Neputinţa (2)

o femeie frivolă care-şi pierde-n fiecare zi câte-o şuviţă
e fluierată pe stradă şi ar vrea să se oprească / să le spună franc:
ea nu e câtuşi de puţin "una dintre acelea"!
buzele strident vopsite o sabotează / îi contrazic adevărul
îşi trece mâinile peste tâmplele dezgolite

încearcă din când în când câte un surâs în colţul gurii
şi-l reprimă repede / îl amână pentru "data viitoare"
de mult nu mai merge la coafor / îşi aranjează cum ştie mai bine
puţinele fire rebele / încărunţite. oftează des şi răsuflarea grea
îi zdruncină intimitatea

poartă haine largi. aşa îşi poate masca (supremă autoiluzionare!)
şoldurile diforme / oasele ieşind inestetic din sine
cochetează accidental cu snobismul / mondenităţile şi trage
câte-un fum de Double Happiness / nu ţine
se-neacă / tuşeşte gol / evocă. o trecere...

aseară a-ncercat să-şi schimbe modul de a gândi / modul de viaţă:
s-a privit îndelung în palmă / a fost sigură că destinul ei era cel mult o farsă...
s-a gândit să se distribuie în alt rol. mâine se prezintă la casting
în mod cert lucrurile nu vor mai fi "aranjate".

"Mâine" a trecut. [propoziţie simplă: cu subiect şi predicat]

azi dormitează în fotoliul cu arcuri vechi din sufragerie
"celălalt mâine" nu se vede cu ochiul liber
aerul e greu / lutul bătătorit îi reprimă instinctele
uită cu desăvârşire de sine. bunăoară, ar putea fi dulapul cu haine
flaconul cu vibrocil / eticheta lui sau clapa clavirului / ziua aceea
pe care nu reuşise să o prindă: viitoarea duminică va trece şi mai nevăzută...

neputinţa... neputinţa... neputinţa...
îşi îneacă strigătele într-un Johnnie Walker
şi nu din mondenitate
ştie că asta a dus-o în sfârşit la falimentul total... ştie...
neputinţa... neputinţa... neputinţa...
fată bătrână şi rea care nu vrea să moară... nu vrea... anxioasă / patetică şi perversă
în nevolniciile agreste / în lumea ei de kitsch proclamând! re-a-li-ta-tea!
îşi linge rănile şi tot aşteaaaaaptă... aşteaaaaaptăăăăă...

de ea nu s-a-ndrăgostit niciodată sincer un bărbat (nici măcar o femeie)
nu i-a pus inel de logodnă. nu a trecut-o pragul.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două inimi

Două inimi într-un singur piept, îşi împărţeau bătăile.
Una se satură şi decide să urce sus, în cap.
Îşi construieşte un întreg oraş, pe care îl înconjoară cu ziduri groase, din cea mai rezistentă pânză de aer.

Timpul trece...

Inima ce a decis să plece, măcinată fiind de singurătate, începe să îşi dea întâlnire cu prieteni invizibili; să îşi aducă singură ofrande; să cânte despre fericire, pentru a şi-o aminti.
În fiecare dimineaţă, de cum se deschid pleoapele, îşi repetă că "ştie ce face", minţindu-se fără să vrea.

Timpul trece...

Precum două păsări pe acelaşi cer, cele doua inimi nu se pot ignora la nesfârşit.
Prima ar vrea să vorbească, dar nu ştie limba.
A doua ar vrea să tacă, dar nu cunoaşte liniştea.

Timpul trece...

Până-ntro zi, când se opreşte-n loc.
Şi pentru câteva secunde, cele două inimi se privesc.
Una uitându-se în sus, cu modestie, cealaltă privind în jos, cu trufie.

De la această întâmplare, mult timp a trecut...
Şi adevărul e, că nimeni nu ştie să descrie exact ce s-a întâmplat, deşi mulţi au încercat.

Unii spun că cele doua inimi s-au privit, până când cea de sus a adormit.
Şi aşa de la înălţime a căzut, că s-a ciocnit de cea de jos... şi din doua inimi, Una s-a făcut.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa ca şi cum ar conta

amestec neputinţa cu speranţa
infinitul cu orizontul
şi din când în când
mă frâng de dorul nesfârşirii
în bucăţi de prezent
aleg astfel să trăiesc
cu intensitatea celui care ştie
că mâine e doar o promisiune
.........................................
vezi
de aceea nu-mi pot opri zâmbetul
când mă doare viaţa

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâine...

mâine poate-o fi mai bine,
mâine, mâine, unt pe pâine,
mâine cu un pic de soare,
mâine poate nu mai doare

mâine poate o speranţă,
mâine o zi şi-o nouă viaţă,
mine poate răul trece,
mâine văd ce se petrece

mâine mult mai bun ca azi,
mâine foşnetul din brazi
mă va ridica de aripi,
mult mai sus de joase valuri

mâine, mâine, până mâine,
e prea mult şi nu-mi e bine,
până mâine înc-o noapte,
o voi trece, n-am ce face

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul slab din fire îşi justifică neputinţa dând vina pe metafizică.

aforism de George Geafir din Lux de jeratic (1998)
Adăugat de George Geafir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţirea te transformă întrun hemiplegic încercând să se ridice, întărit nu se ştie conform cărei logici de convingerea că şi aşa se poate, dar îşi constată, prin cădere, neputinţa.

Emilia Hîrbea în Iubirea ca năpastă (2009)
Adăugat de Emilia Hîrbea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate mâine...

El îşi frânge degetele pe canapeaua ei mov,
aşteaptă să-i vină rândul ori deznodământul
şi nu se întâmpla nimic în camera alăturată,
mai mult, totul dospeşte într-o tăcere stranie
iar oraşul pare că ameţit doarme.

Ea apare întodeauna c-un zâmbet în colţul gurii
şi se face că nu-l vede,
de fapt nici nu l-a văzut, absorbită de grabă
s-a şters de cuvintele din poeme,
îşi gândea ziua de fericire cu voce suavă,

aşeza gândurile fiecare la locul potrivit
şi dintr-o dată a ieşi şi i-a spus
azi sunt prea obosită pentru tine,
poate mâine...

De atunci canapelele mov îl indispun
şi fete ca ea n-a mai întâlnit.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ochiul blurat de durere

Lacrimi de sare vâscoase alunecă pe faţa inimii,
lumea se vede cu ochiul blurat de durere
şi timpul târât trece impasibil
ca o apă peste urmele oamenilor.

După pauza impusă picioarelor grele
oraşul îşi desenează din memorie străzile,
cineva i-a şters gândurile cu o pânză de paiajen
şi n-a spus nimic,
a pus paharele pe masă
dar lipsea aproape totul, inclusiv plăcerea ori pofta,
era un gol umplut cu altele
ce tremurau de teama zilei de mâine.

Îşi cântărea cuvintele cu milă,
apoi nu le mai rostea,
se risipea în uitarea de sine
ca într-un labirint din care ieşea obosit
cu alte năzuinţe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te îndrăgosti...

Nu te îndrăgosti de o femeie care citeşte, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie...
Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.
Nu te îndrăgosti de o femeie care gândeşte, care ştie ea ce ştie şi, mai mult, ştie să zboare; o femeie sigură de ea însăşi.
Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care ştie să-şi preschimbe trupul în spirit; şi, cu atât mai puţin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură şi care să nu ştie să trăiască fără muzică.
Nu te îndrăgosti de o femeie însufleţită, lucidă şi ireverenţioasă.
Să nu-ţi doreşti să te îndrăgosteşti de o asemenea femeie. Pentru că, atunci când te îndrăgosteşti de o femeie ca ea, fie că rămâne cu tine sau nu, fie că te iubeşte sau nu, de la ea, de lângă o asemenea femeie, nu te mai întorci... NICIODATĂ.

poezie de Martha Rivera
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul, cel mai nerecunoscator animal de pe pământ! Plin de defecte, mereu dornic de noi orizonturi, cuceritor prin excelenţă, explorator vivace şi cruciat prin definiţie. Asta, până când în sfârşit "cineva" ştie să îl cucerească din interior... e o sămânţă de fericire în fiecare femeie, trebuie doar să-şi găsească cernoziomul în care să poată creşte, înflori, rodii apoi... Când eşti femeie, totul devine mai complicat, mai greu de asimilat, de iertat, de acceptat şi mai ales, de înteles. Câteodată nici ele nu se înţeleg prea bine, ce pretenţii să mai aibă de la bărbaţi? Şi totuşi, ce-ar fi bărbaţii fără femei, ei există cu adevărat doar atunci când sunt în gândurile lor. Nu trăieşte doar pentru a dărui viaţa, femeia vrea să aibă colţul ei de rai, bucăţică de nemurire acolo unde să se simtă ocrotită, iubită, respectată, preţuită. Cumva, sunt părtaşe la modul în care un bărbat ştie să le privească şi mai ales, cinstească în gânduri. Ştiu, există în fiecare acea latură animalică ce vrea să fie hranită. Dar sufletul, el este cel care contează. Pentru că doar iubindu-se cu tot cu rădăcini, vor ştii să dăruiască fructele iubirii bărbaţilor din viaţa lor.

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

hârtia se uită la mine
şi mă întreabă:
ce mai scrii? ce mai scrii despre
viaţa ta/
nu despre viaţa mea,
ci despre neputinţa mea, îi spun
da, da! totul se depărtează de mine
tot ce vine în calea mea
o virează brusc
eu devin un scâncet de animal
sau de fier ruginit
ceva din ce în ce mai mic
ceva care nu mai ştie
de ce ea se îndepărtează de mine
ea este ceea ce am iubit
cel mai mult pe lumea asta -
o adiere, o adiere caldă de fiinţe
care ieşeau din trupul meu,
coleoptere sau suflete

poezie de Călin Vlasie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul se învârte în jurul fiecărui suflet. Ochii văd straturile de pământ depuse, cu dioptriile la care au muncit toată viaţa, mult prea personal. Fiecăruia dintre noi i se refuză câteodată felul doi sau desertul. Fiecare îşi strânge lacrima pe obraji, ca şi cum n-ar mai exista mări sărate pe lume, în atâtea suflete. Fiecare crede că nu există cruce mai grea decât cea pe care o poartă atunci când, în luptă, nu câştigă podiumul, după prima lovitură. Uităm prea des că există oameni în afara cutiei în care ne zăvorâm credinţa. Uităm de mâna întinsă, de războiul din fiecare suflet, de neputinţa întinsă pe stradă, lângă canal, ca să fie cald. Îmbrăţişăm rar, uitând de cei care nu au mâini pentru îmbrăţişare. Sărutăm din tic, uitând de cei care nu au pe cine să sărute. Existăm doar în universul nostru..... Ne luptăm. Cu noi înşine. Nu contează ce e în afară. Milităm pentru dreptul nostru, uitând de cei care nu au nici a zecea parte din ce ni s-a dat nouă, fără să cerem...... Fii om! Dăruieşte! Iubeşte! Crede! Şi nu uita niciodată de cei care n-au avut timp să crească.

citat din Gabriela Chişcari
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sprijinul aracilor

Şi îngerii prind gustul vinului,
Lebăda fulgeră aripa destinului,
Stelele numără lumânările de ceară
Dosite-n suflete cu inima amară.

Tăria cuibăreşte marginea de foc,
Obrazu-noadă lăcrimări pe loc,
Pupilele cu semne de povară
Îşi îneacă oful în vin cu scorţişoară.

Cască neputinţa diforma plângere,
Butoaiele îşi pun sutiene cu ugere,
Toamna vrea să-şi parfumeze gustul,
În clipele de taine prelungeşte mustul.

Eu te-am văzut, sămânţă de lumină,
Citind răbdarea-mi paharelor din mână,
Şi dacă vrei ca să trezeşti sugacii,
Nu mai visa, îi sprijină aracii!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O femeie plânge în două situaţii: când refuză să recunoască greşelile imputate sau din neputinţa de a îndrepta lucrurile.

Vasile Gavrilescu în Parabole, volumul 1
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritualic (2)

în general
îşi reprimă zâmbetul
orele / neastâmpărul feminin
fiecare ezitare mai trage un oblon
dar azi este "ziua XL"
se lasă harţi
estrogenii i-au umplut sângele şi
perdelele au început să se umfle
transparenţi şi cuminţi
corbi ies în şir indian spre
suicidul în masă

azi

sonia plânge

pentru prima oară

cu adevărat

se aşază etanş peste
iubitul proaspăt / perfect orizontal şi apatic
mirosind a cerneală vişinie
un fel de hologramă
o ţesătură cu imprimeuri nedefinite şi puls
nu se ridică pănă când nu e convinsă că
cele două celule şi-au făcut de cap

←! sonia

vede

lumea

de sus!→

din punctul de vedere al canapelei
sonia nu este decât o altă realitate
profundă
nimic mai mult
poţi ghici asta
din adâncitura continuă lăsată...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minimul motiv

mă apropiasem
simţisem un gard viu tremurând
ca şi cum o pasăre ca şi cum om

o magnolie îşi dăruise petalele
vântului... privirii de artist
dumnezeului ascuns
aşteptându-şi constant
ofrandele ancestrale

au trecut mai multe secunde
cine ştie?! poate o viaţă
căutam detaliile acelea apte
să garanteze continuitatea
cum ar fi o problemă spinoasă acaparatoare
o iluzie... un joc nesfârşit de-a-uitatelea

din nou mă apropiam
simţeam
vietate bolnavă
nu se ştie dacă agonisindu-şi rana
de prin vecinătăţi... dintr-un sine

sirena sunase deja... pentru a câta oară?
mai toţi cunoscuţii alergaseră
îşi puseseră la adăpost cele 2 mâini 2 picioare...
bruma de sensuri cu care poate o stare de asediu să te lase
aproape fericiţi improvizau posibila oră viitoare
încă erau capabili să înfieze licurici
să legene somnul cu monştri al vinovatului

făceau dulceaţă de vişine îşi recondiţionau hainele... sentimentele... iertau... băteau din palme se salvau chiar dacă... chiar dacă

şi tu...

şi noi

2 vietăţi agonice
nemaivând
minimul motiv
să se adăpostească

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ochii înstrăinaţi de durere

Lacrimi de sare vâscoase alunecă pe faţa inimii,
lumea se vede cu ochii înstrăinaţi de durere
şi timpul târât trece impasibil
ca o apă peste urmele oamenilor.

După pauza impusă picioarelor grele
oraşul îşi desenează din memorie străzile,
cineva i-a şters gândurile cu o pânză de paiajen
şi n-a spus nimic,
a pus paharele pe masă
dar lipsea aproape totul, inclusiv plăcerea ori pofta,
era un gol umplut cu altele
ce tremurau de teama zilei de mâine.

Îşi cântărea cuvintele cu milă,
apoi nu le mai rostea,
se risipea în uitarea de sine
ca într-un labirint din care ieşea obosit
cu alte năzuinţe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contrabandă cu vise

după noi vor sosi alţii
vor continua
de la firul roşu
desprins din rochia mea
de duminici
din scâncetul nou-născutei
la întâlnirea cu tine

îşi vor întinde corturi
din întunericul împrejurimilor vor aprinde
cel mai înalt dintre focuri
vor scoate capete rozalii îngeri
Dumnezeului îi vor da de ştire

îşi vor apropia mâinile
punte peste trecere vor face
din străfundurile cosmosului
ca dintr-un străfund de sine
vor plămădi faţa nouă a iubirii

de la falsa ezitare a păsării de a-şi îndrăgosti pe veci zborul
vor învăţa bir cu fugiţii să nu dea vreodată

neputincioşi
manechini în uniforme
vor ridica din umeri
la următoarea tură
ei înşişi se vor îmbarca

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea ca timpul să se întoarcă în vizuina lui

ca un animal bătrân şi învins
să îşi lingă rănile
să tragă ţărână peste orele scurse
atât aş vrea
să se întoarcă
până la ultima nefericire
ca un animal lovit cu sabia în creştet
să se ghemuiască în durere
să îşi urle trecerea
de pe faţa mea
atât
doar atât aş vrea
să-l văd cum se întoarce
cum îşi linge rănile
cum trage ţărâna

ah!
timpul
da
timpul
cel mai feroce animal
şi-a înfipt colţii
în obrazul meu
mi-a despicat abdomenul
mi-a umplut de sânge amintirile

ah!
atât aş vrea
să se întoarcă în vizuina lui
să se acopere cu ţărână
ca rănile mele să se vindece

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul, când îşi dă seama de neputinţa sa, prin chiar aceasta se întristează.

citat celebru din Baruch Spinoza
Adăugat de ghita gabriel
Comentează! | Votează! | Copiază!