Pustiurilor, uneori

NEROSTIT ne priveşte bătrânul oraş şi norii aduc poveşti noi din depărtări. Din turnul cu ceas uimite minutare se uită cum scade timpul în femei. Dar strigătul, strigătul cui să-l cer?

Uraganul pierdut îşi găseşte drum către văi unde aerul stătuse prea mult. Zgomotul păsărilor grăbeşte pasul trecătorului întors către sine.

Râuri subterane văzute cu mintea îşi închipuie stele şi peştii dezmiardă o linişte translucidă; lumina şi amintirea trufaşă a dimineţilor cu prova de cardamom aşteptate

în chilia mea galbenă, care doare, ca să sculptez în ele graţii cu ochii de noapte. Să slăvim labirinturile şi să le dedicăm exegeze verzui!

Pe cer semne de purităţi pedepsite. Vântul duce mirosul de tei către tandreţea mărturisirilor albe.

Clopotul bate
deasupra conştiinţelor,
minţile se zbat
în nimicuri.

Oh, voiaj în absenţă! O melancolie prea grea pentru înălţări de socluri eroilor,

ardoarea sfinţeniei cheamă un sfârşit care-ncepe.

poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Si ochii asculta

e o nevoie de linişte din când în când
paşii noştri ştiu
marea îşi înghite valul
frunzele îşi odihnesc fruntea
privind tăcere deasupra
pescăruşi cu aripi ude
în tempera pictează doar strigăt pe cer
alb şi albastru fluturat de vânt
fluturii îşi tac zborul mereu

scoici uimite cu vorbe pe buze
în soare miroase a cuvinte moarte
tălpi desculţe le-afundă-n nisip
nimeni nu strigă
durerea se simte

azi tace…

câteodată timpul ne-apasă în piepturi clepsidre
secunde se scurg picături

doar mâinile îşi mai vorbesc între palme

doar buzele îşi mai înţeleg un sărut

doar paşi fără urme în mare
deschisă îşi scapă din valuri pe-al nostru
ne duce departe
ne duce…

e o nevoie de linişte din când în când

şi ochii au timpane
se-ascultă…

poezie de Lucia Firefly Popescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa.
Intersecţii de raze şi umbre,
punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei.
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diademele

Zăpada-i mult prea albă,
Să înţelegem cum albul spune poveşti
Mi-am risipit mâinile,
plămădind din razele soarelui diademe
Un glonţ ascuţit ca strigătul s-a trezit prea devreme,
Ca să rămân mut în cuvinte
Linia roşie ca sângele
ce urcă şi coboară din vene s-a oprit.
Ce albă-i zăpada!
Plopii îşi caută cuiburi în cer
Pădurile sunt pline când îşi pierd păsările sărutul
Ce albă-i zăpada!
Crinolina rochiei tale tot îmi şopteşte din vis
Parcă suntem într-un teatru ce demult a nins!

poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa,
Intersecţii de raze şi umbre
Punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei,
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea nopţii,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonii de flaut

Înalţ din mine către mine,
O rugă pentru vindecare,
Apoi o rugă către Tine,
Să ne ajuţi pe fiecare

Să nu-mi laşi grijile s-apese
Pe unde răni nu-s vindecate,
Sunt prea adânci şi mult prea dese
Şi încă mai zvâcnesc în noapte

Sub pleoapa existenţei sfinte,
Un ochi închis ar vrea să vadă,
Te rog frumos adu-mi aminte,
Ce mintea nu mai vrea să creadă

Şi mă întreb unde să caut,
Într-un ecou sau înlăuntru?
În armonia unui flaut
Ce cântă-n suflet... dinăuntru?

Înalţ din mine către mine,
O rugă pentru vindecare,
Apoi o rugă către Tine,
Să ne ajuţi pe fiecare

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă eroilor

(lacrimile nu se usucă nicicând din ochii poporului şi ai mamei)

Un glonţ mi-a spart pieptul... Când ţara plângea,
Plângea jumătate din inima mea...
Un înger venise şi-n zbor către cer,
Un gând de lumină, mă luase cu el.

Se-aprinde în ceruri o candelă - vis.
Aripa de ceară în foc s-a prelins.
Mă plânge poporul, mă cheamă, mă vrea.
Poporul rămâne în inima mea.

Mă cheamă părinţii - un fluture-n zbor,
În vis, o lumină - o şoaptă de dor.
Troiţa se-nalţă un cânt către cer...
E viaţa şi moartea, un cerc de mister.

O inimă-n soare, prin voi m-am născut.
Aveam misiunea de-a fii pe pământ...
M-am stins pentru ţară, erou ne-nfricat,
Veghez libertatea de-aici, din înalt...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar timpul vechi de căldărar...

Pe nicovală-n fum de jar,
Când bate foile de-aramă,
De sub ciocan parcă răsar
Galopuri care-n stepă-l cheamă...

Dar timpul vechi de căldărar
Pierdut e-ades sub coviltire
De pe căruţele ce rar
Mai poartă-a şatrei rătăcire.

Iar azi iubiri de drum dispar
În cer croit din foi de-aramă,
Născut pe-un fier din care sar
Micuţe stele fără mamă.

Un cer întors este acum
Căldarea lui, care-n adâncuri,
Adună rătăciri de drum,
Cu-ai şatrei cai fără oblâncuri...

poezie de Pavel Lică din Sunt rom, ţigan de vreţi, dar OM
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima poartă

se scutură umbre pe ziduri
în tristul ungher
un om îşi caută pasul
în tragic decor efemer

ciuturi de lemn coboară agale
lângă casă, în curtea din vale
plânge o mierlă, a jale
se stinge şi gândul în cale

vântul strigă agonic prin luncă
stele îşi spală paloarea într-o baltă
foşneşte gândul rămas într-o stâncă
mai cântă un cocoş a mea soartă

la fereastră, bolta e spartă
trec în goană păsări de munte
gândul să'l poate iarăşi
dintr-o parte în altă parte

tu respiri şi plângi pe o pernă
ochii curg,
privirea e lacrimă toată
norii trec grăbiţi către cer, încă o dată

clopot stins mă cheamă
umbre curg pe perna goală
tu tremuri, lângă ultima poartă
rezemând a ta soartă

te învelesc în neagra pânză
busuioc în păr, crini albi pe buze
ai rămas statuie de ceară
printre spini şi neguri iarăşi şi iară

vântul bate nebun într-o poartă
o dată, încă o dată
eu aştept pe ţărm iubirea
ce a plecat la drum, pe o poartă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinovat de prea multă iubire

Toate trec ca fumul pe ape
Dar inima mea s-a oprit sa mai bata
adio îşi spun cuvântul
păsările şi-au ciocnit aripile de piatra zborul ciocanelor minţii e tot mai greu
Sint vinovat de prea multă iubire între mine şi Dumnezeu
E o apa limpede fara poduri doar cu glasuri de îngeri curaţi
miezul nopţii se intoarce-n balanta
ziua, dinţii îşi ascute păpuşa
ştiu că va ninge cu ferestre şi chei ce deschid cerului uşa
E prea târziu pentru cuvinte din moartea înserării
clopotul suna
lupii se întorc în orbite şi se privesc în ochi, pătrund către luna latrind către luna

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă eroilor

Un glonţ mi-a spart pieptul... Când ţara plângea,
Plângea jumătate din inima mea...
Un înger venise şi-n zbor către cer,
Un gând de luină, mă luase cu el.

Se-aprinde în ceruri o candelă - vis.
Aripa de ceară în foc s-a prelins.
Mă plânge poporul, mă cheamă, mă vrea.
Poporul rămâne în inima mea.

Mă cheamă părinţii - un fluturen zbor,
În vis, o lumină - o şoaptă de dor.
Troiţa se-nalţă un cânt către cer...
E viaţa şi moartea, un cerc de mister.

O inimă-n soare, prin voi m-am născut.
Aveam misiunea de-a fii pe pământ...
M-am stins pentru ţară, erou ne-nfricat,
Veghez libertatea de-aici, din înalt...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile se arcuiesc după cer

Nicio umbră nu s-ar îndrăgosti de un copac iarna,
ar aştepta să-i crească frunzele din muguri
şi raiul ei ar deveni ademenitor,

mai verde decât seva care inundă pădurea
trecerea se topeşte-n plăcerea demult visată
în care nu se mai simte decât foşnetul viu,

în lumea ei fagurele vieţii strânge minuni,
aici nu este nimic fără încleştare şi pândă.

Nopţile se arcuiesc după cer, freamătă de stele
până-n dimineţile cu trup de lumină
în care şi o rugă capătă chip.
Se ceartă norii deasupra şi cad ploi de argint
cu picături respirate de ramuri,

se vântură aerul, mă ia de guler pe nepregătite,
lumina alunecă odată cu timpul pe poteci,
vin din depărtări arome de fructe sălbatice,

inima mea bate şi se ridică cu smerenie-n piept.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

adunasem încruntarea cu zarea
mă întrebam la fiecare colţ de lume
de ce plânge durerea pe drum
unde acum, un pas, un drum
să tac, să spun
dar cui şi cum
am întins mâna către cer, a întrebare
pierdută în arcuirea unei galaxii
ploaia spăla ochii de gânduri
pe tălpi adunasem scoarţa universului
pe unde trecusem în anii stelari
retras între timpuri prăfuite
m-am înfipt în sufletul meu, a visare
în palme purtam lumina iubirii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini si umbre

Lumină dedesub, deasupra întuneric,
Doar umbrele se văd în pomii de sub cer.
Părăsesc orice speranţă, o fură dintre noi
Şi o aruncă-n valuri, să vadă cum se duce.

Acum stă singură, pluteşte spre tărâm necunoscut;
Încearcă supravieţuirea cu o-ncercare grea.
Priveşte vuietul ce o-nsoţeşte de mii de mile,
Neîncetat din straja ce o duce.

Ajunsa pe un mal străin, aşteapta.
În jur e-nconjurată de stele si de nori.
Răsare atât de-ncet în suflet, doar simte...
Lumina e deasupra şi noapte dedesub.

poezie de Irina Matei
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea nu se schimbă, doar zgomotul aparent neîntrerupt al minţii diferă, dar "A-Fi" priveşte chiar şi zgomotul minţii şi râde. Râde pentru că într-o fracţiune de secundă îl dizolvă. Chiar o fracţiune de secundă este infinit prea mult pentru Sine să facă asta.... Doar se întâmplă să fii antrenat să vezi zgomotul şi uiţi că tu eşti deja liniştea, că orice zgomot al minţii apare în liniştea care deja este. Doar nu privim unde trebuie! noi privim în zgomotul minţii după linişte şi aşa ea pare în veci de negăsit, în loc să vedem că noi suntem deja liniştea care priveşte în zgomotul minţii căutând liniştea.

Atmaji Maharaj în Liniştea este mereu aceeaşi
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om în cetate

un om a plecat
pe un deal
să se culce
turma de oi
privea cum trece, se duce
era frig, era târziu şi era iarnă
în lume, în noi şi în toate
lumina a încetat să mai curgă
pe cer două stele
uituce şi ele
ieri o stea
a căzut în vale
în valea cui
tu asta să spui
pe cer a mai rămas o stea
azi plânge singură şi ea
vântul bate şi bate
noaptea e neagră
şi este atât frig în cetate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pas...

sunet strident caut în noapte
albatroşii sfâşie norii, obstacole în calea zborului
îi aud atât de tare şi în depărtare
strigătul morţii mânjeşte un cer cu pata de asfinţit
coborâtă până în adâncul lanţurilor
aud trenul şi şinele mă poartă spre depărtări
dorinţele urlă în mine şi strivesc sub tălpi macii
atât de goi de non-sens mi se par
pentru că vreau să-i modelez eu
cu mâini de olar cu lut de pe muntele cu zei
mă dor pulsurile inimii şi mă înţeapă fiecare
lacrimă scursă, stoarsă până la neplângere
mă simt stafie înveşmântată în alb
chipul e-acoperit diform ca şi cum oasele
ar fi fost topite
în lanţul inelului ce mă unea odată cu o icoană
s-a sfărmat atâta fiinţă
umilinţa a otrăvit fiecare fir de nisip
din care mă construise demiurgul
bucată cu bucată mă adun de pe câmpul ars de-atâta trăire
cenuşa a rămas risipită în cântecul durerii păsărilor călătoare
mă du suflete pe cărarea spre înainte
şi chiar de moartea mă cheamă
ascultă-mi ruga către viaţă
nu-mi trebuie decât o coală albă de hârtie
pe care să desenez cu degete pline de pământ
urma tălpilor să ştie omul ce vine
că sunt încă vie
bate la poarta mea şi scoate-mă
din cenuşă de aici... până aici

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi în noapte

aprind în astă seară
lumânări de ceară
să ard, să ard în ultima privire
a doi nebuni
ce au crezut odată în iubire
anotimpurile mor
timpul prezent, timpul trecut
azi noaptea e zi
dacă tu...
pe drumul drept către cer
ce tristă-i viaţa către moarte
mai scriu un vers în astă noapte
că timpul astăzi ne cheamă înapoi
mă aşez pe ţărm pe crucile de lemn
tăceri în jur, tăceri în mine
unde eşti tu, eu nu mai sunt
decât o adiere tristă în vânt
ninge femeie în noaptea dintre ani
era atât de frig în noi
mă întorceam din nou acasă
dar ce mai esta casa fără noi
păşeam printre ani şi era frig
m-am ghemuit la sânul tău şi m-ai primit
mă alintai cu un cuvânt
treceai apoi pe aleile iubirii
eu am rămas să ascund tăcerea
ningea în noapte iar afară
plecai la cer şi lacrima plângea
vorbeam de despărţiri uitând că ieri nu a fost ieri
ştiam că ai să pleci
eram nebun şi nu înţelegeam
poate ăsta e destinul meu
să plâng după cei dragi mereu
ştiam că te-am pierdut
din clipa aceea de demult
când înfiorat am strâns în braţe
doar o dată, o fată preacurată
offf, cum priveam atunci
în sala ultimului bal
cum tu pluteai în valsul ireal
de ce mă doare azi plecarea dintre noi
de ce noi azi nu mai suntem doi
de ce, de ce...
ştii, eram atunci doar doi copii
nu te-am crezut când ai plecat
iubirea noastră unde este, unde suntem noi
mă ninge iar durerea
povestea noastră s-a sfârşit
dar ce este femeie azi sfârşitul
decât lumina noului început

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turnul de veghe

E un peisaj îmbrăcat în perspectiva
prea îngustă,
adică închisă
în turnul care
parcă se scurge spre orizont
pînă să atingă un infinit,
falia dintre tine şi mine,
cum se întinde,
ca balta de ulei
despărţirea cerului cu pămîntul,
cea fără de cusur,
şi deci fără nici o noimă,
prea îngustă,
adică închisă
în turnul care
parcă se ridică spre soare
pînă la un simplu punct –
locul de unde se scapă din tine
către unghiul de fugă
dintre margini şi Noi,
dilatat ca pupila de noapte.

poezie de Sorana Felicia Petrescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspunsul este iubirea

Marea dilemă a vieţilor noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăieşti este iubire, te rog, nu te minţi.
Ascultă atent, este o voce, ce îţi şopteşte zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înţelegi, doar fii.

Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobeşte munţii cu zăpadă şi oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îţi şopteşte?
Ce îţi răspunde luna atunci când o priveşti?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o opreşti?

Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minţii obosite de atât învârtit, încercând să-şi prindă coada.

Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.

Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubeşte-ţi fiii, adună-ţi turma; ceva te cheamă către casă... chiar şi cel mai neiscusit cioban ştie când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ţi-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiţi în faţă, drumul se-ntinde, se şerpuieşte-n orizont, la infinit. Drumu-ţi promite, că dacă mergi încă puţin, te-mbogăţeşte, te face prinţ peste oceane şi rege între oameni - dar tu nu îl asculţi, ai obosit. Îţi aminteşti de măgarul harnic, căruia îi sunt promise măreţe împliniri şi care îşi duce-n spate, povara veşnică şi grea a propriei nemulţumiri.

Te uiţi în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas şi prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promiţând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit şi te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.

Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăştiat peste trecut; se văd prin ceaţă, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscoleşti trecutul, o ştii prea bine – din asta nu a ieşit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire şi scrum.

Nu mai este timp de-ntoarcere acum - te uiţi din nou în faţă, priveşti din nou în spate. Ai căutat, ai luat notiţe şi ai scris în jurnal - ceva nu este bine; viaţa ar trebui să facă sens, dar sensul nu e de găsit niciunde. Te uiţi în sus, la cer - e prea departe. Te uiţi în jos, la pământul crud, proaspăt şi viu - îi mulţumeşti în gând pentru o clipă, realizând însă că el doar te poartă, nu te ridică.

Cum se face că ai căutat peste tot... şi tot n-ai pace; cum se face?

E evident - nu mai există cale; nu mai există drum care să te poarte acolo unde vrei să mergi, să îţi ofere ceea ce cu disperare îţi doreşti. Răspunsul nu e aici, nu e acolo; nu e în timp şi nici în lipsa lui - căci timpul trece atât de repede în joacă şi atât de greu în muncă. Te-ai uitat şi pe unde ai venit şi pe unde ai fi putut să mergi – te-ai uitat la cer, dar ţi se pare prea departe, decizi să-l laşi în grija păsărilor de noapte; te-ai uitat în pământ, însă el te-a privit tăcut, flămând, cu ochi de frunze.

Răspunsul nu e de găsit.
Răspunsul e iubirea.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!