* * *

am citit undeva că ultima glaciaţiune a venit
într-o zi de toamnă de acum 12690 de ani
cel puţin aşa spun cercetătorii de la Potsdam
care au cercetat sedimentele de pe fundul unui
lac din Germania
şi apoi, îmi închipui, au mers la bere mulţumiţi
că au rezolvat-o şi pe-asta.
nu ştiu ce să zic, cifrele astea foarte exacte m-au
pus mereu în dificultate.

deschid larg geamul şi încerc să înţeleg ceva
din ziua asta cusurgie
şi mă gândesc la câte zile de toamnă de rahat
am trăit şi-n fiecare putea începe.

după 22 ani de freze şi bormaşini, în blocul
de vizavi s-au mutat de curând nişte
flăcăi veseli care ascultă ntruna o combinaţie
de muzică populară de pe vremea Mărioarei Murărescu
şi nişte manele sănătoase ca la sfârşitul
anilor '90.

mă gândesc că succesele răsunătoare ale lui Salam
în Franţa
au început într-o zi ca asta,
sau ca aia de acum 12690 de ani
fără preaviz şi fără vreo posibilitate rezonabilă
de intervenţie umană.

suntem la cheremul naturii, mi-l aduc aminte
filozofând pe unchiul Iulică
nici măcar nu mi-era unchi, dar să trecem.
sigur că trebuie acţionat cumva, îmi spun
uitându-mă la câteva documentare care mă bagă-n sperieţi.
astăzi o să-mi iau o umbrelă galbenă
de la metrou şi-o să-mi comand
o răzătoare universală Fackelmann
trebuie să încep să înfrunt toate astea.

poezie de Claudiu Komartin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă în dragoste

Nu ştiu ce-ar putea fi,
dar când o fată începe să-mi placă
foarte mult
nu mai am încredere în mine.

Asta îmi produce o stare de nervozitate.

Atunci nu spun ce trebuie să spun.
sau poate încep
să examinez,
să evaluez,
să calculez
ceea ce spun.

Dacă spun: "Crezi că o să plouă?"
şi ea răspunde: "Nu ştiu,"
încep să mă gândesc: Oare chiar mă place?

Cu alte cuvinte,
devin cumva un pic neliniştit.

Un prieten de-al meu spunea odată:
"E de douăzeci de ori mai bine să fii prieten
cu cineva
decât să fii îndrăgostit."

Cred că are dreptate şi, pe lângă asta,
pe undeva plouă, dau mugurii florilor,
iar melcii sunt fericiţi.

Cineva are grijă de toţi.

DAR

dacă o fată chiar mă place
şi devine foarte nervoasă,
şi deodată începe să-mi pună întrebări stranii,
şi se întristează dacă îi dau răspunsuri greşite,
şi spune anumite lucruri, cum ar fi:
"Crezi că o să plouă?"
şi eu spun: "Habar n-am,"
şi ea spune: "Oh,"
şi devine tristă
sub cerul Californiei, clar si senin,
mă gândesc:
O, mulţumescu-ţi, Doamne, e rândul ei de data asta,
nu al meu.

poezie clasică de Richard Brautigan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taverna

Toata ziua mă gândesc la asta, apoi, noaptea o spun.
De unde vin?
Şi ce trebuie să fac?
N-am idee. Sufletul meu este de altundeva, sunt sigur.
Şi intenţionez să o sfârşesc acolo sus.

Aceasta beţie a început în altă tavernă.
Când o să revin în acel loc,
Voi fi complet treaz. Ȋntre timp,
Sunt ca o pasăre de pe alt continent, locuind această coştereaţă.
Vine ziua când îmi voi lua zborul –
Dar cine e acum în urechea mea şi-mi ascultă vocea?
Cine rosteşte cuvinte cu vocea mea?

Cine mă priveşte în ochi? Ce este sufletul?
Nu mă pot abţine să tot întreb.
Dacă aş gusta o înghiţitură de răspuns,
M-aş putea elibera din această închisoare a băuturii.
Nu mi s-a cerut acordul pentru a veni aici – şi nu pot să plec pe aceaşi uşă.
Oricine m-a adus aici, va trebui să mă ia din nou acasă.

Aceste versuri... Niciodată nu ştiu ce o să spun.
Nu planific asta.
Când sunt dincolo de a le spune, devin foarte tăcut şi rareori rostesc ceva.

Avem un butoi enorm de bere, dar nu sunt halbe.
Pentru noi este în regulă. Ȋn fiecare dimineaţă
Suntem îmbujoraţi, iar seara suntem îmbujoraţi din nou.

Ei spun că noi nu avem nici un viitor.
Au dreptate – Iar asta pentru noi este perfect.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Poţi să-mi explici şi mie ce este asta, frumosule?! Sunt convinsă că ţi-e foarte cunoscut acest obiect. Iar tu, lunganule, dă-te mai încolo! Deci, ce ai de zis în apărare, frumosule?! Hmm... N-aud nimic! Te ascult, comandante!
Lucian: Ce-ai vrea să-ţi spun?!
Stela: Adevărul. Ce-ai zice despre asta?
Lucian: Adevărul?! Bine, recunosc... Am luat câteva pastile de acolo, să mă ajute să dorm. Nişte somnifere...
Stela: Câteva, zici?! Doar câteva?! Atunci, explică-mi, te rog, de ce cutiuţa asta, care până în urmă cu câteva zile, era plină ochi, e acum aproape goală?! Nu lipsesc deloc doar câteva, cum zici tu!
Lucian: Bine, de acord, am luat mai multe, poate. Dar nu pe toate deodată. Câteva doar. Le-am luat... în etape; două sau patru, la câteva ore distanţă...
Stela: Asta ar mai fi lipsit, să le fi luat pe toate deodată! Şi acum... Poţi să-mi spui sincer, ce naiba se petrece cu tine, pentru că eu nu-mi dau seama!? Eşti cumva inconştient când procedezi astfel, ţi-ai pierdut complet minţile, sau ce?! De ce taci, comandante?! Te rog, spune-mi, ce naiba e cu tine?! Eşti anormal, sau cum?!
Lucian: Nu ştiu...
Stela: Nu ştii?! Nu te simţi bine până nu faci câte o boacănă din asta, mare de tot?! Desigur, n-ai mai fi tu dacă ai renunţa la toate prostiile astea... Vorbeşte odată! De ce taci?! Încă aştept explicaţii din partea ta... Să te aud, comandante! Ce ai de zis în apărare?
Lucian: Ce-aş putea spune?! N-am ce explica! Îmi pare rău...
Stela: Ah... Îţi pare rău, nu?! Şi cu asta crezi că ai rezolvat totul?! Eşti complet nebun! Nebun, nu glumă!
Lucian: Nu ştiu; probabil...
Stela: Probabil?! Nu probabil, ci foarte sigur!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec despre Ioana B

Cât de puţin mă interesează lucrurile pe care nu le înţeleg,
cât de puţin m-a lovit în suflet curiozitatea, fiindcă suntem
frumoşi şi schimbători şi asemenea miracolelor
şi eu vă iubesc, şi nu ne trebuie arheologie şi psihanaliză,
dar voi nu mă iubiţi, fiindcă sunteţi ca şi mine,
fără interesul de a vă gândi la lucruri pe care nu le înţelegeţi,
da, e şi vina mea.

Odată treceam printr-un tunel lung cu trenul, era noapte
în lumea călătorilor şi Ioana B. printre ei,
schimbam macazul, venea soarele roşu ca sângele în zori,
dar fiecare zi e o capodoperă la finalul ei şi fiecare viaţă,
e la fel, obişnuiam să spun.
Fusese odată o luntre a lui Caron, eram sigură de asta,
eram sigură că existaseră Olimpul şi Pythia
şi mai apoi lada de zestre a bunicii şi cufărul cu vechituri,
şi toate frunzele care pier strivite şi ude pe asfalt.

Odată voi aluneca şi eu.
Am şi eu pădurea mea care nu a răsărit şi nu va răsări niciodată,
undeva între sectorul foioaselor mixte şi cel al fagilor solemni.
Da, după legea cauzală - cel dinainte îmi dă viaţă şi eu dau viaţă
în acelaşi timp şi lui. Până într-o zi.

Acum Ioana B. citeşte despre pălăria roşie dintr-o pictură de Vermeer,
eu îmi pun batic roşu fără să ştiu ce citeşte Ioana, pe care nu o cunosc,
fiindcă mi-e frig, şi atunci Ioana B. sare cu lectura până la fetiţa
cu basma roşie a lui Grigorescu.
E vina mea, nici eu nu mă gândesc la Lună sau la zborul avioanelor,
până când nu încep să înţeleg ceva,
poate înţeleg fiindcă locuiesc pe strada Aurel Vlaicu,
sau fiindcă tocmai îl citesc întâmplător pe Ion Marin Sadoveanu,
care a locuit pe strada Aurel Vlaicu. Întâmplător.

Şi Ioana este un om minunat ca şi mine, dar nu se gândeşte
la lucruri pe care nu le înţelege, cum aş fi eu, şi nici eu la ea.
O iubesc, chiar dacă nu mă gândesc la ea şi ea nici ea la mine.
Ea îi iubeşte numai pe cei la care se gândeşte.

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leo: Ei, îţi plac pozele, omule?
Hyde: Da, omule. Sigur că da.
Leo: În regulă, eşti angajat, omule.
Hyde: Pur şi simplu? Nu trebuie să mai vezi şi alţi candidaţi?
Leo: Nu a mai venit altcineva, omule.
Hyde: Şi ce trebuie până la urmă să fac pe aici?
Leo: Păi, nu am aşteptări prea mari, omule. Adică, dacă dugheana nu ia foc, înseamnă că a fost o zi bună. Şi chiar dacă ar lua foc, omule, ar fi în regulă, pentru că mai am vreo două-trei magazii din astea pe undeva. Hei, fii atent. Dacă vezi vreuna din ele, ai putea să mă anunţi şi pe mine, omule?
Hyde: Sau şi mai bine. I-aş putea face o poză.
Leo: Uau, o poză cu o dugheană unde se fac poze. Cred că ar fi un fel de artă sau ceva. Hei, ascultă. Sper că nu te superi că te plătesc cu bani gheaţă. Nu-mi place ca "fratele cel mare" să se amestece în treburile mele, înţelegi tu.
Hyde: Omule, ţii guvernul deoparte. Sunt alături de tine.
Leo: Nu, fratele meu mai mare, omule. Vine mereu la mine să-mi ceară bani.
Hyde: O, pentru că tu eşti cel responsabil?
Leo: Da, e ca un blestem, omule. Hei, eu trebuie să plec. Trebuie să fac ceva într-un loc.
Hyde: Da, omule, înţeleg. Şi vrei să închid eu după ce termin?
Leo: Să închizi? Uau, e o idee grozavă, omule. Hei, eşti unul din ăia care au tot felul de idei, nu-i aşa?
Hyde: Da şi poate într-o zi tu vei fi cel care lucrează pentru mine.
Leo: Serios? Asta ar fi grozav, omule. Hei, dar aş putea să-mi iau sâmbătă seara liber, nu-i aşa? Grozav!

replici din filmul serial Anii '70
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey (lăsându-i un mesaj pe telefon lui Dawson): Hei Dawson, eu sunt. Am vrut să te sun. Sunt la o petrecere cu Jack, Jen şi colega mea de cameră nebunatică. Ghici ce? Mă distrez pe cinste, dar oricât de bine ar fi, lipseşte ceva: tu. Nu eşti aici şi ştiu că am spus că sunt în regulă cu faptul că nu ai venit weekendul acesta, dat ştii ce? Nu este în regulă pentru că îmi lipseşti. Şi în seara asta era un băiat care se dădea la mine sau cel puţin aşa cred. Şi era foarte drăguţ, iar eu l-am alungat şi nu ştiu sigur de ce am făcut asta. Dar sunt destul de sigură că am făcut-o din cauza ta. Mi-am petrecut ultimele două luni sperând că o să apari la uşa mea într-o bună zi, dar nu este aşa. Tu eşti undeva în lumea asta şi îţi urmezi visele şi eu vreau să faci asta. Dawson, cred că este timpul să te las să-i contunui viaţa. Şi îmi este foarte greu să fac asta pentru că ştiu că există o parte din mine care te va iubi mereu. Dar toată situaţia asta, visatul cu ochii deschişi, fuga nu ne fac bine. Aşa că asta fac acum, încerc să ne eliberez, lucru pe care ar fi trebuit să-l fac acum trei luni. Spun rămas bun, Dawson. Să mă suni. Pa.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-ţi mai spun...

întotdeauna mă gândeam ce spun
ca să nu spun la ce mă voi gândi
şi îmbrăcat în togă de tribun
şi dezbrăcat de verbul: "a iubi"

de la o vreme nu mă mai gândesc
de la o vreme spun aşa cum este
că sunt demult nebun şi că iubesc
sfârşitul la o tainică poveste

deobicei povestea se termină
cu noaptea nunţii când eroii pleacă
să pună punct pe "i" ce determină
şi rol de apa şi de piatră saca

povestea mea începe cu aluzii
povestea mea începe cu finaluri
cu ani la fundul mării de iluzii
cu maluri de abrupte idealuri

povestea mea începe de departe
povestea mea începe de la şcoală
povestea mea începe dintr-o carte
din care cineva a rupt o coală...

povestea mea ştiută pe de rost
povestea mea trăită fără rost
povestea-n care şi mereu ai fost
străină la streinu-ţi adăpost...

acum, ajuns în pragul veşniciei
cu trepte de abanos şi gorun
gândesc în termeni noi, de fantezie
ce nu ţi-am spus o veşnicie-nu-ţi mai spun...

poezie de Iurie Osoianu (15 decembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii discontinue

Poezii discontinue

Realitatea înfricoşătoare a lucrurilor
Constituie descoperirea mea de zi cu zi.
Fiecare lucru este ceea ce este.
Cum aş putea să explic cuiva cât de mult
Mă bucură asta – şi că asta-i de ajuns?

Să fii întreg, e de ajuns pentru a exista.

Am scris destul de multe poezii
Şi poate voi mai scrie încă multe.
Deşi-s atât de diferite unele de altele,
Fiecare poezie a mea demonstrează ceea ce-am spus,
Deoarece fiecare lucru care există-şi proclamă-întotdeauna existenţa.

Uneori eu însumi sunt ocupat să privesc o piatră,
Nu încep prin a medita dacă ea simte sau nu simte,
Nu încerc să mă conving că mi-e soră,

Dar mă bucur pentru existenţa ei ca piatră,
Mă bucur că nu simte nimic,
Mă bucur că nu-i deloc înrudită cu mine.

Câteodată aud cum bate vântul
Şi realizez: chiar numai pentru a auzi cum suflă vântul
merită să te fi născut.

Nu ştiu ce vor crede cei care citesc ce-am scris eu:
Dar ştiu că trebuie să fie ceva bun,
pentru că gândesc aceste lucruri fără niciun efort –
Şi fără ideea că alţii aud ce gândesc,
Pentru că gândesc fără gânduri,
Pentru că spun doar ceea ce spun cuvintele mele.

Odată m-au catalogat drept un poet materialist
Şi m-am admirat pe mine însumi pentru că niciodată
Nu mi-a trecut prin cap c-aş fi putut primi un nume, orice nume.
Nici măcar nu sunt poet: Eu văd.
Dacă ceea ce scriu are o anume valoare, nu eu sunt cel
valoros.
Valoarea este acolo, în versurile mele.
Toate acestea n-au legătură cu vreo intenţie
de-a mea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sid: Şi colega ta? Trebuie să sosească şi ea, în curând?
Lucian: Nu. Ea nu va veni astăzi. Era prea obosită.
Sid: Înţeleg. Deci, de asta ai venit singur. Mă miram că nu sunteţi împreună.
Lucian: Va veni mâine. Astăzi trebuie să ne descurcăm doar noi, singuri.
Sid: Şi ne vom descurca.
Lucian: Bineînţeles că ne vom descurca. Dar să ştii, chiar şi eu sunt puţin obosit.
Sid: Dacă vrei, te poţi retrage. Nu-i nici o problemă. Te înţeleg. După atâta petrecere, e normal...
Lucian: Nu, nu sunt chiar atât de obosit încât să nu rezist vreo câteva ore. Însă nu cred că aş putea face faţă unei noi incursiuni în trecutul planetei voastre. Nu m-aş putea concentra suficient şi n-aş înţelege nimic. Am putea aborda un alt subiect, mai puţin încâlcit?
Sid: Sigur. Orice doreşti tu. Doar să-mi spui.
Lucian: Atunci, aş propune să revenim în prezent. Ce zici, se poate?
Sid: Desigur. De ce nu s-ar putea?
Lucian: Minunat! Şi cred că am putea rămâne în parc, pe o bancă, cel puţin un timp.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Salut, Luci. Ce mai faci? Cum te simţi?
Lucian: Mihai... Nu ştiu ce ţi-aş putea spune. N-am cuvinte... Ştiu că eşti supărat, că sunt vinovat, că n-am nici o scuză, că am fost un idiot, un cretin fără pereche şi nu mă aştept la înţelegere din partea ta, dar...
Mihai: Nu, Luci; încetează! Nu de asta am venit aici. M-ai auzit pe mine reproşându-ţi ceva? Nu vreau să te acuz de nimic şi nici nu trebuie să te scuzi faţă de mine. Am înţeles că n-ai avut intenţii neserioase şi-mi pare rău pentru ceea ce ţi-am spus atunci. Regret... Altfel spus, nu aveam motive întemeiate să fiu supărat pe tine, nici n-aş avea de ce să te iert şi sunt dispus să uit totul. Să lăsăm în urmă ce a fost. Nu vreau decât să te ştiu bine.
Lucian: Adevărat?!
Mihai: Sigur. Prieteni, nu?!
Lucian: Sigur, rămânem prieteni. Mă bucur că ai venit să mă vezi. Dar cum de te-ai răzgândit? Ultima oară când ne-am văzut, păreai foarte supărat. Spuneai că până atunci am fost mereu un exemplu demn de urmat pentru tine, un fel de idol pe care-l admirai, însă după ceea ce s-a întâmplat, ţi-ai schimbat brusc părerea; mai spuneai să-mi fie ruşine şi crede-mă, chiar mi-era, normal, fără să-mi fi spus tu... Şi mai ziceai că te-am dezamăgit şi că-ţi pare rău pentru mine. În plus, că dacă n-ai fi ţinut cont de respectul pe care mi-l purtai, mi-ai fi tras cel puţin un pumn zdravăn, pe care sigur l-aş fi meritat.
Mihai: Ştiu ce-am spus atunci... N-ai uitat? Parcă ai fi înregistrat totul pe bandă.
Lucian: Nu puteam uita. M-a afectat foarte mult. Nu puteam suporta gândul că aş pierde prietenia ta. A fost îngrozitor. Doream să nu mă gândesc, dar nu reuşeam. M-a durut mult mai tare decât pumnul acela zdravăn, pe care l-aş fi meritat.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe o rază de lună mi-am scrântit inima

într-o zi de treisprezece fix
cum naiba să nu urăsc tâmpenia asta de superstiţie
am deja cinci vieţi de când nu mai scuip în sân
nici nu mai fac trei paşi înapoi când îmi trec pisicile calea
oricum racii merg aşa înainte
pe toţi viermii
care abia aşteaptă să-mi pierd sufletul
pe toate stelele pitice sau pe toate supernovele
pe toţi dumnezeii si de ce nu pe toti dracii
viaţa asta am început-o pe treisprezece fix
într-o dimineaţă de cuptor cu un ţipăt de trei margarete cel puţin
uite-aşa ca să văd lumea cu susul în jos
era să-mi scape cuvântul cur dar noroc cu backspace-ul
apropo acum tasta asta e "mama proştilor ca mine"
apoi ca şi când aş fi vrut să văd cum e sub pământ
m-am făcut miner şi încă sap de nebun după lumină
sau poate că am aranjat asta cu şeful cel mare
că mă cam săturasem de nori şi verdeaţă
dealtfel ultima dată l-am rugat să mă lase o nemurire
în raiul musulmanilor
cu nu mai ştiu câte fecioare pe cap
că la urma urmei tot el e şi acolo şef
i-am promis că mă fac băiat cuminte
şi nu mai pun botul la toate poveştile cu zâne şi
mai ştiu eu câte o mie şi una de nopţi
dar entorsa asta mă face să înjur de toate apocalipsele
care nu au mai venit

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopoţelul, au sosit scrisori... Dintr-o veche obişnuinţă aştept ceva din afară: vine o persoană plăcută, vreo veste bună într-o scrisoare. Aştept şi în acelaşi timp ştiu prea bine că din afară n-are cum să-mi vină nimic bun. Nu pot nici măcar să mă gândesc cine din afară, ce om şi ce veste mi-ar putea aduce o adevărată bucurie. Ce poate să mă bucure? Ce pot să-mi doresc? Numai un singur lucru, pe care pot să mi-l ofer singur: o apropiere tot mai mare de Dumnezeu, contopirea cu El. Nu sunt într-o stare bună de spirit; ce bucurie pot să-mi ofer? Pot să-mi ofer şi acum o bucurie, şi încă mare: să înving această dispoziţie, să mă folosesc de ea pentru a învăţa chiar şi în timpul ei să nu întrerup comunicarea cu Dumnezeu.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Totuşi, nu pricep ce vrei de la mine acum?
Lucian: Hmm... Ce vreau?! Credeam că o să înţelegi, fără să fiu nevoit să-ţi spun eu.
Mihai: Ah, cred că înţeleg, Luci... Cumva vrei să... Adică, ştii tu, supercomputerul, mama ta, ziua dânsei...
Lucian: Da, exact; văd că înţelegi. Asta vreau, deşi ştiu că ţi-am zis că n-o să-ţi mai cer imagini în direct cu Terra, însă nu pot... Astăzi vreau doar s-o văd pe ea, măcar un minut, sau... Măcar atât! Nu vreau să las mesaje, nu vreau să vorbesc cu nimeni, decât s-o văd, nimic mai mult. Să ştiu că este bine.
Mihai: De acord. Te ajut, cu cea mai mare plăcere. Dar, Luci, dacă asta doreai, de ce mi-ai zis să vin eu în navă?! Eram deja acolo, la supercomputer. De ce n-ai venit tu direct acolo? Îţi explicam eu unde să mă găseşti. Ne descurcam cumva.
Lucian: Te rog, campionule, lasă reproşurile! Uită-te bine la mine! Cum crezi că puteam veni aşa, în starea în care sunt?!
Mihai: Bine, înţeleg asta... Păi, linişteşte-te şi de îndată ce crezi că o să poţi, plecăm. Bine?!
Lucian: Desigur. Mă retrag puţin, în rezerva mea, să-mi dau cu apă rece peste faţă, poate îmi revin, ca să putem pleca.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surpare

drumul a fost greu şi dureros de frumos
glorie, faimă, bani, realizări, strălucire
succes, succes, succes
apoi toate astea au devenit plictisitoare
pentru că cel mai mare inchizitor al meu
sunt eu
iar eu de mine nu mă pot ascunde
niciunde
nu mai e nici un pisc de urcat
nu mai e nicio curiozitate
nu mai e nicio energie
nu mai e nici un scop
şi-atunci începe surparea
ochii văd prima oară hăul inutilului
bunicii s-au dus,
părinţii s-au dus,
copiii au plecat
totul a început cu mici fisuri
întrebări insistente, din ce în ce
mai insistente
răspunsurile puternice ţineau piept
cu timpul s-au îndoit şi ele
de ce?
pentru ce?
unde?
până când?
nu e nici un rost, totul e inutil
nu mai e nimic de văzut, de experimentat,
de inventat pe lumea asta
şi e atât de previzibil
m-am agăţat de nişte argumente
care s-au mucegăit cu timpul
m-am agăţat de nişte promisiuni
deşarte
m-am agăţat de nişte vorbe
care s-au dovedit a fi doar vorbe
m-am agaţă de nişte speranţe
care s-au dovedit a fi doar speranţe
cădere, cădere, cădere
gol, gol, gol,
hăăăăăăuuuuuu
fără fund.........
o mâna mă prinde în cădere
e mâna iubitei mele
ce salvare!
începe viaţa ca o curiozitate matură
provocări, lupte, miros de bebeluş
vreau să călătoresc la Sankt Petersburg şi în India
- Trezeşte-te, e ora 7, trebuie să merg la serviciu
a, da, sunt şoferul ei, o duc şi o aduc în fiecare zi
de 16 luni sunt şomer

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buneii mei

Cu părul cărunt, dar cu ochii plini de bucurie,
Într-o zi s-au suit la cer buneii mei.
Ştiu bine că înapoi nu o să mai vie,
Dar pentru mine o să rămână ca nişte zei.

Cu mâinile trudite de muncă şi greutăţi,
Se odihnesc în pace acum buneii mei,
Că au crescut fete şi băieţi
Ca să se bucure lumea de ei.

Ei rămân nişte sfinţi care au trecut
Prin nevoi şi suferinţe,
Prin foamete şi război,
Buneii mei sunt nişte eroi.

Ca nişte îngeri s-au ridicat la Dumnezeu.
Şi acum viaţa îmi pare puţin mai tristă
Fără bunica mea, fără bunelul meu
Care de-acum nu mai există.

poezie de Vladimir Potlog (14 august 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: La mulţi ani, bătrâne! De ce nu mi-ai spus nimic? Te rog, scuză-mă, uitasem...
Alex: Luci, te înţeleg, nu trebuie să te scuzi.
Lucian: Dar n-am pregătit nici măcar un cadou pentru tine.
Alex: Nici nu ţi-am cerut nimic. Cadoul din partea ta poate fi considerat faptul că te simţi bine; dacă nu ţi-ai fi revenit, nu puteam serba nimic, pentru că am fi fost toţi mult prea trişti, ca să petrecem. Aşa însă, eşti printre noi, din nou, tu însuţi, deci, putem fi veseli. E un cadou plăcut din partea ta. Serios, Luci!
Lucian: Posibil... Şi deci, cât împlineşti?
Alex: Ha... Prea mult ca să mai şi spun.
Lucian: Păi, să vedem...
Alex: Te rog, Luci, nu pronunţa numărul!
Lucian: De ce?! Sunt doar 32.
Alex: Ah, răule... De abia te rugasem să nu pronunţi numărul! Mă faci să mă simt cu adevărat bătrân...
Lucian: Glumeşti cumva, sau ce-i cu tine?! Nu te simţi bine?! Bătrân te vei putea considera de abia după vreo 90 şi ceva de ani de acum încolo... Acum eşti încă nepermis de tânăr şi de fapt, indiferent de vârstă, dacă sufletul ţi-e tânăr, te vei simţi mereu tânăr, chiar şi după mai mult de 90 şi ceva de ani.
Alex: Ştiu şi eu?! Poate că ai dreptate. Dar, atunci, de ce-mi zici mereu "bătrâne"?!
Lucian: Hai că la asta nu mă aşteptam, să-mi reproşezi... E doar un fel de-a spune; nu ştiam că te-ar deranja. Dar bine, de acord, de acum încolo, nu-ţi mai spun aşa, dacă nu-ţi place.
Alex: Nu, Luci... Ştii ce?! Las-o baltă! Nu mă deranjează deloc, nimic; poţi să-mi spui oricum vrei tu.
Lucian: Cum vreau?! Atunci ce-ar fi să schimb formula anterioară cu "moşule", "moşulică"... Sau cum?! Dă-mi o sugestie!
Alex: Hmm... Ştii ce?! Prefer "bătrâne"...
Lucian: Atunci, aşa rămâne; dar fără supărare. De acord, bătrâne?
Alex: Fără supărări; ce naiba?!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ann: Azi-noapte am fugit de la şcoală.
Joe: Ce s-a întâmplat? Ai avut probleme cu profesorii?
Ann: Nu, n-a fost vorba de aşa ceva.
Joe: Dar nu poţi fugi de la şcoală fără niciun motiv.
Ann: Trebuia să fie numai pentru o oră-două. Aseară mi-au dat ceva pentru a putea dormi.
Joe: O, înţeleg.
Ann: Acum ar fi bine să iau un taxi şi să mă întorc.
Joe: Uite ce e, înainte să faci asta, ce-ai zice dacă ţi-ai lua puţin timp liber doar pentru tine?
Ann: Poate încă o oră.
Joe: Trăieşte periculos. Ia-ţi o zi întreagă.
Ann: Aş putea să fac câteva din lucrurile pe care mi-am dorit întotdeauna să le fac.
Joe: Ce anume?
Ann: O, nici nu-ţi imaginezi. Aş face ce vreau cât e ziua de lungă.
Joe: Cum ar fi să te tunzi, să mănânci îngheţată...
Ann: Da, şi aş sta la o cafenea de pe trotuar şi m-aş uita la vitrinele magazinelor. M-aş plimba prin ploaie, m-aş amuza, aş face ceva cu adevărat distractiv. Pentru tine nu e mare lucru, nu-i aşa?
Joe: Uite ce îţi propun. Ce zici dacă am face toate astea împreună?
Ann: Dar tu nu trebuie să lucrezi?
Joe: Să lucrez? Nu. Astăzi suntem în vacanţă.
Ann: Chiar vrei să faci toate aceste lucruri mărunte?
Joe (o ia de mână): Prima dorinţă? Să mergi la o cafenea de pe trotuar, s-a făcut. Ştiu şi locul perfect. La Rocca.

replici din filmul artistic Vacanţă la Roma (2 septembrie 1953)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinde Asta şi eşti liber! I: De ce ratez iar şi iar deşi încerc mereu şi mereu întâlnirea cu Sinele meu? A. M: Pentru că tu crezi că asta e despre ceea CE FACI, NU DESPRE CEEA CE VEŞNIC ESTI! Îţi închipui că personalitatea ta nu e suficient de sculptată, de evoluată pentru topirea sau să îi zic întâlnirea cu Sinele tău. Crezi că mai trebuie să adaugi ceva, să elimini altceva, să mai practici ceva, să ajungi.. undeva, etc. Şi absolut toate gândurile astea te ţin şi mai mult prizonierul persoanei. Observă faptul că tu te poţi desprinde de absolut toate aceste gânduri, te poţi desprinde chiar acum, la fel de natural cum o faci la intrarea în somn de întreaga minte, însă faptul tău de "A-Fi" pe care mintea ta refuză complet să-l vadă, şi nici nu poate, în această căutare rămâne suveran. Reînvaţă natural să fii fără să ştii, fără ca mintea, gândirea să-ţi gireze asta, şi această Absenţă Este Totul. Când această Absenţă se manifestă ca şi primul gând, gândul existenţei sau "Eu-Sunt" fără gânduri, această Prezenţă este însăşi parfumul eternei noastre Absenţe!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoconsolare

ai văzut
vreodată o femeie
când iubeşte
e un vampir
care te soarbe din ochi

abia acum
foarte târziu
încep să-mi dau seama
că sunt şi eu
o victimă
atâtea
poate fără să ştiu
m-au iubit
că am devenit invizibil

aceasta
trebuie să fie explicaţia
că astăzi
toate trec pe lângă mine
una mai frumoasă ca alta
şi habar nu au că exist

poezie de Dumitru Sava
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!