Pescari visând

Nu mai am demult nici un fel de scop...
De aceea zilele mele sunt atât de liniştite;
toate sunt la fel, se-înalţă şi coboară
ca plutele de la undiţele unor pescari căzuţi în reverie...
pescari care-au uitat întru totul de ce-au venit aici.

Stau aplecaţi peste balustrăzile podului,
uimiţi de uşurinţa cu care
pot contrabalansa golul
din vieţile lor...
gol care pare să-i fi ameninţat dintotdeauna.

Ochii lor sunt închişi, genele
încremenite, feţele
atât de calme şi de subţiri
încât, în mod sigur, Infinitul se poate
plimba printre ele cum îi place.

poezie de Josef Tomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Experienţa arată că acei care sunt cei mai tulburaţi de pasiunile lor nu sunt acei care le cunosc cel mai bine şi că ele sunt din acele percepţii pe care strânsa legătură care există între suflet şi corp le face confuze şi obscure.. Ele se pot numi şi sentimente, deoarece sunt primite în suflet în acelaşi fel ca obiectele simţurilor exterioare şi nu sunt cunoascute de el în alt mod. Dar ele se pot numi şi mai bine emoţii ale sufletului, nu numai pentru că acest nume poate fi atribuit tuturor schimbărilor care se petrec în el, adică tuturor diferitelor gânduri care îi vin, ci în special pentru că, din toate felurile de gânduri pe care le poate avea, nu există altele care să-l tulbure şi să-l mişte atât de puternic ca aceste pasiuni.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna, noaptea

Tăind ferestre-n pădure
soarele toarnă sânge
în lampă.

Stau tăcut
în satul unor oameni
al oamenilor mei care-l locuiesc.

Totul este la fel cum era.
Totul este păstrat
pe feţele oamenilor
generaţie după generaţie.

Sunt o fântână
săpată de strămoşii mei
pentru odraslele lor.
Toate suferinţele vin din apele mele adânci şi tainice.

poezie de Hai Zi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt poate singurul care a priceput dimensiunea shakespeare-ană a fiinţei tale, precum îmi place să cred că eşti singurul care ai pătruns incurabilul trecerii mele printre dobitoace. Îţi scriu din oraşul în care toate îndoelile sunt permise, şi care adaugă umbrelor mele un parfum de cangrenă. Sunt fericit că pot să stau aici singur, neînchipuit de singur, şi că sunt departe de Balcanii în care numai tu justifici apariţia soarelui. Cu vechea dragoste, a lui E. Cioran.

Emil Cioran în scrisoare către Petre Ţuţea (25 noiembrie 1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt moştenitorul faptelor mele ( extras )

Sunt sigur că-ntr-o zi voi fi un moş; nu pot evita îmbătrânirea.
Sunt sigur că mă voi îmbolnăvi; nu pot evita boala.
Sunt sigur că voi muri; nu pot evita moartea.

Voi fi separat şi îndepărtat de tot ce îmi place şi iubesc.

Eu sunt proprietarul faptelor mele, moştenitorul lor;
faptele sunt pântecul din care-am izvorât,
faptele sunt relaţiile mele, faptele sunt protectorii mei.
Sunt moştenitorul tuturor faptelor pe care le săvârşesc,
bune sau rele.

poezie de Upajjhatthana Sutta, text budist, cca 500 î.e.n., traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În înălţimi sunt păsări cu ochi atât de viu

În înălţimi sunt păsări cu ochi atât de viu,
Încât fără de teamă privesc oricând la soare;
Dar altele nu-ndură lumina-i sclipitoare
Şi ies, la ceasul nopţii, din cuibul lor, târziu.

Şi sunt şi fluturi care se-apropie cu dor
De focul ce sclipeşte, crezând c-o să-i aline;
Dar focul le aprinde aripile lor fine...
Vai! locu-n lume nu mi-e decât în rândul lor!

Căci nu-s atât de tare să-ndur lumina vie
A mult iubitei mele, nici să m-ascund nu ştiu
Prin colţuri de-ntuneric adânc, la ceas târziu.

De-aceea simt destinul mereu cum mă îmbie,
Cu ochii slabi şi umezi, la Ea să mă tot uit,
Deşi c-am să mă mistui în focul ei, nu uit.

sonet de Petrarca din Sonete (1959), traducere de Sebastian Lascăr
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni pescari la malul mării

Se întâlnesc acolo în fiecare dimineaţă... în fiecare zi a anului.
Se adună la capătul digului... cu toate sculele lor de pescuit.

Uneori se salută unul pe altul strigându-se pe nume.
Uneori doar îşi zâmbesc...
Uneori fac numai un gest cu mâna...
un semn cu ochiul sau din cap.

În vreme ce pun momeala-n cârlige şi aruncă firele
sporovăiesc fără contenire – despre vieţile lor,
despre familii, iar uneori despre pescuit...
aceşti bătrâni pescari de la malul mării.

De-i întrebi, dacă-au pierdut o zi de pescuit vreodată,
ei îţi răspund de-îndată...: " Noi? Niciodată."
Sunt fericiţi dacă prind vreun peşte,
iar dacă nu, împăcaţi.
Pentru că deşi pescuitul i-a adus împreună,
din câte simt eu,
aici este vorba mai mult decât despre pescuit –
aceşti bătrâni pescari de la malul mării...

poezie de Jim Yerman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari de suflete

Inima doare...
Nimeni nu ştie cât!
Au venit pescari de suflete
Să prindă perlele existenţei..
Talpa frământă neputincioasă durerea.
O udă cu sânge...
Sufletul plânge!
Braţele se întind ca o caracatiţă
Pe catafalcul cunoaşterii.
Unde sunt oamenii?!
Un mediu acid care nu se mai poate numi Umanitate...
Toxic destin viitorul planetei
Va contopi.
Va răsări un deşert al tăcerii
Şi moarte...
Nu vor mai exista verbe,
Nici noapte, nici zi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi voi doi aici?
Jen: Doar savurăm arta dansului de salon.
Penny: Nu v-am spus că voi doi sunteţi talente înnăscute? Mult mai bine decât ăştia doi şi au fost aici toată săptămâna. Dar voi doi aţi fost împreună, nu?
Jen: Ă... nu acum, bine?
Penny: Am dreptate, nu-i aşa? Aţi fost împreună, nu a mers. Dar apoi aţi trecut peste toate neînţelegerile şi acum aveţi încredere unul în celălalt, nu? Se vede din modul în care dansaţi. Se vede că există încredere. Ăştia doi pe de altă parte...(Arată spre Joey şi Pacey care dansazează) O cu totul altă poveste. Uită-te la ei. Uită-te la... poziţia lor, la tensiunea din braţele lor...
Pacey: E vreo problemă?
Penny: Ce am spus eu despre corpurile care se ating?
Joey: Nu, îmi pare rău.
Pacey: Nu o să se întâmple asta, bine?
Penny: Sigur... vedeţi la ce mă refer? Se observă ostilitatea, cum sunt plictisiţi unul de celălalt, ca să nu mai vorbim de cearta continuă şi de strigarea pe numele de familie. Sigur sunt în fazele de început ale unui ritual de împerechere a unor nebuni.
Pacey: Ce?
Joey (râde): Ai înţeles greşit, cucoană.
Penny: Pe bune? Aşa să fie?
Pacey: Da, întru totul.
Joey: Nici că ai putea greşi mai mult.
Penny: Bine. Este destulă tensiune sexuală încât să dea naştere unui sărut. Nici nu-mi amintesc ultima dată când am văzut pe cineva dansând atât de prost... serios...
Dawson: Stai aşa, crezi că, doar pentru că nu ştiu să danseze, ei doi...?
Penny: Este o teorie pe care am îmbunătăţit-o după ani de experienţă... dacă două persoane dansează atât de prost, atunci sunt nebuni unul după celălalt... dansul nu minte.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Certitudini

Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

poezie celebră de Walt Whitman
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte mai aveam câteva lacrimi de povestit

dar acum nu mai am nimic
nici măcar de pierdut
totuşi îmi este atât de linişte
un fel de calm ancestral
numai bun pentru a trece dincolo

sentimentul că sunt doar al universului
mă sprijină să visez cu totul altceva
nu tu case nu tu maşini nu tu raiuri nu tu eve
nimic din lumea materială şi zbuciumată
visez doar figuri geometrice tridimensionale
piramide cuburi paralelipipeduri elipse sfere şi...
ceva ce pare a fi o regulă mă cuprinde cald
e prima regulă pe care nu vreau să o desfinţez

unde naiba îmi este răzvrătirea doamne
nici măcar nu mai strig întrebarea asta dementă
o rostesc aşa de rar
şi parcă dincolo de orice gând
într-un fel atât de rotund
ca pe un cântec încă necântat

de parcă aş fi translucid şi lipsit de substanţă
trec prin mine toate aceste forme
atât de regulate
încât le pot învăţa pe de rost
dintr-un singur punct
apoi lipesc genele de un poliedru ciudat
şi nu mă mai satur de sărit într-un picior
dintr-o lume într-alta
ca şi cum aş avea o inimă de atlet universal

râd de parcă mă gâdilă infinitul în talpă
chiar nu mai ştiu la ce foloseau lacrimile

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu! Nu sunt deloc modest, dar nici nu mă prefac; de obicei, sunt sincer, foarte sincer. Şi doar atât. E adevărat, nu-mi place să fiu lăudat, dar nici criticat. În general, nu-mi place să se vorbească despre mine, să se comenteze pe seama mea, dar nu pot evita să se întâmple astfel. Şi de fapt, sunt aşa cum sunt şi n-am ce face, pentru că ăsta sunt eu, iar dacă celorlalţi nu le place, treaba lor, cu atât mai rău pentru ei, pentru că nu intenţionez să mă schimb, rămân aşa cum sunt: Un Don Juan faimos sau nu, un matematician celebru sau nu, preferatul domnului director sau nu... Asta e! Ăsta sunt eu: Lucian Enka. Şi atât!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

fericire

Fericirea are o poveste care nu este povestea obişnuită; ea este confuzia memoriei cu uitarea: amintiri ale unor episoade atât de dense încât sunt şterse de însăşi perfecţiunea lor, încremenite într-o estompare veşnică...

definiţie de Pascal Bruckner
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deosebirea dintre majoritatea oamenilor şi mine constă în aceea că la mine "pereţii despărţitori" sunt transparenţi. Este particularitatea mea. La alţii sunt adesea atât de groşi încât nu văd nimic îndărătul lor — şi asta-i face să creadă că acolo nici nu se află absolut nimic. Eu percep întrucâtva procesele ce se derulează în fundal, ceea ce-mi conferă o siguranţă lăuntrică. Cel care nu vede nimic n-are nici siguranţă şi nu poate trage concluzii sau nu se încrede în propriile concluzii. Nu ştiu ce a declanşat faptul că eu pot percepe fluxul vieţii. Pesemne că a fost însuşi inconştientul. Poate că au fost visele mele avute atât de devreme. Ele mi-au determinat evoluţia de la bun început.

citat celebru din Carl Gustav Jung
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, astea sunt toate hărţile tale?
Nistor: Da, şefu', astea sunt cele terminate. Mai am unele începute, dar nu sunt gata. O să le termin în curând şi pe acelea. De ce, şefu'? Nu sunt bune?
Lucian: Ba da, mă, nărodule, în mare măsură sunt foarte bune, arată bine, sunt bine realizate, detaliate, cu toate elementele necesare... Dar se putea şi mai bine de atât. Adică, priveşte şi tu, Nis! Ce fel de hărţi sunt acestea, oare? Şi ce fel de geograf mai eşti şi tu?!
Nistor: De ce, şefu'?! Ce anume nu e bine? Eu n-am greşit nimic, serios. E totul corect. Foarte corect, din orice punct de vedere.
Lucian: Oare ce nu e bine, mă?! Nimic de zis, nu vreau să te critic, ai lucrat mult la ele, se vede, sunt foarte bine realizate şi sunt convins că sunt foarte corecte, dar unde sunt denumirile?! Un bun geograf ar fi pus toate denumirile la locul lor! Iar tu ai pretenţia că ai fi un bun geograf, nu?!
Nistor: Păi... Care denumiri, şefu'?!
Lucian: Cum, care denumiri, mă?! Toate! Ai mai văzut tu pe undeva hărţi fără denumiri?! Eu, unul, nu! Deci, cred că ar trebui să le pui şi tu la locurile lor... Nis, chiar şi aici, pe Proxima, toate au denumirile lor specifice: străzile, aleile, parcurile, restaurantele, clădirile, tunelele subterane sau cele de legătură cu exteriorul, cercurile colorate, râurile artificiale, munţii etc. Totul are o denumire proprie, doar e normal să fie aşa.
Nistor: Serios?! Au denumiri? Păi... Nu ştiam.
Lucian: Acum ştii! Deci, ai face bine să le afli şi să le pui la locul lor, pe toate. Dar să nu le scrii de mână, că altfel strici toată frumuseţea acestor hărţi, cu scrisul tău indescifrabil! Oricum, fără denumiri, ce fel de hărţi mai sunt şi acestea?!
Nistor: Ai dreptate, şefu'.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am sentimentul că, până când nu vom aduce o nouă cultură, prin care atât femeile din Est, cât şi femeile din Vest să-şi poată dezvolta respectul de sine şi să se poată exprima în aşa fel încât să creeze înalte standarde morale pentru societatea lor, nici femeile din Est, nici femeile din Vest nu se vor putea ridica la statutul deplin al feminităţii lor. Potrivit acestui statut, dacă femeile sunt respectate pentru calităţile feminităţii lor, înţelegând aceste calităţi potenţiale şi modul în care femeile îşi pot spori prin educaţie autoritatea, ele se vor bucura de protecţie şi vor furniza, la rândul lor, protecţie pentru societate.

citat din Shri Mataji Nirmala Devi
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e atât de frică

De-a oamenilor vorbă mi-e atât de frică.
Ei totul spun atât de evident:
Asta e casă, ăsta-i câine violent,
aici este-nceputul şi-acolo sfârşitul se ridică.

Mi-e frică şi de gândul lor şi de badjocură mereu
ei ştiu tot ce va fi şi tot ce-a fost;
şi orice munte lor le pare fără rost;
grădina binelui şi-al răului vecină e cu Dumnezeu.

Vreau să mă lupt, vreu să le spun: lăsaţi-le ştiute.
Îmi place să aud cum lucrurile cântă.
Voi le atingeţi: ele sunt nemişcate şi mute.
Voi omorâţi întreaga vrajă sfântă.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poemele timpurii (Rugăciunea Mariei faţă de Maria), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru unii, fericirea e o senzaţie atât de neobişnuită, încât, în clipa când ajung s-o cunoască se neliniştesc; noua lor stare îi pune pe gânduri; nimic asemănător în trecutul lor: e prima oară când părăsesc confortul nenorocirii. O lumină neaşteptată îi face să tremure, ca şi cum sori le-ar străluci pe degete – să lumineze raiuri fărâmiţate. De ce această fericire, de la care-şi aşteaptă izbăvirea, ia o asemenea înfăţişare? Ce-i de făcut? Poate nici nu le aparţine, poate a dat peste ei din greşeală. Descumpăniţi şi fascinaţi deopotrivă, încearcă s-o asimileze, s-o posede, dacă se poate pe veci. Dar sunt atât de puţin pregătiţi pentru fericire, încât, ca să se bucure de ea, sunt siliţi s-o grefeze pe vechile lor spaime.

Emil Cioran în Ispita de a exista, Deşeuri de tristeţe
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesagerii negri

Există-n viaţă lovituri, atât de puternice... Eu nu ştiu!
Lovituri ca mânia Domnului; şi-n faţa lor un pustiu,
refluxul a toate care-au cunoscut suferinţa
se scufundă-n fântâna sufletului... Eu nu ştiu!

Nu sunt multe; dar sunt... Ele deschid răni întunecate
pe cele mai feroce chipuri şi mai viguroase coapse.
Poate-s caii de lemn ai barbarului Attila sau mesajele
negre-ale Morţii, explodând în noi ca nişte capse.

Ele-s căderile-n din suflete-ale tuturor Hristoşilor,
ale unor adorabile credinţe pe care Soarta le huleşte.
Acele lovituri însetate de sânge... trosnituri
ale unei pâini care din uşa cuptorului ne pârjoleşte.

Iar omul... Sărmanul... sărmanul om! El îşi întoarce ochii,
ca şi cum cineva, atingându-l pe umăr îl cheamă pe nume;
îşi întoarce ochii înnebuniţi – şi toate pe care le-a trăit,
un izvor de culpe,-n priviri încep să i se-adune.

Există-n viaţă lovituri, atât de puternice... Eu nu ştiu!

poezie de César Vallejo, 1892-1938, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edith Conant

Pe locul acesta adăstăm – noi, aducerile aminte,
Cu privirile plecate pentru că nu ne place să citim:
"Iunie, 17 - 1884, vârsta 21 de ani şi 3 zile".
Acum toate s-au schimbat,
Iar noi – noi, memoriile stăm aici singure, nouă înşine suficiente,
Nici un ochi nu ne zăreşte, nu este conştient de prezenţa noastră.
Soţul tău este mort, sora ta îşi trăieşte viaţa departe,
Tatăl tău este înconvoiat de ani;
El nu-şi nu mai părăseşte ograda şi, oricum, te-a uitat demult.
Nimeni nu-şi aminteşte faţa ta deosebită,
Vocea ta melodioasă!
Şi cum cântai în dimineaţa aceea în care te-a lovit nenorocirea,
Cu un farmec sfâşietor, cu o tristeţe cutremurătoare! –
Chiar înainte de moartea ta şi a copilului.
Toate au fost uitate, dar nu de noi, amintirile,
Pierdute de lume.
Toate s-au schimbat în altceva, mai puţin râul şi dealul –
Care totuşi s-au schimbat şi ele.
Numai soarele fierbinte şi stelele tăcute sunt la fel.
Iar noi – noi, memoriile, stăm aici de veghe,
Cu ochii închişi de spuza lacrimilor –
Într-o incomensurabilă, nesfârşită extenuare.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!