Un acum

vreau să nu mai ţin minte de ce nu
fac un inventar sumar şi găsesc lucruri în plus
ce rost are să mă prefac
sângele din degete alunecă într-un ritm lent printre ele
cu neputinţă să le mai lege
numai le împurpurează la trecere până la primele zile reci de toamnă
tocmai pentru că multe sunt inutile
ca o rochie vaporoasă de vară sub
paltonul de blană scăpat ca prin urechile acului din maxilele moliilor nesătule
ceva se ridică în mine cu o poftă de nimic
împotriva zeilor îmbrăcaţi în cârpe
în jurul cărora m-am întâlnit cu zâmbetul lor ironic din ziua când s-au inventat
şi de fiecare dată când o culoare devine palidă
din ochi pornesc râuri albastre s-o împrospăteze
şi păduri de tei s-o înmiresmeze
mai bine aş zice
nimic nu e mai frumos ca o poveste spusă
de o rochie de mătase
chiar dacă roasă de molii şi chiar dacă nu totdeauna
imprimată cu flori albastre de nu-mă-uita
pe poalele ei se poate citi un poem
după urmele degetelor subţiri ce-o ţinuseră captivă cândva la vreun vals
măcar aşa se recunoaşte o dâră de azi
aşa cum după urmele moliilor un altădată
mai bine aş zice trecutul se împacă singur cu sine
lăsă-l la locul lui fără să mai ştii ce şi-o zice el despre acum
când ziua miroase a polen dezmoştenit de flori

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vals

pantofii ascultă cu toată talpa
suspinele rătăcite
printre umbrele frunzelor contorsionate de soare
cu mâini desprinse de trup
căută un ungher în mine unde a crescut
o păpădie
ce mi-a umplut degetele de lumină

pe când mă scruta cu o nemaipomenită curiozitate
croitoreasa mi-a făcut răul cel mai mare
în timp ce probam
această vaporoasă rochie galbenă
încreţită pe firul subţire al acului său
ştia nu-mi plăceau creţurile adăpostind grăunţi de singurătate
dar ea continua să încreţească voalul
într-o nebuloasă de nori cenuşii

altădată nici nu mă intrigau nici nu mă dureau stăruinţele
şi totuşi acum cât de neajutorată mă simt când vine vorba
să resping o părere
fac o reverenţă mă rotesc în pas de vals
fac încă o reverenţă rochia aceasta mi se pare mai grea
ca o toamnă plină de căzături şi răni
ace şi aţe nu-s pentru a mai coase păpădiei rochie de voal
nici umbreluţă nu-i să-i apere trupul de ploile nepăsătoare
nu s-a descoperit niciun leac
credeam că uitasem

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se zice...

Se zice că dragostea durează
Atât cât un zeu
Serveşte în dimineaţa sa nemuritoare
O ceaşcă de cafea.

Se zice că un sărut
Furat de pe buzele unei fecioare
Ori omoară pe loc,
Ori luminează pe veci.

Se zice că mai trăiesc titanii,
Că singuri îşi făuresc calea
Printre stelele croşetate
De sfântul Creator.

Se zice că numele piere
Doar când cel ce l-a purtat
Îşi permite slăbiciunea
De a uita de sine.

Se zice că poeţii
Sunt trimişii întâiului cuvânt...
Se zice că există fericire,
Trebuie doar să ştii unde să o cauţi.

poezie de Mariana Bubuioc
Adăugat de Mira Condor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduri pentru Brigitta

De ziua ta,
Deşi nu te-am uitat,
Nu ţi-am urat nimic din ce-ţi uram
În cei trei ani de facultate,
Când ne iubeam
Cu-adevărat...
Nici "La mulţi ani cu sănătate"...
Nici doctoratul în filozofie -
Un fel de loz câştigător la loterie...
Nici limpezimea minţii lui Socrate -
Bătrânul filozof, privit numai din spate...
Şi nici măcar un nou amant,
Căci bietul Emmanuel Kant,
De când cu tine-şi încurcase
"Imperativul categoric",
Sărmanul om de geniu, se desfilozofase,
De gradul unui sentiment pur anatomic!...

Nu ţi-am urat, după cum vezi,
Nimic din ce-ai putut să crezi
Că-ţi va ura
De ziua ta
Un fost coleg de bancă, pe care l-ai iubit
Atât cât ţine flacăra unui chibrit...

În schimb,
În lipsă de-altceva,
De ziua ta,
Îti fac cadou inima mea -
Un lacăt vechi, stricat şi fără cheie
Cu care, însă, tu -
Cea mai sintetica femeie -
Te vei putea-ncuia, chiar fără voie,
Într-un poem postum de Edgar Poe -
Al cărui nume-adevărat e "Edgar Po"
Ca şi cum l-ai citi, numai până la... "o"!...

Şi tot aşa,
An după an,
Vom fi la fel...
Până când, într-o bună zi,
De ziua ta,
Nu vom mai fi
Decât un simplu-titlu de roman...

Eu voi fi poate-acelaşi cuc
Din bătrânescul ceas de nuc,
Ce-ţi va cânta:
"Brigitta mea,
Azi, 8 octombrie,-i ziua ta!"...
Iar tu -
Tu, care-ai fost cândva
Brigitta mea -
Ca un portret de Don Francisco de Goya,
Vei sta-n perete... nemişcată,
Surâzătoare,
Mută
Şi fardată...

Şi-n ziua aceea,
Ziua ta,
Va fi, vai!... ziua altora!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Cuvântul liber, nr. 7 (22 decembrie 1934)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezvoltarea personală înseamnă pur şi simplu să înveţi lucruri noi ca să te descurci mai bine în viaţă. Să citeşti o carte, să înveţi o limbă străină, să faci un curs de perfecţionare pentru carieră. Cum ar fi să faci nişte sport din când în când? Ce-ar zice cei din jurul tău dacă i-ai suna uneori doar să vezi ce fac? Ce-ar zice soţul sau soţia dacă i-ai propune să faceţi ceva plăcut, doar voi doi pentru a vă scoate relaţia din monotonie? Dezvoltarea personală înseamnă să accepţi că viaţa nu stă după tine, şi că dacă tu eşti mai bun, viaţa ta va fi mai bună!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te vreau acum

Cum fosforul luminiscent pe negrul drum
Să nu mă pierd pe căi nevrut greşite,
Cum orb sub pleoape are sclipiri nădăjduite,
Te vreau acum, acum, acum.

Secătuit de-arşiţă pân' la scrum,
Într-un deşert din mine, caut tau de munte
Şi nicio oază nu-mi ajunge chiar de-s multe...
Te vreau acum, acum, acum.

Când singur, dacă sunt, nu sunt nicicum,
Doar ochi de sticlă-n translucid îi pierd
Tot căutând un ultim de dezmierd...
Te vreau acum, acum, acum.

Când şi-aeru-n cuvinte mi-l sugrum
Din piept ce mi se-opreşte când te văd,
Mi-eşti laţul retezat scăpat de eşafod...
Te vreau acum, acum, acum.

Şi-am încă gust de lume să o îndrum,
În juru-mi să mi-o fac inel, corolă,
Să-ţi fiu cadoul de polen, nectar... O benevolă
Te vreau acum, acum, acum.

Te vreau, căci cred că de pleci oarecum,
Aş fi cum trenul într-o gară fără şine;
Prelung şi gol, stând cu biletu-n mână cu tăiate vine...
Te vreau acum, acum, acum.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune de dimineaţă

mamă tu ştii îmi fac rugăciunea în stilul meu şi merg pe mâna Lui prin această ceaţă
în toate zilele dar în una nu îţi voi vorbi despre
abilitatea speranţei
de a fi nevăzutul misterioasei flori de culoarea edenului
ce mă face să doresc soarele în zile
în care cu ochi de albină chiar
mă simt moale şi mă las în grija ei
iar tu îmi întinzi oasele degetelor
să mă prinzi în braţe cu o forţă impersonală
ca în ceasul din seară când m-ai scăldat în apa dintre curcubeie ascunzând complet noaptea stră-mângâiată de efluvii îndepărtate şi întărite în toate articulaţiile mele de întâmplări acoperite
cu cercuri decupate în jumătăţi şi lipite în chip de plasture
mamă nu plânge
în oasele mele e linişte
îmi amintesc exact ziua şi ora ieşirii mele din copilărie
uite pielea-mi uscată se exfoliază iarăşi
îmi aud din tine bătăile inimii
în timp ce
se scrie acest poem
să-mi facă bine lăcrimând peste cele trei degete împreunate

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi privi totul şi pe toţi ca şi cum ar fi pentru prima oară – mai cu seamă lucrurile mici, cu care m-am obişnuit, uitând de vraja care le înconjoară. Vreau să privesc pentru prima oară soarele, dacă mâine va fi cer senin. Vreau să urmăresc încotro se îndreaptă norii, dacă cerul va fi acoperit. Întotdeauna mi se pare că nu am timp de aşa ceva sau nu îi dau importanţă. Ei bine, mâine mă voi uita la drumul norilor sau la razele soarelui şi la şi la umbrele cărora le dau naştere acestea. Pentru prima oară voi zâmbi fără vină, fiindcă bucuria nu este păcat. Pentru prima oară mă voi feri de tot ce mă face să sufăr, pentru că suferinţa nu este o virtute. Nu mă voi plânge de viaţă, spunând: totul e la fel, nu pot să fac nimic pentru o schimbare. Fiindcă trăiesc ziua asta ca şi cum ar fi prima şi voi descoperi de-a lungul ei lucruri despre care nu am ştiut niciodată că se aflau acolo. Chiar dacă am trecut prin aceleaşi locuri de nenumărate ori şi am spus "Bună ziua" aceloraşi oameni, astăzi acest "Bună ziua" al meu va fi altfel. Nu vor fi cuvinte de om învăţat, ci un fel de a-i binecuvânta pe ceilalţi, dorindu-mi ca toţi să înţeleagă însemnătatea faptului că sunt în viaţă – chiar şi atunci când nenorocirea ne dă târcoale.

Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra, "Ziua de mâine"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mii de ani

cerurile noastre-s albastre
zilele noastre-s albastre
pământurile noastre-s albastre
mările noastre-s albastre
inimile noastre-s albastre
iubirile noastre-s albastre
sângerările
noastre-s albastre albastre...
şi mai
zilele trecute un tânăr de-un alb
astru fără cusur fără ură a fost aruncat
în suliţe (?!) – a condus cu viteză se zice
a fost
ars de moarte bună pe rugul u
nor descarcerări cu totul ne
reuşite: fumurile sale de mare erou
albastre şi ele
acum se ridică la ceruri
pe vârfuri şi îndoite puţin

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În marea trecere

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ascultă-mă, te rog... Noi nu ne aflăm aici pentru a explora munţii, peşterile, sau alte zone necunoscute ale acestei planete. Nu suntem exploratori.
Lia: Nu zău?! Atunci ce suntem? Eu credeam că exact exploratori, doar în asta constă misiunea noastră, nu?! Să explorăm necunoscutul...
Lucian: Nu chiar. Nu în totalitate...
Lia: Ba da. E destul de clar. Suntem aici pentru a descoperi lucruri noi, necunoscute. Asta-i menirea noastră.
Lucian: Bine. Poate ai dreptate în privinţa asta. Dar în cazul acesta, hai să plecăm acum. Vom veni altădată şi vom explora peştera aceasta şi alte zone necunoscute, dacă asta-ţi doreşti, dar nu acum; altădată! Mâine. Ziua. În alte zile. Oricând... Împreună cu ceilalţi, nu doar noi doi, singuri.
Lia: De ce altădată şi nu acum? Dacă tot suntem aici...
Lucian: Lia, n-am mâncat absolut nimic, de azi dimineaţă, nici tu, nici eu...
Lia: Şi... Nu mai poţi rezista puţin? Crezi că o să mori de foame, domnule comandant?
Lucian: Nu, sigur că nu, însă... Sunt şi obosit, după atâta urcuş. Nu mă crezi? Mi-a ajuns pe ziua de azi. Tu n-ai cărat deloc rucsacul ăsta; e destul de greu, să ştii.
Lia: Lasă, o să te odihneşti destul după aceea. Mâine, toată ziua, dacă vrei şi o să-ţi revii.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din adevăr şi din iubire

Din adevăr şi din iubire îmi fac şi patrie şi crez
În viaţa mea mai sus ca ele nimic nu vreau să mai aşez.
Pentru-adevăr îmi dau viaţa, pentru iubire moartea-mi dau
Nimic să nu-mi vreau fără ele, cu ele orişice să-mi vreau.
Nici adevărul, nici iubirea nu pot cu nimeni să le-mpart
Cu ele-ntregi mă duc oriunde, de ele-n veci nu mă despart.
Merg cu-adevărul şi iubirea la marginile lumii chiar
Dar fără ele, oricine-ar zice, nu pot şi nu pot, e-n zadar.

Se rupe inima din mine când mi le văd în două stări
Decât cu dragostea-mpărţită, mai bine mort pe-a ei cărări
Decât cu adevăr făţarnic, mai bine mort cu cel frumos
Decât viaţa cu Satana, mai bine moartea cu Hristos.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descrierea

Despre urechile mele pot spune că sunt
cerceii tâmplelor. Despre tâmple
nu zvâcnesc nimic!
Despre mâini pot spune că sunt lacrimile
degetelor. Despre degete... nu vorbesc
cu ele!
Despre gură
pot spune cu ea cuvântul "gură"
şi pot să spun că sunt oglinda ei
în care îşi piaptănă buzele. Despre buze... nu prea
le înghit!
Despre inimă pot spune
că bate la uşa naşterii mele de când
e inundată cu sânge de către mine
şi nu îi deschid fiindcă nu sunt acasă.
Despre sânge nu pot spune
dacă e rece sau cald.
Despre ochi pot spune multe
însă nu spun nimic
fiindcă mă vede
cu celălalt ochi.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când încă...

Erai ca un cântec de liră şi nai,
Ecou al tăcerii de seară,
Prin mine, cu braţe de flori, alergai,
Când încă eram o vioară.

Valsam printre lumi neştiute de noi,
Doi fluturi cu aripi de ceară.
Muream şi-nviam într-un zbor amândoi,
Când, încă în noi, era vară.

Scriam şi pe nori şi pe stele-un sonet
Şi luna era, vai, geloasă,
Eram poezie în ritm violet
Şi tu mă făceai mai frumoasă.

Se-oprise şi timpul în loc, într-un vis
Şi noaptea râdea pe sub gene,
Ningea cu iubire şi flori de cais,
Când încă-nfloream în poiene.

În zori măsuram în săruturi o zi
Şi ziua era nesfârşită,
Amurgu-aştepta pe o lacrimă gri,
Când încă ţi-eram o iubită.

Departe de noi, uragane şi ploi
Pândeau sub perdele albastre,
Era o eternă lumină în noi
Din astrele clipelor noastre...

Azi, cântă un cer orfelin de iubiri
Dintr-o frunză de toamnă târzie
Şi plouă pe frunţile noastre de miri
Dramatic ca în elegie...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofia unui fulg de nea

Flori de nea pe un spaţiu prea strâmt
Ca sa mai intelegi ceva...

Flori de gheaţă acolo unde pulsează sângele
Mai tare - semn că nu-ţi mai pasă
Ori că nu te mai doare.

Flori de rouă
Ca să te bucuri, eventual,
Când plouă,
Chiar dacă n-ai timp să observi,
Iar asta e ceva ce demult de tot...

Nu te mai apasă.

O fi un semn,
Un semn că şi gheaţa
A strâns, conştiincioasă, totul într-o plasă
De ochiuri autosuficiente...

Care nu-ţi mai lasă, reci fiind,
Loc ori timp pentru mai nimic,
Dar mai ales pentru regrete...
Ori pentru iniţiative... desuete.

Flori de omăt pe un spaţiu prea anost
Ca să mai simţi ceva
Sau să mai aibă vreun rost...

Semănând a pervaz de fereastră ciobit,
Scrijelit şi ros de vreme,
Ce odată... bun a fost,
Dar acum se teme...

De capricii, toane şi troiene.

Flori de gheaţă
Şi mai târziu de rouă
Se preling pe fereastra
Dincolo de care, totuşi, se oftează...

poezie de Petruta Ionescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de primăvară

"cum să descrii ce s-a petrecut,
după ce te întorci din locul
în care ai ajuns cu ultimele puteri?
cei care, la fel ca tine, vor atinge
limitele de la care mintea
nu mai poate căra corpul,
pot fi ajutaţi de vreo poveste
să-şi găsească calea înapoi?
cuvintele nu mai au rost când
mâncarea şi medicamentele devin inutile,
când te târăşti dincolo de speranţă

mai poţi retrăi chinul conştiinţei,
imposibilitatea lecturii şi scrisului,
pierderea graniţelor subconştientului,
chiar dacă dragostea te îndeamnă?
cele o mie de nopţi
şi cele o mie de zile
în care coşmarurile
şi suferinţa te-au rupt?

după mult timp, mă bucur
că pot merge,
că pot sta jos,
că pot să gândesc,
că pot să respir
fără să simt cum
aerul şi sunetele mă taie

mi se spune că ajută
să vorbeşti despre traumă,
dar cum să retrăiesc acei ani,
atât timp cât vreau să trăiesc?
încercarea de a vorbi
despre ce s-a întâmplat
e deja o minciună, ce-a fost
e de nedescris şi de neîndurat"

aşa gândeam acum un an,
între timp lucrurile s-au schimbat

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O femeie de calitate

Fără pereche în bună creştere şi frumuseţe,
o doamnă delicată şi-a găsit refugiul
în această vale uitată de lume.
Ea este de familie nobilă,
dar toată avuţia i s-a risipit;
acum trăieşte ca iarba şi ca arborii.
Când centrul administrativ a căzut în mâna rebelilor,
fraţii ei au fost condamnaţi la moarte;
originea şi rangul nu mai valorau nimic - - -
nu a fost lăsată măcar
să adune şi să le îngroape oasele.
Oamenii se întorc repede împotriva celor
pe care i-au slujit şi cărora le-a trecut vremea - - -
norocul este flacăra unei lămpi

aplecându-se sub bătaia vântului.
Soţul e un tip frivol
care şi-a găsit o altă femeie frumoasă.
Chiar zorelele, deschizându-şi floarea în fiecare seară,
sunt un exemplu de constanţă pe lângă el;
asta în timp ce raţele mandarin
dorm întotdeauna cu partenerii lor.
Însă el are ochi numai
pentru zâmbetul noii lui femei,
iar urechile îi sunt surde
la plânsul primei soţii.
Sus, în munţi,
apa de izvorului este limpede ca adevărul,
dar când ajunge la şes
este îngălbenită de mâlul de clevetirilor.
Servitoarea ei se întoarce cu câţiva bănuţi –
tocmai i-a vândut perlele;
doamna cară ramuri de iederă
pentru a astupa găurile acoperişului spart.

Florile pe care le culege
nu sunt pentru părul ei,
iar cele câteva conuri de pin
sunt remediul amar împotriva foamei.
Mânecele albastre ale rochiei
sunt prea subţiri pentru a-i ţine de cald.
Acum, la căderea serii,
se sprijină de un bambus înalt.

poezie de Du Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin tunelul de tăcere

(cărarea-i pierdută)

1.

împărţim din durere
aşa cum împărţeam înainte ţigările

în sufletul nostru
florile iubirii
fac încă seminţe

cuvintele-şi lasă neputinţele-n faţa durerii
unde vezi un scaun liber
acolo eşti tu
unde sunt două
acolo suntem noi
şi dacă-s mai multe libere
tot noi suntem
pentru că împreună
le ducem pe toate

un ţiuit ca de greier
se joacă pe creier
taci şi ascultă
ai auzit?
vreau să mă asigur
că nu-i doar o părere
o iluzie

2.

sensul vieţii
se zice că-l afli
pe întuneric

depănăm firul
prin labirint
într-o direcţie necunoscută

dorul se face nod tare
de nedestrămat

în 17 minute
vin să te iau la dig
acolo-i locul crescut
din versul acela cu cerul
şi cuibul de lebădă

3.

însemnări pe scări
ochi verzi, gânduri albastre
fericirea cu dezastre

I still consider myself a true novice

- mai caută o dată
- bine, aşteaptă un pic

chestia aceasta-i prea de tot
My work has just begun.

4.

din când în când
mă bate aşa
câte un gând
să fac câte-o rătăcire
prin locurile pe unde
cărarea-i pierdută
pentru că pe acolo
nu prea ajunge picior de om
doar năluciri de zbor şi arătare
făcând din zbor să crească umbruţa de răcoare

treaptă după treaptă
scară după scară
spre seară

în ziua aceea de vară...
ne-am plimbat toată ziua prin soare
la mare-am ajuns doar înspre seară
ne-am oprit pe plajă la Pescărie
aceeaşi mare albastră-verzuie
ca la Eforie

5.

portret între niciodată şi întotdeauna
face împreună cu noi socotelile-n care
esenţialul doar există
nu se exprimă
pentru că aşa este el
inexprimabil

în pasul piticului
pe urmele uriaşului
un maestru al nimicului

6.

Prin tunelul de tăcere, cere, cere
Un ecou, ou, ou, ouuu
Ca un val, val, vaaal
Nou, nou, nouuu
Vine, vine, vine
Ca un munte de durere
Nu ca un munte
Chiar un munte
Munte, munte, munteee
În care cântă paseri din nunta viselor

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Mine...

Despre mine n-am ce zice,
Deşi ar fi multe de spus.
Sunt inteligent pot zice,
Dar uneori prost dispus.

Despre mine nu mă laud,
Pentru mine faptele vorbesc.
Invidioşii de mă strigă, nu-i aud,
Pe nevoiaşi da, şi dacă-mi şoptesc.

Despre mine ar fi multe de scris,
Multe lucruri, bune sau rele.
Realitatea nu-i deloc un vis,
Am fost prezent prin clipe grele.

Despre mine ca să spun,
Reprezint atât de multe.
N-am gânduri aşa inculte,
Un filozof destul de bun!

poezie de Ovidiu Kerekes (5 aprilie 2014)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul va avea mai multă linişte. Cel rău şi zgârcit nu dă nimic niciodată, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar dacă aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Dacă ne vom uita în jurul nostru, vom vedea că nimic nu trăieşte doar pentru sine. Până şi un copac obişnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puţin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Corynna
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ochii închişi

îi zâmbesc lumii fără nimeni
prin fereastra
deschisă pentru o metaforă ce se ofilise
nu mă mai tem de şarpele casei chiar dacă
într-o zi s-ar sprijini în ea
el nu ştie dar locuieşte în mine
ca un vis credincios
în sublimul neliniştilor mele

în orizontul apropiat îmi iau locul
mă cuibăresc lângă mine
în faţa ferestrei de la mansardă sunt eu surâd
am zece degete albastre şi ochii din căprui au devenit în stropii de ploaie
verzi frunze lipite de geam
curioase
cât e înlăuntru de toamnă
şi nu-i
nu-i nicăieri cel ce moare
sub ochii închişi brăzdează câmpuri pentru margarete

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!