Tristeţe

Ne-am adunat în curtea casei părinteşti,
cei cinci fraţi împrăştiaţi prin lume,
satul ni se pare, acum, străin,
nu mai ştim pe nimeni după nume...

Casa părintească este tristă,
numai Luna-n cer o luminează,
singura ce-i este credinciosă
şi de zeci de ani o tot veghează...

Dadeşul ne spune iar poveşti,
nu mai regăsim copilăria,
fără mama şi fără de tata,
nu este completă bucuria...

Nucul îşi mai flutură câteva frunze,
prunii din livadă s-au uscat,
numai dudul negru de la poartă,
ne dă dude bune de mâncat...

Suntem toţi la margine de viaţă,
cum putem să fim mai optimişti?
Azi plecăm, închidem iarăşi poarta
şi în suflet suntem tot mai trişti...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
având alăturea pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să mai găsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
alăturea de mine având pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să regăsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pai de lumânare

M-am întors acasă după atâtia ani,
Cu greu am deschis poarta ruginită,
In ogradă nimeni nu m-asteaptă,
Doar copilăria, plânge, răstignită...

Am intrat in casă, poze învechite,
Mă privesc, cu drag, de pe pereti,
Am aprins lumina lămpii afumate,,
Ce mă-ntoarce, în timp, cu vreo şapte vieţi...

Lemnele trosnesc, vesele, în sobă,
A-nceput să ningă ca-n copilarie,
Anii ce-au trecut, parcă, nu mai sunt
Si mă simt din nou, veselă, zglobie...

Soarele răsare tot din râul Beica,
Mama nu mai e, nu mai e nici tata,
În grădină toate s-au uscat,
Nu pot scoate apă, nu mai e găleata...

Cu tristete-n suflet merg spre cimitir,
Pe fereastra casei nu e nicio floare,
Dar aprind, cu lacrimi de copil,
La mormânt, un pai de lumânare...

poezie de Titina Nică Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri sumbre

Mai întâi a plecat mama, către bunul Dumnezeu,
La puţin timp după aceea, a plecat şi tatăl meu.
Tot ce au clădit în viaţă, copiilor au rămas,
Ce folos că-n dimineaţă, casa nu mai are glas.
A crescut iarba-n ogradă, via nu se mai cunoaşte,
Casa e gata să cadă, fântâna-i plină de broaşte.
Undeva, în faţa casei, bradul mai veghează încă
Cum trec anii peste lume, cum curge râul prin luncă.
Într-un alt colţ din grădină, frunzele din nuc căzute,
Dau pământului culoare, prin ogradă aşternute.
S-au uscat pomii-n livadă, puţini din ei mai rodesc,
Iar uluca stă să cadă, stâlpii n-o mai sprijinesc.
Un decor plin de ruine, se aşterne-n faţa mea,
Printre ele, o găină, mai scormoneşte ceva.
...........................................
Unde sunteţi MAMĂ, TATĂ, să vedeţi cum ce-aţi clădit
Din lemne, nisip şi piatră, la pământ s-au năruit.
Peste ce-aţi clădit cu trudă, dezastrul s-a aşternut,
Viaţa cu noi este crudă, nu putem face mai mult.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căsuţa părintească

M-am tot plimbat şi eu prin astă viaţă.
Locuri frumoase multe-am cunoscut.
Dar cea mai scumpă-e casa părintească,
Acolo unde mama m-a născut!

Într-o căsuţă mică de la ţară
Mi-am petrecut şi eu copilăria.
Unde ca oaspete, seară de seară
În cap de masă stătea sărăcia.

Ne înghesuiam cu toţii într-o odaie
Şi cei mai mari şi cei mai mititei.
Mâncam turtiţe coapte pe tigaie
Şi ascultam voioşi poveşti cu zmei.

Râdeam cu toţii şi ne părea bine,
Chiar dacă foarte multe ne-au lipsit.
Dar gândurile mereu ne-au fost senine
Şi adormeam alături, fericiţi.

Era căsuţa noastră foarte mică.
Pitită la o margine de sat.
Doar că acolo am fost fericită
Şi mă simţeam ca Zâna din palat.

Copilăria mea a fost ca o poveste.
Şi azi fiind matură, o visez.
Dar din păcate deacum nu mai este.
Însă în suflet, în veci am s-o păstrez!

Prin multe am trecut în astă viaţă
Şi locuri foarte multe-am cunoscut.
Dar cea mai frumoasă-e casa părintească,
Acolo unde mama m-a născut!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul fără umbre

S-au surpat clipele toate
Visele ard a singurătate;

Satul fără umbre mai aşteaptă
Un copil c-o floare scuturată
Să vină la părinţi la mormânt
Să le sărute trupurile de vânt!

S-au surpat amintirile vii
Încotro să mergi nu mai ştii;

Satul fără umbre pare răvăşit
De începutul său de infinit
Încotro să mai aştepţi pe cei morţi
Dacă nimeni nu deschide vechile porţi?!

S-au surpat tăceri în lumânări
Nu mai vin copiii din patru zări;

Satul fără umbre umblă pe-o cărare
Nu-i mai iese nimeni azi în cale
Totul e amurg fără de conţinut
Orişice orizont pare mereu pierdut!

N-am pe nimeni azi pe prispă
Viaţa mea e tot, tot mai tristă;

Satul fără umbre-l aud în ecou
Merg către dînsul (şi eu mi-s nou)
Sunt cel care vine, sunt cel care pleacă
(Toşi copiii din lume părinţii să-i înţeleagă)!

S-au surpat priviri în lacrimi
Gânduri au orbit în patimi;

Satul fără umbre e închis târziu
Ca un muzeu fără nimic, pustiu,
În care timpul orb parcă aşteaptă
Dorul scump de Mamă şi de Tată!

... Dacă n-ai străbuni atunci n-ai nimic,
Dacă n-ai satul tău eşti venetic;

Satul fără umbre să-l porţi mereu
Tainic în suflet ca pe Dumnezeu,
Să-l rogi în genunchi să nu dispară,
Satul tău de suflet, Veşnicie, o Comoară!...

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Atât de rar mă-ntorc acasă
În satul meu, in satul drag,
Pe tata nu-l mai vad în poarta
Şi mama nu mai iese-n prag.
În poarta-atarna o crenguta,
E semn ca-acasa nimeni nu-i,
Deschid, mie inima micuta
Şi intru... in ograda cui?
E casa noastra parinteasca,
O casa fara de stapan,
Parintii au plecat departe...
Şi niciodata nu mai vin.
Doar nucul care-i pus de tata
Şi-al nostru câine gospodar
Ma-ntampina si parca-ntreaba:
"De ce te-ntorci atat de rar?
Ma uit la casa coscovita,
La pomii care s-au uscat,
La bietul câine, care plange,
Ca apa nimeni nu i-a dat.
În casa lucrurile toate
Mai stau asa precum au fost
Cu praful vremii poleite,
Nu-i mama... ca le-ar da de rost.
Când dau sa ies bătrânul câine,
Cuminte si-ntelegator,
Îmi linge mana, parcă-ar-zice:
"Nu mă lasa singur sa mor!..."
Cu inimi arse de suspin
Ne despartim manati de soarta
Iar cand ne-ntoarcem ne dorim
Să nu găsim crenguţa-n poartă...

poezie de Ioan Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi mai întorc în gând copilăria

Era un trandafir la colţul casei
Şi-n faţă porţii...
Un tei măreţ!
Era şi ciutura din curte
Doamne... erau atâtea frumuseţi!
Pe sub porticului de la poartă
Intrau şi cai şi călăreţi
Era şi-un câine-n curtea aia
Era şi blând şi credincios!
Erau şi gâşte erau şi raţe
Şi un curcan un pic nervos!
Era colina ce în iarnă
Ne îmbia la derdeluş,
Erau şi prunii din livadă,
Era bunica şi mătuşi,
Eram nepoţii în vacanţe
Şi-acuma nu mai e nimic!
Plecat-am toţi, care-ncotro
Unii -mprăştiaţi prin lume
Şi alţii au plecat... de tot!
Îmi mai întorc în gând copilăria... uneori...
şi-ncep să plâng!
Mi-e dor de trandafirul de la poartă
Şi de bunica mea cântând!

poezie de Mariana Zoriţa Purice
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copil aşteaptă-n poartă

În ograda părăsită, cu iarbă acoperită,
casa stă gata să cadă, gardu-i dărâmat în stradă.
Aşteptând să vină tata, un copil sprijină poarta.
De mmama lui îi este dor, că a plecat din casa lor.
În zadar priveşte-n zare, tatăl dus, nu mai apare.
Nici mama nu-i pe cărare. Deznădejdea lui e mare.
Lacrimi îi curg pe obraz, el tot singur a rămas.
Însă lui gândul îi spune, că nu e singur pe lume.
În singurătatea lui, mereu, îi stă alături Dumnezeu.
Cu speranţă, încă aşteaptă şi nu pleacă de la poartă.
Poate cândva, mama, tata vor sprijini din nou poarta
şi-împreună iar vor fi, nimic nu-i va mai despărţi.

poezie de Dumitru Delcă (14 februarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărarea

Doamne Te caut mereu
undeva acolo-n cer
şi de n-am să te găsesc,
Doamne Sfinte, simt că pier.

Căci nimic nu are rost
în astă lume muritoare
dacă nu putem umbla
pe îngusta Ta cărare.

Ne desprindem tot mai greu
de plăcerile deşarte
şi ne temem tot mai mult
de pretinsa noastră moarte.

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil de corcoduşe

E iarnă, Doamne şi e frig
Un vânt tăios mă biciuie pe faţă,
Nu pot să cred şi nici să înţeleg
Că acuma sunt la margine de viaţă.

Nepoata mă tot trage înapoi
Cu chipu-i blând şi fin ca de păpuşe
Şi lângă ea îmi pare foarte rău
Că nu mai sunt copil de corcoduşe.

Să prind iar fluturii pe deal
Şi mama să mă strige îmbufnată,
Să ascult acelaş cântec din caval
Redevenind copilul de altădată

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea – simfonia vieţii

Prin întuneric, printre şoapte,
Azi te-am găsit ca pe o carte...
Tu, inimă zdrobită de dureri,
Când pentru noi iubirea a murit,
Din apă vie, tu, necontenit,
Izvor de pace iarăşi te-ai născut,
În viaţă să o luăm de la-nceput.
Sunt tot mai triste versurile vieţii,
Cerneala tot mai greu s-a risipit
Şi ghemuită stă pe coala vremii,
Dar sufletu-i mereu reînnoit.
Sunt tot mai negre literele-n carte,
Copiatorul gândurilor bate
Mai tragic peste noaptea-ntunecată.
Nimeni nu mai iubeşte, nu mai iartă...
Iubirea-şi joacă ultimele acte
E tot mai plină lumea de păcate.
Şi scena vieţii e avariată.
E tot mai plină lumea azi de ură
O simfonie fără partitură
Este iubirea... Nu mai sunt actori,
E cerul vieţii înţesat de nori...
Doar eu şi tu – cei doi protagonişti,
Am mai rămas pe scena vieţii, trişti.
Ce muzică funebră! Nu-s corişti...
Şi cei din urmă-actori se simt învinşi.
E sala goală, nu sunt spectatori,
Aplauze-s? Ori poate cad ninsori!
Spectacol trist, noi toţi jucăm un rol,
Aplaudăm, apoi timid, plecăm.
Iubire, dulce simfonie-a vieţii,
Noi ne-am trezit în pragul bătrâneţii.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada mea

Strada mea cu nume de Luceafăr,
Mă cheamă cu atâtea amintiri,
La poarta casei, teii puşi de tata,
Au vârsta mea şi au îmbătrânit.

Dar strada şi parfumul teilor e acelaşi,
La fel ca amintirile, ce au trecut,
Aud şi-acum sâset de bucurie,
Cum aş putea uita, ce-am petrecut.

În poarta casei văd pe mama şi pe tata,
Cu ochii adânciţi în tâmple argintii,
Pe sora mea, înger între copii,
Ce-mi conduceau plecarea cu toţii trei,
Căci mă chema grăbit al meu destin.

Acum, strada, ca şi poarta, e pustie,
Doar mama între tei apare rar,
Cei dragi s-au dus chemaţi de zări pierdute,
Iar prietenii, către ale lor chemări.

Poate că într-o viaţă viitoare,
Din nou cu toţii ne vom întâlni,
Copilăria mai mult vom preţui,
Căci amintirea ei, rămâne în instinct.

poezie de Valeria Mahok (4 octombrie 2004)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închisori cu ferestre spre cer

Rătăciţi printre vremi
Mereu trişti, obosiţi
Încărcaţi de nevoi,
Suferinţe şi boli -
Suntem prinşi în hăţiş.
Prizonieri pe pamânt
Plini de ură şi-n gând,
În vârtej ne rotim
Într-un cerc vicios.
Nu mai ştim ce e jos
Nu dorim decât sus.
Suntem tot mai flamânzi
De putere şi bani,
Nu mai ştim de cuvânt
Am uitat ce e sfânt.
Ne ucidem părinţi
Şi ne vindem copii,
Pe bâtrani îi lăsăm
În azile zălog.
Nu privim către cer
Doar spre ce-i efemer
Şi datori pe la bănci
Ani am pus amanet
Pentru câţiva bănuţi.
Traiul nostru-i acum
O ruletă de joc
De pariuri, noroc,
Unde vieţi azi jucăm.
.......................
Nu trăim ci suntem
Prizoneri de închisori
Cu ferestre spre cer.

poezie de Angelina Nădejde (20 februarie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar pe tine te-ai uitat

Eu te ştiu... poate mai bine decât vrei să îmi arăţi,
Nu eşti tot ceea ce pare, nu eşti tot ceea ce poţi,
Şi nu caut explicaţii, definiţii n-am să-ţi dau,
Cum să definesc frumosul lângă care vreau să stau?

Eşti doar tu, aceea care, zămisleşte tot ce-i pur
Fără tine frumuseţea n-ar mai exista în jur,
Nu ne-am naşte niciodată, făcătoare de minuni
Care ne veghează paşii, ca să devenim mai buni

Aş putea să-ţi spun iubire, aş putea să-ţi spun destin,
Eşti în toate şi eşti totul, eşti şi dragoste şi chin,
Lacrimile tale udă tot ce creşte-n jurul tău,
Eşti lumina infinită care vindecă ce-i rău

Noi suntem doar prunci pe care tu îi creşti şi îi păzeşti
De păcatele umane, de durerile lumeşti,
Fără tine nu-i trecutul, viitorul nu ar fi,
Suntem toţi bucăţi din tine, suntem toţi fiice şi fii

Eu te ştiu, te simt şi-n suflet te voi ţine talisman,
Să nu pot uita vreodată să iubesc frumos, uman,
Însă am o rugăminte, o şoptesc cu un oftat,
Ai grijă, te rog, de tine... mi se pare c-ai uitat...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fim uniţi

Fraţilor, hai să rămânem fraţi la bine şi la greu.
Cum suntem acum, aşa să fim mereu.

Suntem trei fraţi, hai totdeauna să fim uniţi.
Căci avem un tată, o mamă şi trebuie să-i facem fericiţi.

Eu ţin la voi, cum ţineţi şi voi la mine.
Când ne adunăm în jurul mesei îmi pare foarte bine.

Mama e bucuroasă, tata şi cu mine suntem voioşi
Când veniţi acasă veseli şi sănătoşi.

Fraţi de sânge, iubiţii mei fraţi,
Eu mă mândresc cu voi, că sunteţi adevăraţi bărbaţi.

poezie de Vladimir Potlog (9 ianuarie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

(fragment)

(să ne aducem aminte de părinţi, nu numai de sărbători)

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
toţi cei ce/au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

plecăciune mamă tată
şi tuturor pe care v-am iubi
(...)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa părintească

Primul meu rai s-a prefăcut în scrum,
Nu pot uita căsuţa mea cea dragă,
Spre locul casei, gol, privesc din drum:
-Cât mi-aş dori s-o mai revăd întreagă!

Mama demult la ceruri e plecată,
N-a fost de faţă să mai vadă focul,
Ne-a părăsit cu inima-mpăcată:
Casa-şi păstrează-n liniştea ei locul.

Tata-împietrit de jale şi durere
Neputincios privea cum arde totul,
Cu braţele spre cer, fără putere,
Ruga pe Dumnezeu să stingă focul.

S-au mistuit în flăcări lucruri sfinte:
Pozele-n ramă, neşterse amintiri,
Icoana casei o revăd ca mai-nainte,
Mă-nchin în gând la ea, în rătăciri.

Am încercat s-o construiesc în minte,
Am refăcut odaie cu odaie,
Nimic nu seamănă ca înainte:
-Ţi-e tare dor de casa ta, Culaie!

Lampa din cuiul din perete-o pregăteam,
Şi-o aprindeam pe la amurg de seară,
În podul casei zvârlugă mă suiam
Urcând uşor pe treptele de scară.

Prin geamul de la drum îl văd pe tata,
Mă-ncearcă amintiri şi doruri multe,
Aştept să mai deschid-odată poarta,
Să intre, să mă mângâie pe frunte.

Plouă... Uliţa Morii tristă plânge,
Un loc viran pe suflet mă apasă,
La poartă plâng şi inima-mi se frânge,
Sunt trist... N-am unde să mai trag acasă.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!