Sunt copil din flori de cireş

(mama mă privea cum cresc
deci privirea ei mă creştea -
se întâmpla într-o zi
cât alţii într-un an)
.
copacii
părinţii mei adoptivi
mă suiau pe braţele lor până sus
şi-mi părea acolo
cerul
.
toţi arborii cât vedeai cu ochii
mă vedeau cu ochii
cum plec
.
în urma mea
pierdeam urma
.
au venit apoi
hoardele de drujbe turbate
purtate de contururi fără viitor şi
mi-au ucis părinţii
.
pentru asta
cel mai vinovat rămâne
fiul nerecunoscător
rătăcitor
copilul din flori de cireş

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt copil din flori de cireş

(mama mă privea cum cresc
deci privirea ei mă creştea -
se întâmpla într-o zi
cât alţii într-un an)

copacii
părinţii mei adoptivi
mă suiau pe braţele lor până sus
şi-mi părea acolo
cerul

toţi arborii cât vedeai cu ochii
mă vedeau cu ochii
cum plec

în urma mea
se pierdea urma

au venit apoi
hoardele de drujbe turbate
purtate de contururi fără viitor şi
mi-au ucis părinţii

pentru asta
cel mai vinovat rămâne
fiul nerecunoscător
rătăcitor
copilul din flori de cireş

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

în urma mea

rămân cărările neumblate prin locuri
străine cu umbre crescute din surâs
calc cu gândul deformat după criza
de râs vinovat care ne mai miră
mersul e anevoios prin grijile zilnice
culeg versuri scuturate din copacii
ascunşi prin sumbre poveşti

în urma mea o umbră rămâne desprinsă
dintr-un film horror cu inima cât un purice
mă avânt într-un alt amurg de ciocolată
cu alune şi iubire veşnică şi stângace
citesc slovele scrise mărunt pentru ochii
obişnuiţi cu lacrimile vărsate pe hotar

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Chiar vreau să-l descopăr pe Dumnezeu, dar îmi fac mari griji cu părinţii. Sunt totuşi copilul lor. A: M: Tu nu eşti copilul nimănui, părinţii ţi-au dat doar rahatul-corpul, dar viaţa ţi-a dat-o Viaţa sau Dumnezeu. Aşadar, cât de corect este să spui că "Părinţii ţi-au dat viaţa", când de fapt, Dumnezeu ţi-a dat Viaţă - asta ca să nu spun că tu eşti Viaţa - iar părinţii te-au făcut prizonier într-un corp. Chiar şi a spune că părinţii ti-au dat corpul, este fals, pentru că, fără hrană, corpul tău nu ar fi fost. Deci, pământul ţi-a dat corpul. În concluzie, poţi pune părinţii pe primul loc sau îl poţi pune pe Dumnezeu.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pergament

Am rămas într-o lacrimă verde
pe când eram cu Dumnezeu
în braţe.

Ea mă lăsase demult
la marginea unei livezi
fără de fructe din care oamenii plecau în stoluri mari
şi se prefăceau în curcubeu
până unde ne vedeau ochii
şi ne treceau crestele

ca dinţii fierăstrăului Timp
ori ca şi cum nici n-am fi fost decât
într-o lume a noastră fără de sine
mare cât Soarele şi Luna şi tot ce-ar fi putut să existe
de la Facere şi care acum
se strângea încet într-un punct
cât o lacrimă verde,
cât Pământul cel mic,

Iartă-mă, Doamne!

poezie de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adierea primăverii

Ninge şi tu ai aţipit în braţele mele.
Aseară, un fulg s-a coborât în şoapta ta.
Cât de frumos mi-ai zâmbit!
În colţurile gurii tale au crescut flori de mac
Văzduhul în privirea-ţi s-a topit.
Ţi-ai aşezat mâinile pe trupul meu ca un balsam
Ochii tăi s-au deschis mai mult ca zările,
Închizând rănile,
Ţi-am închis ochii tăi, cu ochii mei
Care s-au întâlnit în sferele de lumină, topindu-se-n cântec
Am strigat amândoi, unii la alţii,
Până ce dimineaţa, către cer au zburat porumbei
Ţi-am sărutat ochii cu tihna mea,
Aşa cum bate vântul în adierea primăverii.

poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adierea primăverii

Ninge şi tu ai aţipit în braţele mele.
Aseară, un fulg s-a coborât în şoapta ta.
Cât de frumos mi-ai zâmbit!
În colţurile gurii tale au crescut flori de mac
Văzduhul în privirea-ţi s-a topit.
Ţi-ai aşezat mâinile pe trupul meu ca un balsam
Ochii tăi s-au deschis mai mult ca zările,
Închizând rănile,
Ţi-am închis ochii tăi, cu ochii mei care s-au întâlnit în sferele de lumină, topindu-se-n cântec
Am strigat amândoi, unii la alţii,
Până ce dimineaţa, către cer au zburat porumbei
Ţi-am sărutat ochii cu tihna mea,
Aşa cum bate vântul în adierea primăverii.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când prinseră de veste părinţii că băiatul nu e, caută-l în sus, caută-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stânga, de loc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe dincoaci, aşi! nici pomeneală nu era de el! Tocmai târziu hei! aflară de la nişte drumeţi că au văzut un băieţandru călare pe deşelate pe un căluşel, care se ducea ca vântul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dânsul, ca de când se apucase să le spuie, şi pieri din ochii lor ca o nălucă, ca şi când n-ar mai fi fost. Îl plânseră părinţii până când se istoviră şi dânşii, şi ochii din lacrămi nu şi-i mai uscară; dară în deşert, că fiul lor nu se mai întoarse. Pasămite ei, daca s-au lăsat zburdălniciei lor şi s-au văzut la câmp, nu s-au mai gândit în urmă, ci au întins la drum zbenguindu-se şi încurcându-se, până ce, când băgară de seamă, ajunsese pe nişte tărâmuri necunoscute.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori ochii mei

Uneori ochii mei sar!
Se întâmplă la mijlocul lui august
fiindcă atunci coasele sunt cosite de iarbă.
În locul lor
pun două ciuperci otrăvitoare.
Uneori ochii mei sar ca o apă
aruncată razant într-o piatră
curgătoare.
Uneori ochii mei păşesc desculţ în iarbă
şi nu se mai cunosc
şi nu mai privesc
şi au culoarea unei priviri arzătoare
scuturată de braţele
unor ruguri.
Uneori ochii mei
sunt doi grauri
din care rup cu coaja lor acră
stiluri de struguri.
Uneori ochii mei
sunt pantofii unei femei
fără picioare.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă privesc de sus copacii

Mă privesc de sus copacii, aş putea
Să fug, să mă pierd, să m-ascund, să mă...
Las uitată...
Înăuntru, departe, lipită de mine undeva demult.

Sălbatici rămânem, sălbatici ne creştem şi niciodată
Un copac nu va fi iederă.
Suflă şi ninge şi arde şi plouă şi frânge, nu plânge.

Mă privesc de sus copacii, mă oglindesc în ochii lor.
În ochii lor, adânc, acolo, sus, aproape.

Ne naştem, cunoaştem, ne doare,
Fugim, ne pierdem, ne-ascundem, ne...
lăsăm uitaţi...
Înăuntru, departe, acolo sus înrădăcinaţi
Adânc în ochii orbi ai copacilor
Se oglindeşte pădurea, cineva
O priveşte de sus, dinăuntru, departe.

poezie de Mihaela Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pom stătea lângă mine

un pom
stătea lângă mine
şi mă
privea

prin ochii mei
ochii lui
fugeau
şi-mi căutau amintirile
c-un pom lângă drum
ce mă
privea
rezâmându-şi privirea
de
propria mea privire

şi m-a ţesut
în idei
şi-n priviri
o floare frumoasă de pom
ce încă
mai sătătea lângă mine
şi mă privea
06-05-2016 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan din Antologie-Poetica
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maternitate

am învăţat că
nu trebuie niciodată
să scuturi un cireş
din el pot cădea copii şi
nu este cireş cu cireşe dar fără copii
ca şi cum
acolo se nasc

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul nebunului

Ei sunt cuminţi...
Eu sunt nebun...
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că ce-l cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei... sunt tot nebun...

Ei mă urăsc că nu-s ca Ei...
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine...
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prienenilor mei
Trec drept nebun... că nu-s ca Ei...

Lor nu le place amanta Mea...
Mie nu-mi place amanta Lor...
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia...
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanta Mea...

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor

În ţara-ceea îngerii cântau
pe-un cer ce-abia mai semăna cu cerul
şi se-ntreceau în zboruri, se-ntreceau
în cânturi care îi sporeau misterul.

Şi nu-i vedeau cu ochii văzătorii,
şi îi vedeau doar cei ce nu vedeau -
aveau ceva în ei nevăzătorii,
căci îi vedeau cumva, îi ascultau

Şi-atunci zburau şi ei, puteau zbura
prin norii îngereşti de peste-o ţară
în care nu cu ochii ai putea
să vezi cum toţi vedeau odinioară.

Iar eu, în aventura-mi solitară,
mai urc spre cer, ca îngerii ce zboară.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi...

Ochii tăi sunt plini de 'Naltul
Cu parfum vesel de cânt.
Sărutaţi, nu-i vreau de altul,
Cât voi fi pe acest pământ!

Dulci, molateci, cu lumină
Ei m-alintă-n tril de stea,
Ce-ar mai vrea mama blajină
Să-i am lampă-n casa mea!

Cu gândirea rumenită,
În duios parfum de tei,
Să simt vraja lor smerită
Cum sărută anii mei.

Torcând vis de aur astrul
Pleoapa-şi lasă peste văi.
Eu, setos de tot albastrul,
Voi bea must din ochii tăi.

Şi când ziua-nchide vama
Să îi pui sub fruntea-mi lată
Cum punea năframa mama
Între sâni, când era fată!

Cununaţi cu Preaînaltul
Ochii tăi sunt numai cânt.
Sărutaţi, nu-i vreau de altul
Cât voi fi pe acest pământ!

poezie de Nicolae Rolea din Mi-e dor de cineva ca tine (12 iulie 2014)
Adăugat de Nicolae Rolea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momentan, Lucian o oprise pe Lia din povestirile ei mitologice, dar nu pentru foarte mult timp. Deocamdată, restabiliseră legătura cu Terra şi se bucurau să-şi revadă părinţii, cât şi pe director sau pe profesorul-instructor Manea; se îndepărtau de Terra, din ce în ce mai mult, dar legătura "acasă" era încă posibilă, tocmai de aceea nu întâmpinaseră greutăţi în această nouă încercare de contactare a celor de "acasă": imaginea era foarte clară, iar de auzit, se auzea perfect, fără interferenţe sau intermitenţe. La întrebarea directorului "Unde vă aflaţi acum?", cei şapte tineri, ca răspuns, încadrară în imagine planeta de un albastru-verzui, ca ai ochilor geografului; toţi cei prezenţi în cabinetul directorului înţeleseră rapid că era vorba despre planeta Uranus, deci, nu mai era mult până ce "Pacifis" va părăsi sistemul solar şi implicit, până la ultima legătură cu Terra... De abia după aceea urma cu adevărat despărţirea, pentru următorii ani, cel puţin 13... Deocamdată însă, vorbeau cu părinţii lor, aceasta fiind una dintre ultimele convorbiri cu Terra; discuţia era cam dificilă.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar cei şapte tineri se supuseră; se apucară de treabă, chiar de faţă cu părinţii lor, care încercară să-i ajute, măcar puţin, cu o sugestie, atât cât le permitea directorul, deci, nu foarte mult. Părinţii lor nu rămaseră întreaga zi la bordul navei, deşi nu-i gonea nimeni. Totuşi, când Iulian Enka plecă acasă, pe puntea principală a navei "Pacifis" sosi Diana, să-şi mai vadă fiul. N-o surprinse deloc prezenţa directorului la bord, care se ocupa de instrucţia echipajului, alături de Eugen Manea; ba chiar se aştepta să-l găsească acolo, deci, surprinsă ar fi fost dacă Traian Simionescu ar fi lipsit din nava albastră.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradisu-i lângă mine...

Prind sclipiri diamantine şi în irişi şi retine şi din ochii mei, când vrei, poţi albastrul să îl iei...
Marea este generoasă şi să-i fur azur mă lasă, ca atunci când vrei să bei, să te-adăpi din ochii mei...
Într-un val se scaldă cerul, lângă mal e colierul verdelui ca de smarald, unde ochii, azi, mi-i scald...
La zenit e gânditoare şi-mi trimite doar o boare, cât s-o simt şi s-o respir şi albasrul să-i deşir...
La nadir nu pot ajunge, depărtarea mă înfrânge şi-mi închipui un ocean cu adâncul lui viclean...
Dar, de ce să plec departe, când am marea ce-mi împarte val cu val în flux, reflux? Cin' mai are-aşa un lux?
Marea mea cu taină-adâncă, cu sirene-n vârf de stâncă, nu te-aş da pe niciun vis, pe niciun alt paradis...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!