Acelaşi pici

Trăieşte ca şi cum nu ai avea nicio posesiune,
Nimic pe care imperiul minţii tale să pună sechestru.
Gol precum vântul, translucid şi efemer precum gândul.

Ce ţi se poate întâmpla rău, atunci când mergi în tandem cu potopul?
Îţi surâde norocul, dacă pe cerul minţii tale stau agăţate întrebări existenţiale,
Ca: "De unde vin?", "Unde mă duc?", "Pentru ce mă aflu aici, pe bucata asta de pământ?".

Ca un pici, pierdut de mama sa în magazinul mare,
Ce năpădit de lacrimi reci şi grele, o caută disperat printre mormanele de haine.
Aşa sunt şi adulţii, care deşi înalţi ca munţii,
Tot îşi mai plâng de milă, dezorientaţi cum e zapada atunci când vede o cămilă.

Salvarea nu stă în următorea pastilă,
Care precum un cântec de leagăn, te mai adoarme pentru înc-un veac.
Ce păcat, că ne adormim copiii din cinci în cinci secunde, în loc să-i lăsăm liberi să zburde.

Copilul interior, la fel ca cel de-afară,
Nu vrea decât să urce-n pomul minţii, să-şi urmărească de-acolo părinţii.
Gândurile nu-l doboară, stolurile de emoţii nici că reuşesc să-l dea afară.
E statornic dar jucăuş, cum găseşti în coaja de ou şi-un albuş, şi-un gălbenuş.

Priveşte cu uimire un cărăbuş, în al său veşnic urcuş, şi se-ntreabă curios:
Oare ce-l împinge de la spate?
Dac-ar fi să punem în balanţă, toate eforturile naturii adunate, oare le-ar întrece pe-ale noastre?

Oare meseria unui pescăruş, de-a zbura cu miile de mile, îl enervează cum m-a enervat şcoala cândva pe mine?
Oare căratul de greutăţi are aceleaşi efecte în cazul furnicii, cum a avut asupra spatelui bunicii?
Oare cântatul neîntrerupt al greierului, îl aduce în pragul depresiei, cum li se-ntâmplă unor artişti?

Acelaşi pici, aceeaşi inimioară ce ţi-a însufleţit corpul pentru prima oară,
Îţi stă şi acum în piept, prinsă ca o insignă de seamă.
Aceeaşi şcoală în care ai simţit pentru prima oară ce înseamnă frica de a nu o da în bară,
Îţi e acum în amintire, menţiinând vii în tine aceleaşi sentimente de ruşine, frică şi umilire.

Lumea pe care acum o numeşti matură,
Nu este decât o umbră ce stă în spatele acelui pici.
Întoarce-te aici, da, aici, de unde te strig.
Fii iar copil, întoarce-te spre soare.
Să ai corp de adult şi suflet de copil, asta înseamnă să fii un Om Mare.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Când eu nu v-oi mai fi,
Cineva lipsa îmi va simţi?
Şi de acolo de unde oi fi
Oare peste cei dragi aş putea privi?

Fără trup oare tot eu aş fi?
Aş avea aceleaşi amintiri?
Mi-ar mai păsa de cineva?
Oare toate astea ar mai conta?

Stau nopţile şi mă întreb
Destinul meu e împlinit?
Rostul meu este aici?
Oare viaţa asta e doar un test?

Când firul vieţii brusc s-a rupt,
Luminile uşor sau întunecat
Şi toate becurile sau stins,
Oare stinse au rămas?

Tot ce am fost,
Tot ce în viată am făcut
În afară de cei cunoscuţi,
Oare pentru altcineva ar mai conta?

poezie de Ciprian Ionuţ Chiricea (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă-te iubită

Nu încerca să pui sechestru pe iubire,
Vrând să o ţii doar pentru tine.
Nu arunca nimic deoparte, cotorul joacă un rol esenţial în felul cum e prinsă o carte.
Nu sta deoparte, hora e jucată atât de-un grup la unison, cât şi de fiecare-n parte.

Lasă-te iubită, asta îţi e menirea,
La fel cum lumânarea prin foc atinge împlinirea.
Nu încerca să controlezi, cu cât te vei forţa mai mult, cu atât mai puţine o să vezi.

Relaxează-te iubito, întinde-te pe spate, urmează calea desenată de ale mele şoapte.
Finalul nu e departe, însă există multe sfârşituri, şi toate sunt la fel de colorate.

Ai încercat mult timp să îmblânzeşti iubirea, s-o forţezi să facă tumbe atunci când pocneşti din bici.
Nu şi aici, unde gloanţele voinţei sunt oarbe, unde singura cale este să te predai curenţilor de aer, precum un marinar ce s-a pierdut pe mare.

Oare, nu simţi ce simt şi eu?
Oare nu-ţi simţi corpul atât de greu?

Oase şi carne ce par certate, gânduri veşnic alienate, mintea şi inima privind fiecare într-o parte.
Promisiuni deşarte, legăminte încălcate, ai trecut prin toate.
Ai fugit departe, în căutarea unui regat, al cărui împărat, să-ţi aşeze o coroană cu diamante pe cap.

Ai încercat, să te prefaci că nu îţi pasă,
Că atât timp cât ai o casă frumoasă şi tot ce-ţi trebuie pe masă, de nimic nu îţi mai pasă.
Ai fost proastă, ai îndurat nopţi reci, ce păreau a nu se mai termina vreodată, sacrificând pentru o noapte de amor nebun, tot ce te ştiai a fi odată.

Măcar de-ar fi fost dulce, acest amor ce ia mai mult decât aduce.

Te rog, nu te minţii, încetează să mai pleci, şi învaţă sa fii.

Să fii în iubire, înseamnă să mori şi să renaşti cu fiecare tresărire, cu fiecare smucire, cu fiecare bătaie de ritm a unui cântec pe care-l ştii atât de bine.
E scris special pentru tine, indiferent dacă îţi pare că nu-l vrei sau nu-ţi convine.

Poţi recunoaşte, iubirea adevărată, prin faptul că nu te lasă nicicând baltă, nu te lasă deşartă, ci dimpotrivă, din ce în ce mai plină de fiecare dată.

Aceea e iubire curată, cea care dă sens vieţii şi ţine totul laolaltă, aşa cum împinge o cauză nobilă spre victorie o întreagă armată.

O artificie, atunci când explodează şi cerul îl luminează, sclipeşte cel mai puternic atunci când e pe terminate.
Aşa că relaxează-te iubito, întinde-te pe spate, lasă totul în seama mea, pune orice grijă deoparte.

Aici nu-ţi foloseşte,
Aici viaţa nu se gândeşte, ci se trăieşte.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare sunt eu?

Oare sunt eu cea de atunci
Când ruşinată îmi plecam privirea
Oare sunt eu cea de acum
Când înflăcărată îţi caut iubirea
Oare sunt eu oare nu sunt
În mine sângele a prins sa fiarbă
Şi stau la pândă între da şi nu
Între cea de acum şi cea de atunci
Şi îmi ţes amintirile cu aţa durerii
Şi trag cu dinţii de un nou început
Mă-nfăşor în mantia uitării
Şi-mi pun ciucuri în diverse culori
Îmi aprind albastrul din suflet
Şi aştept...
Îmi împart zilele între cea de acum
Şi cea de ieri
Închid ochii şi vorbesc cu mine
Oare sunt eu cea de atunci
Oare sunt eu cea de acum
Oare sunt eu dintotdeauna
Iubindu-te pe tine...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viaţa şi moartea. Da, viaţa a fost şi acum uite, se duce, se duce şi eu nu pot să o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar este evident pentru toată lumea în afară de mine că mor şi că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile, - poate chiar acum. Acu' era lumină, acu' e întuneric. Acu' eram aici, acu' dincolo! Unde?... Eu n-o să mai fiu; atunci ce-o să fie? N-o să mai fie nimic. Şi unde o să fiu când n-o să mai fiu? Oare mor? Nu, nu vreau!

Lev Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O cursă nedreaptă

Diferenţele dintre noi par a fi atât de evidente, doar pentru că ne limităm la a percepe doar câteva elemente: potenţă financiară, popularitate, aspect fizic. Atât timp cât vom folosi aceste elemente drept repere în cursa pentru ‘viaţa ideală', vor exista învingători şi învinşi. O cursă nedreaptă, în care marea majoritate a concurenţilor pleacă deja cu minim un handicap.

Furaţi de ritmul mereu alert al acestei curse nebune după ‘succes', pierdem din vedere un lucru esenţial: faptul că viaţa se întâmplă acum.

Poate ai auzit deja despre ‘Conştiinţă', ‘Sine' şi multe alte nume ce au fost date acestei părţi fundamentale din noi. Dar ce legătură are asta cu momentul prezent, şi de ce este promovat ca fiind cel mai important lucru de către cei ce au servit de-a lungul vremii drept învăţători?

Motivul este surprinzător de simplu, putând să-l intuieşti de unul singur dacă pui pauză alergăturii pentru câteva secunde. O poţi face chiar acum, parcurgând aceste rânduri - ascultă foşnetul din jur, mulţimea de sunete ce se îmbină surprinzător de armonios, având în vedere cât sunt de diferite; priveşte cât de multe culori împodobesc ceea ce tu numeşti ‘realitate', unele reci, altele calde, unele pronunţate, altele fade, pierzându-se unele-n altele, pentru a da naştere unui tablou nepreţuit, al cărui autor nu poate fi numit; simte cum aerul îţi mângâie nările cu o atingere ca de caşmir, insuflând viaţă plămânilor şi astfel animându-ţi corpul.

Acum revino aici, la tine.

Poţi spune oare tu, cu siguranţă, că cel ce parcurge aceste rânduri, s-a născut, şi va muri?
Poţi spune oare tu, cu siguranţă, că cel ce îşi reflectă chipul în râul cu apă clară al acestor cuvinte, e condamnat la judecată?

Şi în final, priveşte-l pe acesta direct în faţă.

Oare pe chipul său, nu se-mpletesc aceleaşi culori ca cele pe care le-ai privit şi mai devreme?
Oare în corpul său, nu se joacă aceleaşi sunete pe care le-ai ascultat şi mai devreme?
Oare acei curenţi uşori de aer pe care i-ai simţit, pun vreo condiţie? Nu se dăruiesc ei oare, oricui are nevoie, indiferent de nume, limbă sau trecut? Şi dacă ei fac asta, tu de ce nu le-ai urma exemplul?

Vezi tu, prieten drag, alergătura aceea nebună, ce acum pare a fi departe, de parc-ar fi pe Lună, e doar imaginaţie - propria noastră creaţie. Ea nu există aici, unde nu ne putem întrece, pentru că paşii noştri merg la unison; unde nu putem ţipa mai tare unii decât alţii, pentru că împărtăşim cu toţii acelaşi glas; şi unde, nu mai există învingători şi învinşi, ci doar obiective îndeplinite, sau încă nu.

Privită prin ochii unui înţelept, lumea întreagă e harta unui joc, o aventură misterioasă ce nu se sfârşeşte niciodată; un instrument atât de dulce încât muzica lui s-a-ndrăgostit de sine însăşi.

Acel înţelept eşti tu, atunci când nu te mai gândeşti la tine.
Acel înţelept sunt eu, atunci când nu mă gândesc la mine.
Acei înţelepţi suntem noi, atunci când dăm laoparte ce ne separă, şi ne iubim până târziu în seară, până când unul de celălalt, nu ne mai putem deosebi.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu înţelegea ce dorea să spună cu aceste cuvinte. "Dao... Deo..." Ce însemnau, oare?! Habar n-avea! Şi nici nu exista vreun interpret, să-i traducă. Tăcu. Femeia se opri drept în faţa lui, privindu-l, nu cu teamă, nici cu ură, nici cu agresivitate; doar plină de curiozitate, ca un copil ce descoperă pentru prima oară ceva nou, inedit; o jucărie pe care n-o mai văzuse până atunci. Dădea însă dovadă de un curaj ieşit din comun, sau poate doar curiozitatea excesivă îi alimenta acest sentiment de curaj. Părea chiar mai îndrăzneaţă decât el. Însă Lucian nu se intimidă; o privi şi el fix în ochii galbeni, ca de felină; iar el, privirea lui de vultur, de pasăre de pradă... Oare acum avea acelaşi efect, de intimidare, asupra celei din faţa lui?! Sau nu?! Oare cum se simţea ea, în prezenţa lui?!

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afara religiei pe care ai învăţat-o de mic de unde mai ştii că eşti desprins de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este propria ta Inimă, cum si unde te-ai desprins de ea? Dumnezeu este veşnic Aici, iar acest Aici e la fel, fie că eşti în cea mai pioasă mănăstire, fie că eşti în cea mai desfrânat bordel sau crâşmă. Cum de nu poţi vedea asta şi la ce bun să cauţi un Dumnezeu căruia îi e frică sau scârbă de lume şi se ascunde în răceala unei biserici? Unde şi cum Iisus a predicat într-o biserică? Oare nu cumva când a spus: "Eu şi Tatăl Una suntem!" a făcut-o sub cerul liber? Asta este adevărata biserică! Biserica a devenit o afacere şi nu o cale spre mântuire! Dacă trebuie să mergi la biserică pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu o să-l cunoşti niciodată! Tot ceea ce vei cunoaşte vor fi veşnicele dogme ale separării, veşnica lor pomenire! Dumnezeu este mai aproape decât următoarea respiraţie şi infinit mai aproape decât primul/următorul gând. Ai fi în stare să baţi mătănii la toate bisericile acestei lumi, simple clădiri din lemn sau din piatră care găzduiesc separarea. Dar Adevărata biserică este propria ta inimă, este chiar faptul tău de A FI, a fiinţa fără gânduri, Aici oare când ai să mergi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare pot fi eu...

oare pot fi eu în apusuri
care cresc în ochii tăi, sau
în cerneluri de roşu
acolo, unde se deschid
zăvoare de lumină?

Oare pot fi eu, acolo sus...
unde pana vulturului fulgeră-n zări
sau în mine răscolind
tainice şoapte?

oare pot fi trecerea timpului
atunci când...
picur încet tăceri de copil
din timpul trecut prin mine?
sau oare...
când am adormit la sânul tău
dăruindu-mi vis de nebunii?

oare pot fi eu în...
ploi de curcubee, în furtuni
sau când scriu în seri tărzii
cuvinte cu picuri pe ferestre
gândidu-mă la tine?

oare pot fi...
clipa din căuşul palmei tale
strâns întinse sau...
aburii treceri de după furtună?

oare sunt eu în clipe ce trec,
tăcute, ce nu ştiu răspunsul?
sau oare sunt eu sufletul tău
prin apusuri ce plecă
printr-un nou început?

poezie de Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar dacă inima ta, dragostea ta pentru Dumnezeu, pentru Adevăr a devenit torţa care-ţi arde mintea, atunci eşti al meu.
I: Da, dar unii dintre cei care au fost aproape de tine acum te vorbesc de rău? A. M: Aşa, şi de ce îţi faci tu atât de multe grijii? Nu cumva este doar mintea lor care pune etichete despre viaţă? Oare chiar îi pasă vieţii de gândurile minţii umane? Mintea omului este mai evanescentă şi schimbătoare ca şi timpul, dar inima jnaninului care o cunoaşte rămâne etern disponibilă pentru inimă, nu pentru mintea ta. Mintea omului are exact acelaşi efect asupra jnaninului ca picăturile de ploaie pe penele de lebădă. Oare au reuşit vreodată apa să le umezească? Lebăda Sinelui sau jnaninul pluteşte pe deasupra minţii umane ca oricare alt om, dar în timp ce oamenii sunt pătrunşi uneori înecaţi de/în propria lor minte/Maya, jnaninul rămâne veşnic neatins. Eu nu mă uit după mintea ta, ea este doar încăpăţânare şi obidă. Dar dacă inima ta, dragostea ta pentru Dumnezeu, pentru Adevăr a devenit torţa care-ţi arde mintea, atunci eşti al meu. Mai bine cercetează-te pe tine, uită de ceilalţi. Şi nu veni Aici pentru ei.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O masă şi patru scaune

mama, tata şi doi pici dar tu ce cauţi aici?

imaginea normalităţii se rezumă la bucătărie, acolo unde eşti doar tu
fără ifose, ascunzişuri sau imfatuări.
şi de cele mai multe ori
aici ai să găseşti o masă şi patru scaune
indiferent de sufletele ce se perindă şi de amăgirile restante
masa tăcerii e singura masă
la care are loc întruparea credinţei
dar ea e unică
la masa noastră e un scaun gol de când am plecat puţin
dar ceilalţi se prefac că nu observă
şi de fiecare dată tacâmurile cad în transă
mama, scaun, cei doi pici
oare ce caut pe-aici?

sufletul omului e ca mâncarea aburindă

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Viaţa e făcută din gânduri, fericirea din alegeri." Oare cum e făcută "viaţa" din gânduri pentru un fluture sau o rândunică şi ce alegeri face ea? Nu vedem că doar omul poartă din greu această povară atât de iluzorie... Tocmai de aceea omul nefericit trăieşte gânduri crezând că trăieşte "viaţa". Tu eşti Viaţa, care nu poate fi făcută de nimeni şi de nimic. Dacă părinţii tăi ar fi avut doar gânduri despre tine, corpul tău nu ar mai fi acum aici, nu-i aşa? Gândul nu poate cunoaşte viaţa, ci doar alte gânduri care pretind că sunt despre "viaţă"; după cum Adevărata viaţă nu are deloc gânduri. Gândul=frica=separare, dar Viaţa fiinţează ca prea-fericire a fericirii, doar în absenţa gândirii. Orice alegere e doar un gând ce te trimite în sclavie. De ce, pentru că orice alegere e despre devenire, nu e despre această clipă. A spune că "aleg să fiu aici şi acum" e un complet non-sens, pentru că sunt deja aici şi acum, Sunt Viaţa din aceasta clipă şi nu gândul care apare în ea şi pretinde că o poate alege, dar nu ca gând, ca alegere, ci ca Viaţă liberă de devenirea gândirii înlănţuitoare. Contemplă asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rolul de terapeut e o porcărie, e cea mai mare dramă a minţii, dar cine vede farsa asta inventată de ea în numele "responsabilităţii sociale"? Oare poate gândul care e boala însăşi să vindece un alt gând/etichetă inventat tot de el? Toate terapiile doar hrănesc "eu"-l în timp ce ar trebui să îl lăsăm să moară pentru a recunoaşte că suntem libertatea de dincolo de tărâmul îngust al minţii.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripă frântă

Merg prin ploaie sub soare.
Sunetul picăturilor, ce se scurg pe stradă
Seamănă cu cel al unui atac de gloanţe, zâmbind
Cred că vreau să dispar, unde nimeni nu-mi poate vorbi;de ce?
Pentru că am auzit prea multe ca să ştiu ce e adevărat....

Oare va fi curcubeu?
oare vei fi şi tu; oare vom fi noi?
Dar nu mai pot zbura ca înainte,
Şi mă blochează tot mai mult frica,
dar dacă eşti aici am tot mai multă speranţă...

poezie de Iustina Georgiana Rusu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I; D: Cine se retrage? Cine rămâne în tăcere? A. M: Cel care întreabă, fireşte. Credeai că e vorba despre un altul şi nu despre tine? "eu"-l care este "isteţ" şi întreabă e musai să se retragă! Oare o să te prinzi, au, ba? I; D: Implici că ar exista un "eu" care poate să se retragă sau să rămână în tăcere? A. M: Nu ştiu, Dane, NU ŞTIU CEEA CE POT DOAR SĂ FIU. Dar aş vrea să ştiu doar cine s-a implicat întrebând pe YouTube prima oară? Cine vrea să ştie Acum despre implicare la munte sau la mare? Îl cunoşti pe curios? Pentru că daca n-o fi "eu"-l atunci o fi Prometeul, cine ştie? Dar cu siguranţă curiosul TREBUIE SĂ SE RETRAGĂ. Oare te prinzi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă avea chef, Al-Kindi era în stare să extragă informaţii privitoare la alţi indivizi singulari sau la persoane corporative, precum un regat întreg de exemplu. Aceasta l-a determinat pe Al-Kindi să-şi pună câteva întrebări fundamentală: de vreme ce totul mă îndeamnă să cred că aceste lucruri care-mi dezvăluie viitorul nu se află aici decât pentru a mi-l dezvălui, care este atunci adevărata consistenţă a lumii? Nu e oare vorba, în ultimă instanţă, de o pură fantasmagorie pusă în mişcare de propriul meu intelect? Şi, în acest caz, nu sunt eu oare, în fiecare clipă, singurul creator al lumii?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ai venit de nicăieri şi dacă e undeva, unde trebuie să ajungi, atunci trebuie să ajungi Aici. Dar Acum unde eşti? Pentru că atâta timp cât călătorim cu gândul care e dependent de corp, nu putem vedea că nu putem veni de undeva şi ajunge undeva, deoarece suntem veşnic pretutindeni. Dacă Sinele e veşnic, se pune problema să fi venit de undeva, există pentru el spaţiu-timp ca să poată călători undeva? Şi unde ar vrea să se ducă Întregul, când el este Totul? O imagine ar vrea să călătorească la Sine, dar Sinele nu are nici o imagine. Pentru că gândul nu se poate topi în această clipă, inventează astfel de nostalgii de rahat: "Ah, dacă aş ştii primul meu strămoş în sfârşit aş afla cine sunt eu. Odată ce ai căzut în această cacealma psihologică eşti terminat. Oare înainte ca să ştii de unde ai venit şi unde trebuie să ajungi, nu ar trebui să afli mai întâi cine eşti tu? Dacă nu eşti călătorul, dacă nici măcar nu ai fost născut vreodată?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu, te înţeleg perfect

Cunosc durerea, am fugărit la rândul meu plăcerea.
Ştiu stresul, şi nici până azi nu i-am găsit înţelesul.
Am simţit pe pielea mea aşteptările celorlalţi, părinţilor, societăţii, strivindu-mi visele sub bocancul autorităţii.

Auto-impuse, căci eu nu ţin minte să le-o fi acordat,
Şi dacă tot suntem aici, permite-mi să mărturisesc, că nu cred în păcat.
Am sufletul spălat, curăţat de rugină,
Mă uit acum în jurul meu şi mă întreb, oare cât mai are haosul de gând să ţină?

Nu fii doar unul/una din duzină,
Priveşte dincolo de cortină
Şi vezi dacă chiar eşti, atât de limitat pe cât le place altora să crezi.
Te privezi, de tot ce e mai bun atunci când te maschiezi,
Întoarce-te la vremea în care obişnuiai să cânţi, să crezi în dragoste şi-apoi s-o desenezi.

Vreau ca tu să vezi, că eşti frumos/frumoasă peste măsură, o notă unică pe a vieţii partitură.
Să râdem împreună, de vremea în care ai crezut că viaţă chiar îţi este pe dos, fără rost, când căutai lumina soarelui în băltocile de pe jos.

Nu are sens s-o dai la-ntors, nu are sens să te ascunzi, nu de mine,
Căci te cunosc din vremuri de demult, oh da, te cunosc atât de bine.
Şi d'asta ştiu că nu mai ţine, să privezi lumea de tine,
Şi d'asta ştiu că vremea suferinţei a trecut, că a venit timpul să te ridici, acum ai alte lucruri de făcut.

Renunţă la scut, dezbracă-te la inima goală, fă-te de râs, doar aşa, că să testezi, dacă încă crezi c-o să mai doară.

Şi nu e prima oară, când te întorci la tine,
Nu e prima oară când simţi deschidere, iubire.
Ai mai trecut pe-aici, toate îţi sunt familiare.
Ţi le doreşti din nou, ti le doreşti atât de tare.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Trebuie să mergi la biserică pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu? A. M: Când şi unde te-ai desprins de Dumnezeu, de trebuie să mergi într-o "biserică" ca să te reîntorci la EL? Cel mai mare păcat al tuturor timpurilor este religia, ea scindează Absolutul, Numenul în fenomen adică, credincios şi Dumnezeu. Cel mai mare păcat al tuturor timpurilor este religia pentru că îţi vinde separarea la preţ de mântuire, ce boală o fi asta? Toate religiile nu sunt nimic altceva decât cultura separării şi prilej de războaie. Dar de ce, nu să fii mântuit, ci să te topeşti în inima lui Dumnezeu Aici, dar de ce nu Acum şi nu într-o "biserică" sau în halucinanta "viaţă de apoi"? Oare Dumnezeu e atât de redus încât să stea într-o biserică sau el este pretutindeni? Cum ar putea fi Dumnezeu intermediat de fiinţe care nu se cunosc nici măcar pe ele şi care vând separare la preţ de viitoare (eventual la Sfântul Aşteaptă!) mântuire, unitate?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!