Valerie (2)

Valérie nu împlinise încă şapte ani.
Valérie dansa pe şotroane. dansa şi cânta nepăsătoare / aproape obraznic.
Mama îi călca şorţuleţul. în proprii ochii îi potrivea şuviţele. o trimitea la scoală.
Valérie crescuse / Pentru Mama putea fi la fel de bine un băiat... unul cu plete

Valérie nu uitase nimic. prin sângele ei o evă striga:
uite-o cum îşi dă părul pe spate / cum îşi modulează vocea!

Valérie se joacă mult cu păpuşile
acolo în pătuţul alb / ivit în mijloc de pădure despletită/
–asaltată de violoncelişti în pelerine negre şi prinţese deocheate
care-şi flutură evantaie dezinvolt-provocator–
Ea îşi aşterne acareturile ca un om mare
are multe pe ordinea de zi: un soldăţel cu mâna ruptă
un creion mult prea tocit ca să mai lipească mâna
o gărgăriţă neastâmpărată care tocmai şi-a pierdut o aripă...
mai ales un vis ce o tot bântuie de-o vreme-ncoace
habar nu are cum să-i dea de cap...

Valérie se-cruntă adesea şi cade pe gânduri
mijlocelul subţire stă să se rupă şi toate viespile o invidiază
îşi potriveşte un surâs şi nu-l eliberează
decât la momentul potrivit / atunci când ştie
că el va acţiona pe deplin [clipeşte ştrengăreşte]

Valérie râde în hohote de fluturii care se ascund în buzunarele ei
convinşi fiind că a sosit furtuna. furtuna însăşi trece.
Valérie denumeşte tot ce întâlneşte în cale: de la firul indiscret al ierbii
până la tulpina neclorofilată a ciupercii... / până la
gestul lui de a o ţine de după umeri. şi se simte atât de bine!
parcă altfel decât atunci când mama o sărută pe frunte.

Valérie se tupilează în iarba uriaşă
nu i se văd decât ochii. nu i se aud decât suspinele.
trupul ei fraged mângâie gâzele din muşuroi. obrajii ard.
glezna subţire face cicoarea să tresară / să-şi cheme astrul
pasărea liră înalţă poeme-curcubeu
Valérie s-a îndrăgostit pentru prima dată:
de muschetarul cel mic al lui Dumas

azi i-a scris prima scrisoare (cu alfabet incomplet; sigur va înţelege el)
Mama e convinsă că lui Moş Crăciun i-a scris
Numai Valérie ştie: nu divulgă secretul!
Ţopăie veselă cu inima-i complice să-i sară din piept...

Valérie nu împlinise încă şapte ani.... Valérie creştea pe zi ce trecea...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieţii, regăsesc
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc,
Am înţeles ce se-ntâmpla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii şi prin mintea mea în timp ce-ntr-una am crescut ;

O văd şi-acum, ce vis frumos! la patru anişori ai mei,
Când o priveam numai de jos, tot agăţat de fusta ei,
Trebăluind cu bucurie, spăla, călca, şi-apoi bucate,
De-aveam impresia că ştie ca să le facă ea pe toate,

Dar când crescusem puţintel, făcând "cei şapte ani de acas'"
Fi'nd primul ei învăţăcel, şi "corijent" nu am rămas (!)
Eram convins sută în mie, şi cât de mult o admiram,
Că dumneaei mai multe ştie chiar decât eu mi-nchipuiam!

De-abia prin şcoală, eu boboc, ştiind ce-i prin abecedare,
Când mă lua ea de cojoc, aveam un semn de întrebare,
Iar pe la şaişpe, în liceu, ca mine cine mai era (!)
Ii răspundeam, şi cu tupeu, că nu e chiar cum zice ea,

Ca pe la optuşpe... ce ani! mergând la dans cu prima fată,
Când s-a zgârcit mama la bani, mi s-a părut că-i demodată...
La douăzeci şi cinci ajuns, cu facultate, sus de nas,
Mă minunam, mai pe ascuns, cât de... în urmă a rămas (!)

Iar pe la patruzeci, povaţă, se întampla că îi ceream,
Ştiind atât de multe-n viaţă, cam după ce eu hotăram,
Iar la cinzeci... n-o deranjam, şi nu eram într-o ureche...
Aşa pe-atuncea o vedeam, bătrână şi de modă veche...

Dar iată că la şaizeci şi... mulţi dintre voi nu vă daţi seama
Cam cât de mult eu mi-aş dori un sfat, o vorbă de la mama,
Cu şcoala veche ce-a făcut, prin ce-a trecut în anii grei,
Să o admir ca la-nceput când mă ţineam de fusta ei,

Chiar de mi-ar fi puţin cam teamă, cicălitoare cum e ea,
Aş asculta-o că mi-e mamă şi mai ales la vârsta mea,
Că ce păţeşteee, nu vă spui, tăticu', da' nu-i supărat...
Şi-acuma stă pe capu' lui... ca să se lase de fumat!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta e foarte tânără. Mi se părea mie, dar nu credeam că-i chiar atât de tânără.
Lucian: Avea 38 de ani când am plecat noi.
Lia: Ca să vezi... Mama mea e cu un an mai mare decât dânsa, ea avea 39 de ani atunci. Iar eu credeam mereu că ea era prea tânără când s-a căsătorit, dar ea împlinise deja 18 ani atunci. Şi avea 19 când am venit eu pe lume.
Lucian: Şi dânsa era destul de tânără. Gândeşte-te că blonda avea aproape 19 ani când am părăsit Terra. Iar campionul, 18.
Lia: Aşa e, ai dreptate.
Lucian: Şi uită-te la mine! Am aproape 28 de ani acum şi nu numai că nu am un copil sau o soţie, dar nici măcar o iubită sau cel puţin, o prietenă apropiată. Iar ea, mama, când avea 28 de ani, eu aveam deja 11. Eram destul de mărişor şi-i făceam o groază de belele. Mari de tot, nu glumă!
Lia: Deci, nu erai prea cuminţel.
Lucian: Cuminţel, eu?! Glumeşti, nu?! Nu cunoşteam sensul acestui cuvânt. Însă eu nu mi-am dorit niciodată să mă căsătoresc atât de devreme, ca ea. Şi cred că încă nu sunt prea bătrân.
Lia: Păi, sigur nu eşti.
Lucian: Acum nu. Nu încă. Însă când vom ajunge înapoi, pe Terra, da! Voi avea cel puţin 34, dacă vom reuşi să ajungem la timp. Mi se pare destul de mult.
Lia: Nu-i chiar atât de mult; cel puţin, cu siguranţă, nu vei fi deloc bătrân!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama e icoana sfântă

Mama ştie rostul casei.
Este prima dimineaţa.
Mama ştie tâlcul farsei,
Ştie cum începe viaţa.

Mama-i cântecul de seară
Când pe noi ne prinde somnul.
E ziua de primăvară
Care înfloreşte pomul.

Mama-i cea care veghează
S-avem viaţă liniştită.
La greu, mama lăcrimează,
La bine e fericită.

Mama e icoana sfântă
Către care-întindem mâna.
E fiinţa cea mai scumpă,
Mama-i mamă-întotdeauna.

poezie de Dumitru Delcă (26 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vai, ce proastă putuse fi în momentul în care depusese afurisita aceea de reclamaţie împotriva comandantului misiunii! Ar fi trebuit s-o rupă imediat în zeci de mii de bucăţele; sau şi mai bine, să n-o fi scris deloc! Dar o scrisese; ba o şi depusese, semnată, de mâna ei, iar asta o îndepărta mult faţă de el. Ea însă... Sentimentele ei... Ah, dacă ar şti el! Dar cum să ştie el ceva ce nici măcar ea nu ştia prea bine?! Ah, ce dificil i se părea totul Liei! La ce-o putea ajuta psihologia sau psihiatria în asemenea cazuri, în care era şi ea direct implicată? Bineînţeles, cu nimic. Mama ei avu de aşteptat aproape până la 08.00 ca ea să fie echipată, gata de plecare. Se apropie timid, încet, cu paşi mărunţi de mama ei, mai ales că acum era şi domnul Virgil Stancu acolo. Tatălui ei ce-o să-i mai spună? Ar prefera ca dânsul să n-o întrebe nimic, dacă s-ar putea, să nici n-o observe, s-o ignore. Era oare posibil? Evident, nu!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ajunge să iubească cineva pe altul, ci trebuie să-l iubească mai mult decât pe sine. Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însuşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească.

Paisie Aghioritul în Viaţa de familie
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul care a ras de noi

Ştia de fiecare dată cum întinde mâna să mângâie
Aerul de dimineaţă,
Destul de grăbit spre o altă zi
Cu umerii mereu lăsaţi deoparte,
Pesemne se întreabă de ce fiecare clipă are dansul ei
Nu ştie să caute răspunsuri potrivite pentru bătrâneţe
Dar salută politicos fiecare femeie,
Trece în revistă iubiri ambulante
Unora le-a amputat dreptul la memorie
Ce mai putea să le zică
Decât ca e prea târziu pentru o palmă dată,
Trece grăbit trotuarul
Harap Alb în blugi,
De teamă să nu-l părăsească umbra
Îşi face socotelile la un copac

…deasupra lui crengile îşi atârnă sfioase
râsul.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

A văzut-o cu ochii minţii pe liceana de 16 ani, năltuţă, cu frumuseţea bobocului care îşi înalţă boiul spre soare pentru a-i răpi o fărâmă de lumină şi căldură pentru ca, într-o dimineaţă senină să devină orhideia căreia el dorea să-i simtă parfumul, să-i sărute petalelw, să-i mângâie tulpina mlădie. Ea priveşte pe furiş poarta casei de alături, ştie că ochii lui au urmărit-o ca apoi să alerge ca s-o prindă din urmă şi să meargă împreună pe drumul pe care nu concep să-l străbată singuri. O perdea se mişcă la fereastra casei pe care ea a părăsit-o, nişte ochi o urmăresc cu părere de rău că nu pot vedea ce se petrece mai departe, dacă nu cumva mâinile lor se unesc sau se mângâie peste nişte sfinte limite. O vede pe studenţa care este acum floare împlinită Ea răspândeşte în juru-i surâs şi voie bună pe care nu vrea să le dăruiască altcuiva decât tânărului pe care ştie că o iubeşte. Ei nu socotesc că viitorul îi aşteaptă, ci trebuie să iasă în întâmpinarea lui, să şi-l apropie. Perdeaua de la ferestră se mişcă, nişte priviri se pierd în zădărnicie. Ei îşi unesc mâinile, s-au învăluit unul pe celălalt în culoarea ochilor lor şi simt că au un singur sugflet." Vino din Liban mireasă" îi cântă el. Mireasa lui e mai frumoasă şi mai înţeleaptă decât strălucitoarea biblică. Este mireasa lui.

Neron Aurel în Romanul "Generaţiile", capitolul Xi (august 2020)
Adăugat de Neron Aurel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adus de spate

bătrânul sprijină un toiag cu mâna
dreaptă strânsă să rupă lemnul
dat cu lac peste fibra sănătoasă
înclinat merge peste moarte
păşeşte calculat fără frică
se gândeşte să-i scrie o scrisoare
de amor şi inima-i bate necontrolat
fără medicamente îşi face de cap
închide ochii pentru un exerciţiu
de imaginaţie are parte din belşug
îşi spune că nimeni nu-i mai fericit
decât el şi poate îndura şi-un sărut

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mara

Mara, fetiţa scundă, ce sta pe Strada Mare
Avea o păpuşică. Era mândră de ea.
Şi o iubea din suflet. Era o alinare,
Şi-avea mare valoare. (I-a dat-o mama sa).

Era o jucărie, cum nu mai era altă!...
De-o frumuseţe rară, desprinsă din poveşti!...
Gingaşă ca o zână..., subţire şi înaltă,
Doi ochi căprui şi limpezi. Te pierzi când îi priveşti.

Copiii de pe stradă veneau ca să se joace
Cu Mara, şi păpuşa. Ce fericiţi erau...!
(... Şi timpul trece-n grabă şi nu se mai întoarce...)
Iar ei creşteau în joacă... Pe loc nu rămâneau.

Dar într-o dimineaţă, cînd s-a trezit devreme
Şi-a mers să-şi ia păpuşa din raftul cu hăinuţe,
Rămase-n prag, uimită!... Păpuşa râde, geme
Şi îşi roteşte capul, şi mişcă din mânuţe.

Se pare că măicuţa, de dincolo de lume
Îi împlinise visul: păpuşa chiar vorbea...!
Şi făr-a sta pe gânduri, fetiţa merge, spune
Bunicilor. Iar vestea, pe loc se răspândea...!

Copiii, cu mirare priveau păpuşa vie
Cum cântă, cum dansează, cum râde, cum vorbeşte...
Şi i-au făcut hăinuţe din pânză argintie.
Minunea-nsufleţită, c-un zâmbet mulţumeşte.

Povestea cu păpuşa ce-i vie, şi dansează
Ajunge la ureche de păpuşar vestit,
Pornit la drum degrabă, cu ochii lui să vază
De-i adevăr ce-aflase, sau de-i vreun zvon scornit.

Nu-l obosise drumul, căci sta mereu cu gândul
C-ar face o avere, mai mult ca orişicine
De-ar folosi minciuna. Căci îi "venise rândul"
Cu vorbe-amăgitoare, păpuşa a obţine.

Se-apropie de Mara, şi-o roagă să-i arate
Minunea-nsufleţită. Crezând că-i o naivă
Începe a-i promite orice, pe săturate...
Dar Mara nu se-ncrede în vorba lui parşivă.

Se trage-un pas în spate, pe vârfuri se ridică,
Strânge la piept păpuşa şi spune răspicat:
" – Pentru nimic în lume n-o dau!... căci la adică
E darul de la mama... atunci când a plecat...

Şi-orice mi-ai da... Iertare!... n-ar fi să-nlocuiască
Iubirea mamei mele, aflată-n jucărie...
Şi nu cred că vreodată va vrea să locuiască
De mine despărţită!... Nu fac aşa prostie!"

Rănit cumplit de vorbe, se înroşi la faţă,
Se-nfurie, hapsânul, uitând de ce venise,
Se aplecă spre Mara, de umeri o înhaţă,
Şi o privi cu ură. Nechibzuind, decise

Din braţele fetiţei, păpuşa să o smulgă,
S-o rupă-n bucăţele, s-o calce în picioare
Să o arunce-n focul din drum... Mara să plângă...
De ce făcuse asta?! Cu ce-i greşise oare?!

De-atunci, fetiţa scundă, ce sta pe Strada Mare
Îşi cheamă jucăria, iubirii dată vamă.
Şi nimeni, niciodată, nu-i va da alinare,
Ca păpuşica vie. Şi sufletul de mamă.

poezie de Maria Ciumberică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce nu am scris niciodată

gândurile despre cum drumul poate fi atât de
periculos încât să nu mă întorc
despre cum părul mariei antoinette ar fi arătat
mai bine tuns bob
melodiile de rahat fredonate în drum spre liceu la 6 dimineaţa când
ar trebui să fii normal

cine e normal în clasa a IX-a

despre şoferii care nu opresc la semafor
sau cei care opresc şi zâmbesc ca nişte drogaţi

nimeni nu ştie despre
dragostea pe care mama i-o poartă lui dan
nici despre cum a rămas gravidă la 45 de ani

fata din staţie îşi încheie fermoarul se
holbează la mine nu ştiu răspunsurile pe care
le caută

nu ştiu cât e o bere din aia la care se uită de cinşpe minute

cerul se desprinde ca un tapet peste autobuzele galbene peste
selfie-urile mesajele prin care i-ai spune că încă îl iubeşti peste mâna
care tremură ca dracu pe butonul send

mă opresc pe o terasă în geam mă văd mai
înaltă şi urâtă ca de obicei

mă gândesc la toate astea de parcă ar prinde sens
dacă le-aş băga într-o cafea apoi mă
prefac că
de fapt le-am scos dintr-un pachet de ţigări

poezie de Sorina Rîndaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama: Tu chiar vrei să rămâi singură? Nu vezi că toate fetele sunt în competiţie pentru un bărbat? Numai tu,... tu chiar nu cauţi să fii deloc atractivă?
Fiica: Eu sunt floarea de la marginea prăpastiei. Dacă vrea să mă iubească, cel care va vrea, nu ar trebui să mă iubească pentru forţa din interiorul meu, de a sta la margine, şi totuşi, de a rezista?" (în mintea mea).... în realitate îi răspund "Şi mie îmi pare rău pentru faţa pe care o am. Nu mă pot abţine să nu îmi fac rău.
Mama: Întelege, aşa funcţionează toţi bărbaţii, pentru ei contează cum arată o fată, e vorba de prima impresie. Te vede aşa, plină de bube, o să fugă de tine. Orice băiat, orice băiat...
Fiica: Nu numai orice băiat, chiar orice om... sunt un monstru. Nici măcar o prietenă nu am... Toate aşteaptă de la mine ceva. Iar eu, uneori, îmi doresc să fiu altcineva...
Mama: Data viitoare te internez la spital, te declar incapabilă să te controlezi.
Fiica: Da, sigur.... Aşteaptă măcar să ajung la cauză, să împlinesc profeţia, şi o să pot fi domnişoara cu altă faţă. Vedem noi cine râde la sfârşit, eu şi amicul meu Kierkegaard. Îmi pare rău, mamă, dar numai dacă o salvez pe Ariadna o să mă pot iubi vreodată. Ai idee câte strategii trebuie să elaborez ca să distrug monstrul?
Mama: Care monstru, parcă tu erai monstrul?
Fiica: Cât de încuiată să fii să nu realizezi că monstrul mă ţine captivă din primii ani de copilărie? Toate fricile alea, faptul că nu alergam spre tine, când aveam nevoie de tine, fuga de realitate, fuga de mine însămi, toate sunt rezultatele operei lui. Pe care am de gând să o închei anul ăsta. Şi ştiu exact cum...
Mama: Cum?
Fiica: Să îţi prezint labirintul... mi-e teamă numai să nu faci infarct, pentru că aici nu mai poţi ascunde cine eşti cu adevărat. Aici, poate, o să îţi auzi urletele la fel de tare cum le aud eu. Pentru că, aici, toţi îmi văd capul ascuţit, când el de fapt e rotund. Numai şi numai pentru că ăsta e rezultatul fricii mele de oameni. Şi nu am altă şansă decât să trec prin Pădurea Interzisă, să îmi înving frica.
Mama: Imposibil... în Pădurea Interzisă nu o să poţi supravieţui. O să rămâi cel puţin fără picioare...
Fiica: Nu şi dacă îmi iau o pelerină verde de camuflaj... şi un prieten de încredere...
Mama: Parcă spuneai că nu ai prieteni...
Fiica: Nu am, dar de unde ştii tu că nu o să am... e drept, un parteneriat la început, fac eu un efort... Ideea este că se pune la bătaie toată viaţa mea, mamă. Nu pot da înapoi...
Mama: Vezi doar să nu mai ai încredere din nou într-un lup, ştii bine ce ai păţit ultima oară...
Fiica: Fără frica de lupi, păstorii nu ar putea avea curaj. Pot fi o ciobăniţă bună, o ştiu sigur, mi-a spus-o luna. Ea nu minte niciodată...
Mama: Te las în protecţia Maicii Domnului...
Fiica: Ea mi-a trimis visul cu furtuna... chiar dacă aş călca în mijlocul morţii, tot aş fi în siguranţă. Nu crezi că merită?...
Mama: Eu niciodată nu mi-am dorit decât să te protejez. Iartă-mă pentru tot ce n-am putut înţelege.
Fiica: Vei înţelege, la sfârşit...

replici din Scufiţa Verde, scenariu de Ana-Maria Gondoş
Adăugat de Ana-Maria Gondoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum

Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum

Nici mie nu-mi place să fiu propria piedică
Deşi nu am încotro din mine se nasc zi de zi
Tot felul de hăţuri, frânghii care mă ţin pe loc

Caut metode, trucuri, manuale, fotografii prin sertare
Cum se scapă de starea asta a îndobitocirii supreme
Cum se linge mierea de-afară, cum se cumpără pâine
Cum se dă mâna, cum se rupe o floare

Parcă sunt un rotocol de scaieţi pe care vântul îl poartă
Din cameră în cameră, în placenta asta dau din mâini
Din picioare prinsă-n tobogane viu colorate ale minţii
Care pe măsură ce e închisă mai mult e tot mai vie

E foarte plăcut aici, e ca petrecere-n doi!

Caut filme, cărţi, melodii, prietenii din copilărie
Pentru că şi ei acum sunt tot un fel de obiecte-n vitrină
Pe care-i scot de sărbători sau în situaţii ca asta
Când tot ce fac e să pun dorinţe în sticle de vin
Care mi se arată de câte ori deschid ecranul laptopului
Aud aud ţipete şi văd numai mâini deasupra mării care cer ajutor
Ce bine, îmi spun, chiar nu sunt singură!

Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum

Toată lumea vrea să fie întrebată, logată, prezentă
Vrea ca acest mers în van să fie întrerupt, blocat, cineva să
Rupă gratiile, să zică, vin şi eu pe la tine, şi să nu ai ce face
Neavând uşă, el intră prin cuvinte, prin felul tău de a fi, de-a valma
Îşi face loc ca un pui de pisică ud leoarcă

Timpul desigur se măsoară altfel, în bucăţi de beton
Care cad direct la masa de scris în coconul acesta de unde
Nimeni nu ştie cum vom ieşi, dar de câte ori ating
Zidul el devine negreşit starea mea de spirit

Fac curat după încă o zi murdară, până la naştere mai e
Între timp vomit, citesc o legendă japoneză despre un fiu
Care-şi cară mama pe vârful unui munte, şi-mi e tot mai clar
Că şi eu am început să mă duc în spate într-un loc asemănător
Printr-o crăpătură, aproape pe muteşte, aproape ilegal

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaţa amintirilor se topeşte şi nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc şi mama, cu părul alb ca pânzele celea din copilărie, aleargă în întâmpinarea mea. Mă înfior de fiecare dată când îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca şi acum, când stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace şi el pentru a-şi aduna gândurile... Ce straniu e!... Cum se întâmplă astăzi că eu sunt compozitor şi nu plugar, scriu muzică şi nu cresc pâine? Şi iarăşi prind a răscoli amintirile... Aplauze, aplauze... Şi numai mama în sală plânge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: "De ce plângi, mamă?". "Dacă ai şti, îmi răspunde, cum mă doare sufletul... şi dacă ai şti cât de bucuroasă sunt că am ajuns până în această zi...". Bucuriile şi suferinţele mamei. Nu ştiu dacă este o muzică mai frumoasă decît vocea mamei. Încerc să o pun pe note şi atunci cântecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt şi îl aud cântat în filmul "Maria, Mirabela". Încerc să-i surprind în sunete paşii ei uşori şi mereu grăbiţi şi, poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis şi de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!...

citat din Eugen Doga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă o inviţi pe minte să plece de la masa veşniciei, pentru că nu are ce căuta Aici ea zice: "Stai un pic să îţi spun cum văd eu importanţa MEA, nu pălăvrăgesc mult, DOAR AŞA cât pentru o existenţă." Şi atunci ce îţi rămâne de făcut când cineva iubeşte mai mult sclavia persoanei decât libertatea nemărginită? Îl trimiţi înapoi la mama lui mintea până ce viaţa îl va muşca, dacă are acest noroc. Atunci va fi dispus pentru prima dată să audă şi să primească cu adevărat invitaţia Libertăţii la Libertate!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama-fiinţa cea mai scumpă

Mama a plâns, a suferit şi a îndurat
pentru ca noi să ne bucurăm de viaţă.
Simţirile noastre, demnitatea, speranţa şi lumina
sunt legate strâns de femeia numită mamă.
Toate acestea îşi au locul
în sufletul şi inima ei plină de iubire.
Chiar dacă părul i-a albit,
chiar dacă pe faţă i-a apărut un rid,
sau dacă câteodată obrajii
îi sunt brăzdaţi de o lacrimă,
mama rămâne veşnic tânără
şi frumoasă în ochii noştri.
Mama este îngerul nostru păzitor.
Ne iubeşte aşa cum suntem.
Mama este cea care ne dăruieşte iubire,
linişte, soare şi iertare,
ori de câte ori greşim.
Este tânără mereu şi frumoasă.
Este raza noastră de soare.
Ochii ei împrăştie căldura şi lumina
de care orice copil are nevoie.
Mama e icoana sfântă
către care-întidem mâna.
E fiinţa cea mai scumpă.
Mama-i mama-întotdeauna.

poezie de Dumitru Delcă (28 septembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prince

Era crescut, de mic, şi îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu ştia ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.

Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinereţe,-o mare stea
ba, chiar şi-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.

Căci fiul ei, un mânz promiţător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambiţios,
şi se vădea a fi un luptător
periculos.

Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naştere, aşa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmaşului atât de talentat
şi de iubit.

Acum, el vede ochii-ngrijoraţi
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui şi, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre fraţi.
E foarte trist,

Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
şi i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie şi-l afectează mult.
Se simte-nvins.

Iar Lady, cum o ştie el de mic,
e tristă şi mai plânge-atunci când el
refuză şi grăunţe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
şi l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câştiga.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene, pe mare şi pe uscat, să vâre vrajbă între oameni şi să le facă pacoste. Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată până s-or ucide, şi câte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul. Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla. Şi tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!