Cuvânt
Trimis de Tatăl Meu Cel Sfânt
S-aduc viaţă şi-ndurare

Lumina oamenii s-o vadă
Cum luce sus în Univers
În Tatăl Sfânt să se încreadă
Pe Calea Mea cu toţi să meargă
Căci Eu de-a pururi i-am ales

De aceea Eu vă sfătuiesc
Să căutaţi doar Adevărul
Eu Însumi ca să vă cresc
La sânul Meu să vă primesc
Şi să vă fiu de-a pururi ţelul

Trăiţi de azi neprihănirea
Şi pacea sfânt-o căutaţi
S-aveţi în Mine dar iubirea
Şi-n ceruri sus toţi moştenirea
Căci îmi sunteţi surori şi fraţi

Ţineţi dar dreaptă azi cărarea
Trăind Cuvântul viu şi Sfânt
S-aveţi parte de-ndurarea
De mila sfântă şi iertarea
Acea descrisă în Cuvânt

Veniţi — veniţi acum la ape
Şi vin şi lapte cumpăraţi
De Mine voi să fiţi aproape
Şi Duhul Sfânt să vă adape
Cu El fiind dar botezaţi

Căci Eu sunt Domn şi Dumnezeu
Scriptura Sfântă cum descrie
Să împliniţi mereu — mereu
Chiar de uneori vă este greu
Cuvântul Cel din veşnicie

Veniţi acum la apa vie
Scriptura Sfântă dar vă cheamă
Căci Eu vă vreau în veşnicie
Vă dau şi har şi Pâinea vie
Luaţi Cuvântul Sfânt în seamă

Căci Mirele cel Sfânt revine
Pe nori El Însuşi să vă ia
În ceruri sus în slăvi divine
Credinţa sfântă doar vă ţine
Ca voi să fiţi mireasa Sa
10-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de zenit

Semiramido cu aripi din file
Am răsărit o grădină suspendată
Inflorindu-mi din pana înmuiată
In cerneală căutată-n galaxiile

Pe unde pasc unicorni din stele
In pomul cu toate florile lumii
Legat de toate păsările zării
In triluri de ard în ploi perseidele...

Şi spre pământ am lăsat un curcubeu
Să urci aici în ramurile mele
Să-ţi dau în pârg inimii, cireşele
Să-mi simţi dulceaţa de derbedeu

Fugit de lumea cu reflexii mereu
Cu legi nerespectate de vreun zeu..
Şi să te grăbesti nu astept infinit
Căci copacul urcă necontenit

Avid de sevă de quasar tanin
Şi într-o zi numai va fi,.. de găsit
Zburând printre planete, stele ronin
Până v-a găsi ce de lume nu-i dorit

Rădăcina unui sărut infinit
In poemul de zenit de toţii zei dorit

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene şi mov
Asemeni florilor de micşunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumeşti dispar
Toate dorurile mov şi galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu şi Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani şi suflete pierdute
Asemeni florilor de micşunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.
Puţine doruri sunt pe lume
Născute ca şi stelele din cer
Să lumineze-n piepturile lumii
Din dor de Mirele ce a murit pe cruce.
Puţine doruri sunt în lume
Să plângă rănile Hristosului iubit
Uitând de tot ce este trecător prin lume
Slăvind cu lacrimi doar două flori divine - ochii Lui Isus.
Puţine doruri sunt în lume
Ce vor intra în dragostea Lui Dumnezeu
Acolo unde veşnic este Primăvară
Iar micşunelele răsar în ochii celor din pădurea stelelor... iertaţi şi plămădiţi din nou.
Puţine doruri vor cunoaşte pântecul pădurii
Din care Domnul scoate prunci şi flori
Cu viaţa veşnică în împărăţia cerului
Pentru un ghem pe nume;Univers.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purcelul umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile. Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merse, merse, prin câmpii cu inima plină de foc pentru măiastra lui, trecu prin păduri, şi nu se putea împăca cu gândul că n-o să-şi mai poată vedea odorul. În cele din urmă, căzu de obidă şi de mâhnire. Stând el aşa şi zbătându-se cu gândurile, băgă de seamă că p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească. Tot scăldându-se, văzu de ceea parte a râului nişte smochini. Îşi aduse aminte că nu mâncase de două zile şi se duse să facă o gustărică cu niţele smochine. Mâncă ce mâncă, dară începu a simţi că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate? Pe lângă celelalte toate, acum are să fie şi prigonit. Umblând în sus şi în jos pe marginea pădurei, îi era frică să intre înăuntru pădurei, ca să nu-l apuce vro fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină, ca să nu-l prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă? Se căina şi se văicărea, de-i plângeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cât un purice de frică. Flămânzi iară. Căutând câte ceva de mâncare, dete peste nişte roşcove. Se apucă să mănânce, căci era lihnit de foame. Cât p-aci era să moară de bucurie când văzu că încet, încet, se schimbă şi se făcu iară om. Stătu în loc şi se cruci şi el de astă minune.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!