La urma urmei fiecare cer are propriul întuneric. Dar cred că Dumnezeu răsărise cumva odată cu gândul primului fir de lumină blândă. Şi când nu mai puteam îndura greutatea ruşinii, ne spovedeam în sine cu smerenie şi se trăgea cortina în tăcere, fără aplauze. Unii se întorceau pe şcenă mai buni, dădeau totul şi plecau cu mâinile goale şi inima plină de liniştea iubirii. Alţii aveau braţele încă pline cu flori, ovaţii şi recunoaştere nesfârşită. Însă tot nu-i cunoştea nimeni, dincolo de măşţi. Tragic sentiment trebuie să fi avut acela, acostat cumva de un amalgam de suflete dar în sine atât de sărac şi de singur. Îi găseam pe toţi flămânzi de iubire. Dar oare câţi dintre ei întâlniseră deja fericirea?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezentu-i numai o răsuflare de şoaptă strânsă în pumnii hazardului cu ardoare şi simple fericiri. Pentru unii e dar, conştiinţă şi nesfârşită recunoaştere iar pentru altii nimic mai mult decât ce-i cuvenit. Din sine, fără stăruinţă şi restricţii impuse propriului suflet, spre evoluţie.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne apropiam de esenţa gândurilor atrase într-un contrast variabil. Fără să ne complacem în cotidian şi înţelegând firul raţiunii, tăinut în explicaţii inutile, mâinile şi-au înlănţuit atingerea într-o ultimă amintire. Clipele aveau cerul lor firav, stingher şi plin de senin. Iubirea era menită să trezească din moartea uitării tot acest amalgam de emoţii intense, suprimate constant sub greutatea trecutului. Eram goi si flămânzi de regăsire, în lumina proaspătă a răsăritului. Abia dacă puteam auzi pulsul slab al dorului, alipiţi de nevoile celuilalt, fără pic de independenţă. Pierdusem scânteia pe drum sau poate istoviţi şi dornici de odihna inimilor sărace, am lăsat-o garanţie zilei de ieri. Dar ea n-a mai venit la întâlnire, felinarele şi-au zăvorât flacăra de ceară şi noi am rămas orbi, căutându-ne neîncetat. Unul pe altul sau fiecare pe sine insăşi, înlesnind convingerea esenţială că nevoia de apartenenţă şi vis poate fi uneori mai presus decât glasul cald al inimii.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai conteneam să-l ascult. Tăcerea mi-era răsfrântă în ecouri şi noaptea păşea graţios peste clipele târzii. Avea urme de tocuri în suflet şi parfumul trupurilor avute într-o doară, îi rămăsese încă impregnat în gânduri, ca o amintire savurată în taină, ca o piesă de teatru jucată pe scena vieţii, fără aplauze. Purta în priviri toate păcatele, şi-n palme inima mea străină de suflete călătoare, goală de sine si plină de el, până la nebunie.

Andreea Palasescu (25 octombrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân devotată iubirii de oameni până la ultimul inspir. Pun la bătaie tot ce am, fără frici, incertitudini sau insuficienţe. Dau tot, chiar dacă acest infim tot, într-un paradox, nici nu zăreşte desăvârşirea. Sunt recunoscătoare pentru suferinţă, e bun de preţ, trece cu mine toate graniţele atribuite simplei empatii.
Suntem datori cu sacrificii, implicare, devotament şi loialitate. Ore câştigate, validări, mâine ascuns într-o rugăciune printre dinţi de timp. Nu-i o garanţie dar dacă nu dăruim fără reţineri grăuntele nostru de efemer n-are nici un rost.
Mi-e dor de oameni şi de Dumnezeu. Deşi cumva ştiu că ne ţinem strâns de mână, dincolo de ceruri şi lut. Nu ca să fim la adăpost de uitare ci mai curând că să ne purtăm în palme, cu blândeţe, fiorul de iubire din suflete...

Andreea Palasescu (7 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La răscruce de vânt şi schimbare, s-a oprit să-şi odihnească inima mică. Mirosea a salcâm... mugurii de alb şi primăvară răsăreau din geana soarelui pe întinderea oglindită in flori de văzduh. Era furtună în priviri şi lumea se pierdea în atâtea frici şi adânc de întuneric. Ce era omul fără pace şi mângâieri, fără iubire şi angajament în regăsire de sine? Ce era omul fără recunoaşterea nimicului şi dorul de împlinire a menirii sale, în Mâna plină de Har a Lui Dumnezeu?

Andreea Palasescu (20 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar la început a fost cuvântul? Da. Şi uită-te şi tu ce dezastru, că după aceea ca şi acum nimeni nu a mai putut tăcea. Oare nu cumva la început era Dumnezeu? Oare nu cumva ca gândul şi implicit cuvântul să apară, tu trebuie să fii? Află această existenţă golită de gânduri şi cuvinte şi vei cunoaşte adevărata libertate nemuritoare. Pentru că tot ceea ce cunoşti prin cuvânt e doar o gâlceavă interminabilă a minţii ce îţi fură pacea! Tu nu eşti mintea!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între Ani!

A mai trecut un an fără să vrem,
Am făcut şi facem tot ceea ce putem,
Ca să ne fie drumul vieţii cât mai uşor,
Pentru unii drumul lor parcă-i un zbor.

Copiii vor repede ca să crească,
Bătrânii şi-ar dori să întinerească,
Noi, ceilalţi, nu avem timp să ne gândim,
Dar ne-am dori, tineri mereu ca să fim.

Copiii cresc repede fără să ştie,
Bătrânii se gândesc, dincolo cum o să fie,
Noi mergem înainte purtaţi sau nu de val,
Dar unii dintre noi, nu mai ajung la mal.

Iată-ne ajunşi în ziua dintre ani,
Ziua în care uităm că avem duşmani,
Majoritatea vom petrece şi fără mulţi bani,
Mulţi, dar nu toţi vor apuca noaptea dintre ani.

Cu toate acestea, eu vă îndemn la iubire,
La cât mai multă înţelegere, pace şi fericire,
Să încercăm să fim mai buni în fiecare an,
Şi fiecare dintre noi să ajute, chiar şi pe duşman.

Viaţa este calea spre eternitate,
Şi fiecare an este un pas,
Câţi oare dintre noi, în realitate,
Ştim cât timp sau paşi, ne-a mai rămas?

poezie de Ovidiu Kerekes (31 decembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar unde mai exact este Dumnezeu? Nu este el Atotprezenţa din tot şi din toate? Atunci nu este şi în tine? De ce s-ar ruga degetele între ele, nu cumva le leagă aceiaşi mână? Ca să îl poţi orbi pe om cu religia trebuie mai întâi să îi creezi falsul şi acutul sentiment că e desprins de el. Tu unde şi când te-ai desprins de Dumnezeu? Fără separarea hipnotizantă autoindusă de gând care mai este rolul credinţei, religiei, dar al rugăciunii? Lasă gândul deoparte şi vei vedea că dintotdeauna şi pentru totdeauna doar Dumnezeu există, separarea indus de naştere şi moarte va muri odată ce gândul va sucomba. Încetează să îi mai dai crezare minţii şi când acesta va fi înghiţită de vid doar Dumnezeu va mai rămâne din tine.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu este lumină, bunătate, blândeţe. Mai presus de întuneric, felurite ispite care mustesc în noi în fiecare clipă de soare. Poate tot şi toate. Nu renunţă la sufletele noastre, e ancoră, far şi călăuză în moartea uitării şi a păcatelor. Când plângi, Dumnezeu îţi şterge lacrimile, te ridică din adâncul suferinţelor, pierderilor, deznădejdei. Pleacă la luptă alături de tine prin îngeri cu aripi de Cer. E definiţia curajului, celor mai mari şi alese virţuiţi, Adevăr şi nemărginită Înţelepciune. Dumnezeu este mesajul dăruirii de sine, în toate formele, iubire extraordinară, inepuizabilă. Dacă sufletul ar înţelege chemarea aceasta de Har ar căuta doar să-şi stingă setea nebiruită de esenţă.
Port cu mine dor de Dumnezeu. Sunt puţin şi dau puţin dar am un bob de credinţă şi cer iertare.
Ştiu că deşi uneori rătăcim drumul, Dumnezeu nu ne pierde şi aşteaptă întoarcerea noastră Acasă.

Andreea Palasescu (31 octombrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină din Rai

Lumină din Rai prin gânduri uitate
Şi oameni cuprinşi de-ale vieţii păcate,
Tu, Tată Ceresc, nesfârşită iubire
Azi mângâi un suflet c-o dulce privire...

De-ar fi să spăl Doamne picioarele Tale
Asemeni Mariei sa capăt iertare...
Copilul de-altădată să te găsească iar,
Prin întuneric veşnic, te caut în zadar...

Cuvintele mele sunt reci şi deşarte
Dar Tu, c-o mângâiere ce-mi cade peste pleoape
Mă ierţi mereu Părinte şi nu cunoşti mânia
Când eu păcătuind, tot caut veşnicia.

N-am meritat o clipă, un strop de fericire,
Dar totuşi l-am avut prin Sfânta Ta iubire,
Şi mi-ai mai dat un înger... dar eu l-am izgonit
Cu-aceleaşi gânduri false din suflet ponegrit.

Lumină din Rai coboară peste noi
S-aducă iar căinţă, să vindece nevoi,
Atât că n-o vedem si ne pare în van
Dar ea e tot acolo, in fiecare an.

Fecioară adorată, din pântecele Tău
Se naşte-Nvăţătorul biruitor de rău
Se naşte din iubire, din lacrimi ca de ploi
Şi-ţi mulţumim iar TATĂ, că ai grija de noi!

poezie de Andreea Palasescu (august 2014)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea uitării la marginea mării

Răsărise luna şi murise timpul
Ce frumoasă noapte plină de tăcere
Se-auzea doar marea sărutând nisipul
Valul care vine, valul care piere.

Luna răsărise, dar murise valul
Niciodată marea nu va mai visa
La străine ţărmuri părăsindu-şi malul
Şi-o credea nisipul pe iubita sa.

Răsărise luna şi murise marea
Şi plângea nisipul sărutat mereu
Îţi ador sărutul şi-ţi urmez chemarea
Şi te cred iubito ca pe Dumnezeu...

S-a sfârşit povestea şi ne-am dat uitării
Mai puteam o viaţă să trăim în doi
Ce păcat iubito că la ţărmul mării
Luna răsărise, dar murisem noi.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

mi închipui că Dumnezeu e pretutindeni. În răsărit şi amurg, pe câmpii de maci, în smerenie şi simplitate. Dumnezeu este într-o răsuflare de clipă, la adăpostul sufletelor firave, în oameni efemeri, flămânzi de veşnicie şi rugăciune sinceră. Merge la pas de taină, nu clipeşte, iartă şi vindecă neîncetat. Devine palpabil mai cu seamă în străinii care vin şi pleacă din vieţile noastre cu desaga plină de lecţii şi amintiri.
Dumnezeu e căldura unei mângâieri, zâmbetul unui prunc, mâna întinsă din neant tocmai când existenţa de sine se prăbuşeşte. Lucrează neoprit, ascultă, înţelege, pregăteşte atât ziua de mâine cât şi plămada noastră de lut pentru ea.

Andreea Palasescu (31 octombrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

CONDAMNĂM... (H)

Condamnăm habotnicia altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm hahalerele, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e hahaleră...
Condamnăm oamenii haini, dar niciunul pe sine că e hain...
Condamnăm haimanalele, dar niciunul pe sine că e haimana...
Condamnăm hapsânii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e hapsân...
Condamnăm hăbăucii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e hăbăuc...
Condamnăm oamenii hâzi, dar niciunul pe sine că e hâd...
Condamnăm hidoşenia altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm hienele, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e hienă...
Condamnăm hoţia altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm hrăpăreţii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e hrăpăreţ...
Condamnăm huliganismul altora; cu al nostru ne înţelegem bine...
Condamnăm hulitorii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e hulitor...
Condamnăm hulpavii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e hulpav...

George Budoi în Calităţile şi defectele în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi satire (2 august 2008)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

I-am spus că în definitiv oamenii se construiesc reciproc. Şi există cumva dincolo de aparenţe şi evidenţe realitatea unei investiţii pe care sufletele o poartă cu sine definitiv prin umbre de trecut, pretutindeni. Nu-mi plac impostorii. Nu pentru că sunt egoistă, capricioasă şi probabil ispitită adesea de impulsul unei vanităţi neglijate. Nici pentru că încă ridic ziduri înalte de tăcere surdă ca să-mi fie la adăpost peticul de emoţie strivită. Nu vreau să fiu altfel. Pun la bătaie tot ce am, în câmpul acesta de incertitudini, bune şi rele, amalgamul ostenelilor mele, în pragul bătăilor de inimă bună. M-ai învăţat că oamenii trebuie să încerce necontenit să fie. Nu trecători simpli sau vânzători ambulanţi de minciuni ieftine. Să fie o fărâmă de tot pentru menirea lor într-o existenţă superficială a iubirii flămânde de reciprocitate. E drept că mi-ai spus să păstrez ceva şi pentru mine dar simt până dincolo de înţeles vădit, că fericirea aceasta a dăruirii fără limite mă ajută să înving efemerul. Nu mă condamna! Sau dacă-i musai câteodată, lasă la o parte raţiunea şi priveşte-mă în adânc de suflet. Las uşa deschisă...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că e important să rupi fărâme din tine şi să le împleteşti cu grijă în cugete blânde sau în adâncuri de suflet sărac în simţiri şi avid de iubiri netrăite. În esenţă, omul este dăruit lumii, cu scopul primar de a întregi energia divină, cultivând binele cu fiecare atom de adevăr, cu micile hibe care definesc perfectiunea într-un amlagam de emoţii menite să transforme constant, propria viziune asupra vieţii, într-un mic Univers. Încă nu puteam înţelege dacă dorinţa de a înfrunta frica, sub toate formele ei, hulpave şi năucitoare ar fi constituit întâi un act de curaj şi mai apoi progresiv, o virtute meritată. Voiam doar să-mi odihnesc gândurile aglomerate, visele frânte şi cerul hazardului în Mâinile pline de Har care mă purtau printr-o poveste străină. Când voi obosi, viaţa îmi va aşterne noi resurse în drum.
Cred cu tărie că omul este dator să se angajeze în lupta cu sine, consecvent şi metodic. Să nu renunţe şi să iubească intens, necondiţionat. Să se dăruiască pe sine, biruindu-se. Pentru că dincolo de orice aparenţă, la finalul călătoriei rămânem doar cu puţinul pe care l-am dăruit

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i drept oare să fiu sigură ca stai la pândă, similar cu străinii ursuzi ca să furi avantaje, clipe şi veşnicii închipuite? Nu-i drept să cred, strigând în liniştea raţiunilor că eşti un biet profitor? Fac ce vreau! Dă-mă înapoi cursului firesc, încrederilor oarbe, cu inocenţa lor pe alocuri hilara, iubirii de oameni. Sunt furioasă pentru zbuciumul nefiresc pentru încrederea pierdută la o margine de apus. Există la alţii ceva ce la tine a lipsit cu desăvârşire?
Ce gust amar... n-am fost in stare de nimic, însă tot nu-i nimic, mi-aş zice. Numai să te uit odată, să mă vindec de urmele paşilor tăi care răscolesc doar când visez şi ma trezesc din mine buimacă. Pleacă, rogu-te! Sunt dispusă chiar să fiu răspunzătoate de tot şi toate fără nici un regret. Numai să nu te mai vadă inima, plimbându-te nonşalant prin gândurile mele...(

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi Nevăzutul a creat văzutul, Nevăzutul nu îi impune nimic văzutului. Liniştea reuşeşte în tot ceea ce face, pentru că face fără să înfăptuiască. Liniştea face prin Fiire, fără să facă nimic. Reuşeşte în tot ceea ce face, fără a se mândri pentru faptul că face fără să înfăptuiască. Tot ceea ce provine din Linişte, este deja perfect, pentru că Liniştea este Perfecţiunea în Sine, care susţine totul, fără a înfăptui susţinerea. Facerea fără de a face. Căci atunci când Fiirea devine perfect conştientizată, facerea vine de la Sine şi se manifestă prin Sine - prin Unicul Sine. Şi tocmai lipsa de efort face ca Liniştea să fie veşnic odihnită, în Împărăţia Absolută. Şi tocmai lipsa de mândrie, face ca Liniştea să fie veşnic împlinită, în Împărăţia Absolută. Şi tocmai lipsa de sine, face ca Liniştea să fie veşnic eternă, în Împărăţia Absolută. Căci Liniştea nu trăieşte pentru sine, tocmai de aceea este lipsită de griji şi zgomote. Liniştea îngrijeşte de bunăstarea sunetului şi, cu smerenie absolută, există pentru a scoate sunetul în evidenţă. Ajută, fără ca nimeni să ştie că a ajutat. Aceasta este invitaţie la Linişte, pe care Liniştea o oferă sunetelor. Aceasta este chemarea Liniştii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

citat celebru din romanul Fraţii Karamazov de Dostoievski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

CONDAMNĂM... (P2)

Condamnăm pilele altora; cu ale noastre ne înţelegem bine...
Condamnăm piloşii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e pilos...
Condamnăm pisălogii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e pisălog...
Condamnăm piţigăiala altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm pizma altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm plagiatorii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e plagiator...
Condamnăm plagierile altora; cu ale noastre ne înţelegem bine...
Condamnăm plastografierile altora; cu ale noastre ne înţelegem bine...
Condamnăm plângăcioşii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e plângăcios...
Condamnăm poligamia altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm poltronii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e poltron...
Condamnăm când suntem ponegriţi, dar niciunul pe sine că ponegreşte...
Condamnăm poponarii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e poponar...
Condamnăm porcăriile altora; cu ale noastre ne înţelegem bine...
Condamnăm porcii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e porc...
Condamnăm oamenii porcoşi, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e porcos...
Condamnăm pornografia altora, dar niciunul pe a sa...
Condamnăm pornografii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e pornograf...
Condamnăm oamenii posaci, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e posac...
Condamnăm potlogarii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e potlogar...

George Budoi în Calităţile şi defectele în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi satire (2 august 2008)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

CONDAMNĂM... (B)

Condamnăm banalitatea altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm barbaria altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm când suntem batjocoriţi, dar niciunul pe sine când batjocoreşte...
Condamnăm bădărănia altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm când suntem bănuiţi, dar niciunul pe sine că bănuieşte...
Condamnăm când alţii fac băşcălie de noi, dar niciunul pe sine că face băşcălie de alţii...
Condamnăm bătăuşii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e bătăuş...
Condamnăm bârfele altora; cu ale noastre ne înţelegem bine...
Condamnăm când suntem bârfiţi; dar ne simţim bine când bârfim...
Condamnăm oamenii belicoşi, dar niciunul pe sine că e belicos...
Condamnăm beţivii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e beţiv...
Condamnăm beţia de cuvinte a altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm când alţii sunt bezmetici, dar niciunul pe sine că e bezmetic...
Condamnăm bigamia altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Condamnăm bigotismul altora; cu al nostru ne înţelegem bine...
Condamnăm când suntem blamaţi, dar niciunul pe sine că blamează...
Condamnăm blegii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e bleg...
Condamnăm boarfele, când e vorba de altele, dar niciuna pe sine că e boarfă...
Condamnăm boii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e bou...
Condamnăm bolânzii, când e vorba de alţii, dar niciunul pe sine că e bolând...
Condamnăm brutalitatea altora; cu a noastră ne înţelegem bine...

George Budoi în Calităţile şi defectele în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi satire (2 august 2008)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!