Burbuntuis amos

Undeva, pe perete, pendulul a încetat să bată, cum viaţa-o făcea...
cling
cling
doar inima ta în cămaşa cu dungi, peste cămaşa nopţii, în dungi (întocmite de rouă şi praf)
să mai ştie acum;
în şifonier doarme încă rochia de mireasă a
mamei
visează ceva?
doar inima mea în cămaşa cu dungi, peste cămaşa nopţii,
de dungi negre, prelungi
să-mi fi spus odată, atunci, că pianul de la părinţi îl vânduse, frustrant, pe nimic
aşa cum şi oamenii vând
n-o să te vând
promit, o să stau lângă tine să mă auzi cum respir
palmă peste palmă care vroia, inimă, să plece de ieri
de ce ai pleca?
de ce să nu vii? Furia (focului) bolboroseşte o vrajă oarecare
în ibric
alături, sticla de lapte; ieri se făcuse din ierburi şi din nisip;
să mai stăm un pic în cămăşi...

te întrebasem cum îţi place
religia
muzica
cireşul, cu zăpadă pe el
cerul este un fel de îmbrăcăminte pentru oameni
ei se aşază în cer
când le vine vremea
ori
când dorm şi le ţin îngerii chipul ca să vadă mai bine stelele

care vor veni;

probabil că sunt un copil
toată viaţa am fost
în
felul cum îmi ţin picioarele unul peste celălalt, plină de lene
aşa cum
ne
vine cămaşa ta înspre mine

surogat

să pun un copac mic, cu boltă verde, în ea.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se moare...

Aşa cum purecele doarme în
cămaşa de cânepă
aşa cum
pâduchele doarme adâncit în piele
tot aşa Dumnezeu doarme
în respiraţia aceluia care a fost

poezie de Teodor Dume din carte, atllantida din suflet
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rocadă

Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta, că
un pion, foarte slab, mă urmăreşte, cu un revolver, calibru mic,
de la izvor şi pădure, ca vânatele!, de ce să nu..
şi, atunci, speriindu-mă,
fiindu-mi frică,
te iubesc într-un tren mic, care trecuse pesemne pe la tine prin inimă;
şi apoi prind aripi, mă ridic deasupra lumii, cum se ridicau stelele,
pesemne, la începuturi, între ele, milioane de ani lumină, cineva a împins foarte tare stelele, sau le-a dăruit zborul, trenuri de stele şi maici se rotesc.
îţi invoc pieptul şi sângele
şi
îţi spun să mă cauţi, raniţa e în spatele tău, deşerteaz-o de numeroasele mere amare
căci a venit primăvara, cu-a ei ştiinţă în dragoste...
îmi pare că teama Isoldei
e în picătura licorii
care nu ajunge la cine trebuieşte...
cum se mai scutură, peste noi, furtunoasele mame ale fructelor, cu toate petalele...
nu este oare
petala
măicuţa cea mai adevărată a unui fruct?
cum se mai scutură, peste tot, furtunoasele maici ale fructelor...
umplu toată România de o ploaie şi de o nepricepere fadă... cad peste pârâiaşe, dezordonate,
sfinţindu-le... dar noi nu ţinem, în cord, chipul fals!
visez uneori că mă
umpli
de humă
că doar pentru tine mă întind pe scenele vieţii, cu pietre peste inimă,
să vedem odată
cum se umplu, din nou, iubirile cu sevă, cuminţenia iubirii
se hrăneşte, pesemne, din piept;
iubeşte-mă!
să vedem, odată,
de unde începuseră stelele să priceapă rotirea, peste trandafiri,
binecuvântându-i.

Iubirea pesemne începe de la un tren care soseşte;
dai hrană;

Îţi spun, nu te mai roti atât peste inima mea simplă,
ca un rege,
doar caii liberi sunt regi şi regine, eu sunt doar un ceas de perete,
o stea,
şi o inimă,
pisicosule, ce eşti, şi pahar plin de fructe!
o pisică!
îmi imaginez
doar,
simbolistica spaimelor;
este la tine în palmă,
egretă ce eşti, o egretă!
îndrăgosteşte(-) mă!
în înfricoşarea mea molcomă.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înţeles

Inima mea e plină de durere
simt cum mi se rupe în două...
Am înţeles că viaţa,
de multe ori îmi mai dă câte o palmă...
ca să ştiu ce am de făcut pe urmă...
Am înţeles că lacrimile îmi sunt de prisos,
dacă în mine e o continuă furtună...
Şi doare...
Da, vreau să sper până în ultima clipă...
Ceva în mine îmi spune să fiu tare...
Şi poate aşa voi reuşi...
Oare voi putea trece peste?
Oare voi reuşi cândva?
Să trec peste tot şi toate...
Aşa cum mai trece o zi şi vine iar noaptea...

poezie de Eugenia Calancea (14 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cămaşa fericitului

Doar o cămaşă am drept ţoală,
De-aceea-s fericit şi strig:
Cum m-am născut în pielea goală
Cămaşa asta-i de câştig!

epigramă de Alexandru Clenciu din Trei decenii de epigramă (1999)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veghe

De obicei dorm
Covrigit pe partea dreaptă
Poate fiindcă m-au apăsat
Vremuri de stânga
Sau pentru a nu auzi
Cum inima
Îmi cronometrează, indiferentă,
Maratonul.
Şi de ce-mi veni, oare,
Aşa, peste noapte,
Să dorm cu faţa-n sus?
Să mă obişnuiesc?
(Puşchea pe limbă
Cât portocalele popii
De pe masa cu pomeni
Deşălată de colaci, candele
Şi cruci stilizate
Din smochine)
Şi simt cum mă adaptez
În semiîntuneric
Odihnei din urmă,
Când voi privi cerul
Prin sticla fumurie a ţărânei
Ca şi cum, în lipsa mea,
Peste Terra,
S-ar fi coborât
O nesfârşită
Eclipsă...

poezie de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de tristeţe veche

Privirile cui mă ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
şi nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
şi nu m-ai cunoscut;
şi aşa vor trece ani şi ani, grădina va începe, încet, să înflorească,
ceasurile şi limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
şi nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroşi prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
şi peste trupul meu
care te-a aşteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
şi în lacrimile mele
ultimele.
Ţineam minte trandafirul acela,
ştiam omul,
împlea viaţa mea cu tot raiul, dar şi cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
şi nici dimineţile.
Nici zâna aşezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuţă,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-mă!
ascunde-mă, lângă ea!
parfum peste oasele tale, şi-n trup,
piteşte-mă, aşa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! şi concreta ceaşcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări şi nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, mă voi îmbrăca şi mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
şi al apelor acum sălcii)
până
fi-va aşa:
lunile de pe cer vor învăţa cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ţi se vor aşeza uşor
ca nişte aripi de fluture
peste umeri
şi peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămaşa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei şi parfumul,
mă vei răni din nou foarte dulce,
şi te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp şi pe rugină
luna noastră trandafirie se va aşeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca şi cum m-aş fi pătat cu un rug întreg de frăguţe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilăria, craterul din suflet

am o amantă
cândva semănam perfect
Dumnezeu ştie asta
mereu coboram unul în celălalt
şi cu delicateţea unui copil făceam dragoste

sub cămaşa din cânepă ţesută de bunica
îmi ascundeam mâinile
ca un gest
îngenuncheam şi spuneam
Tatăl nostru
cămaşa mi-a rămas mică
şi lumea aceea am pierdut-o
în ziua în care mama a luat
busuiocul din grindă şi
l-a pus în odaia cu miros
de lumânare arsă...

ţin minte
ploua mărunt şi era frig
mirosea a busuioc şi a ceară
vecinii mă priveau bănuitor
şi vorbeau încet

de atunci mor puţin câte puţin
într-un oraş în care nimeni
nu mă mai strigă
pe numele mic

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletistul

Sunt un mare sufletist,
Dau cămaşa de pe mine,
Mai ales că nu rezist,
Goală, când o văd cum vine.

epigramă de Ion Cuzuioc din Cuget, deci exist, dar nu mai rezist (2005)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi... (despre noi)

Motto:

Pierdut e trenul ce l-ai pierdut spre mine,
Asemeni unei ploi de care fugi...
Şi dintre toate iubirile-ţi străine,
Eu fost-am autentică de-atunci...

Şi nu ţi-a dispărut nici dorul... deşi, eşti mândru să mă suni...
Şi ceas de ceas gândeşti amorul... ce doar cu mine ştii s-aduni.
Şi te gândeşti clipă de clipă... ce mai fac eu şi cum îmi e...
De dragoste, plânge-o aripă... şi inima-ţi întreabă: "ce?"

Şi mă doreşti să-ţi fi aproape... deşi te-ngreunezi greşind...
Că poate, poate, totuşi poate... eu am să vin, gonind, venind...
Şi te întrebi de simt ca tine... oare şi eu la fel tânjesc...?
N-am să te las să ştii de mine... deşi la fel mă perpelesc!

Şi totul are timpul său... când sita cerne şi s-alege,
Ori de e bine, sau de-i rău... ori de se-opreşte, sau mai merge...
Când tu îţi simţi inima plină... de-nţepături şi apăsare,
Să ştii că nu sunt în lumină... şi te visez cu o chemare.

Nu pot să fiu eu fără tine... nu mă-ntregesc aşa cum sunt...
Dorinţele îmi sunt divine... şi te iubesc peste pământ!
Sper să îmi simţi inima caldă... ce arde tot mai nelumesc...
Să-ndepărtezi gândirea fadă... să simţi ce dragoste-ţi nutresc!

Şi vine totuşi şi finalul... îl tot aştept să vină acum!
Vreau să înving şi s-ating malul... nimic să nu fi fost doar fum!
Şi te iubesc fără să vreau... aşa cum mi-a fost scris să fie...
Clipe din ieri, ce doar erau... să mi le dai de-acum doar mie!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cămaşa de borangic

când totul îmi pare a fi
o negură albă
plâng şi râd
mă izbesc cu tâmpla
de toate stihiile nopţii
şi tac şi râd
în cămaşa asta de forţă
Doamne
cât mi-e de bine
cu mâinile strânse la piept
de toţi neiubiţii
neştiuţii
nevăzuţii vreodată
de om sau fiară
picioarele mele
sunt ca vulpile
ce merg chiorâş
o iau înaintea ochilor
şi merg
pe panta abruptă
a vulnerabilităţii
din părul strâns
în coadă de cal
îmi zidesc un altar
la care şă mă-nchin
să plâng din ochi de fluturi
tot ce-am văzut eu

ştii cât mi-e de bine
să port pe suflet
o grea moştenire

cămaşa de borangic

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând încurcat

Mi-e-aşa o foame azi de tine
Cum nu am mai simţit demult,
Pe când aveam încă în mine
O inimă cu greu tumult.

Chiar dacă nu sunt des la tine
Cu gândul cum eram cândva,
N-am să te uit în veci, voi ţine
Veşnică amintirea ta.

Chiar dacă nu observi tu, eu scriu
Cu foc şi patimă-n stilou.
Nu poţi ceti, dar numai eu ştiu
Cum te vedeam ca bibelou.

Nu-mi mai ajunge astăzi nimeni
Să îi vorbesc, să mă destind,
Aşa cum reuşeai să semeni
Un sâmbure să mă întind

La fel cum se întinde vrejul
Pe tot ce prinde-n calea sa,
Aşa mă întindeam, ca mrejul
Ce laşi plutind în urma ta.

Nu te mai simt bătând în atrii
Şi în ventriculi ca atunci
Când amândoi umpleam şi arii
De muzică cântată-n dungi.

Era o dungă pentru mine
Şi alte zece-ţi dedicam,
Te ridicam în slăvi pe tine
Şi-ntreg pe mine mă simţeam.

Am încetat şi nicio clipă
Nu te văd lângă min' de-atunci.
Pe toate le-am străpuns cu frică
Şi le-am pus toate pe butuci.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decembrie

Se apropie iar ziua mea şi iar n-o să-mi spui La mulţi ani
Nici anul trecut nu mi-ai spus, deşi, ştii foarte bine:
Cu cât nu-mi vorbeşti cu atât te pironeşti şi mai mult în mine
E un fel de metaforă a ta, un fel de viclenie a speciei
Gândurile tale sunt cuie care se bat singure mai ales pe
Încheiturile mâinilor, acolo unde-ţi înrădăcinezi poveştile
În timp ce dorm, aşa de dragul distracţiei la miezul nopţii
Când tu crezi că nu ştiu ce vrăjitorii faci sub pielea mea
Îţi lipeşti urechea de inima mea şi începe să ningă
Îţi place să auzi viscolul cum îţi îmbată mintea
Şi-atunci lupii din păduri, dar şi cei din mine se mai domolesc
Doar mai scânteiază leneşi a sfârşit de iubire
Te văd scotocind prin lada bunicii doar, doar
Mai găseşti un crâmpei din mine pus bine de oamenii
Care chiar m-au iubit, păcat că toţi aceştia sunt morţi
Şi-aş vrea să-i întorc aşa cum se întorc zăpezile pe uliţele triste
Măcar o dată pe an, măcar o dată pe an să fie ziua mea
Cred că şi ninsorii îi e dor de drumul pe care s-a topit cândva

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmaşii mei trag linii după mine

Ieri mi-am plimbat copiii cu sania visată,
Şi m-am gândit la mine, cel din copilărie:
Aveam un derdeluş, în loc de inerţie,
Şi legile frecării, din fizică, de tată.

Copiii mei n-au învăţat să-mpingă,
Le place mult mai mult să fie traşi,
Lăsând rugina de la cei doi plaşi
Ca două dungi, pe paşii mei să ningă.

Deşi sunt încă nişte copilaşi,
O bucurie sufletul îmi scurmă,
Căci fiii mei îmi vor călca pe urmă,
Cu două dungi ningând peste doi paşi.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (28 ianuarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste ce încă se scrie

Azi îţi voi spune
despre ochii din inima mea,
despre lacrima lor
ca o scorţă de cer înnorat,
despre nesomnul lor,
tulburând stelele,
ca şi când zei beţi
ar fi dansat desculţi prin ei...

Aş vrea să cred
că încă mai sunt acea câmpie
înflorită până la Dumnezeu,
plutind doar prin vene de înger,
înălţându-te la atingere,
durându-mă la desprindere
şi tot mai vie prin tine,
bărbatul ce îmi suflă peste răni,
învelindu-mă frumos
în cămaşa în care ţi-au rămas
bătăile inimii-
ca o poveste ce încă se scrie...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu auzi cum fulgii de zăpadă

1

Tu nu auzi cum fulgii de zăpadă
Se prăbuşesc din ceruri ca fiarele-nsetate
Să sfâşie pământul şi vântul cum ne bate
Lovindu-ne privirea cu lovituri de spadă?

Acum e clipa aia măreaţă, hai la luptă
Dă-mi merele, frumoaso, arată-ţi coapsa dulce,
Să nu lăsăm zăpada cea pură să ne spurce -
Şi luna de durere pare acuma suptă

Pe fruntea ta senină se sprijină pământul
Auzi cum se-ndârjesc şi stelele, şi vântul
Vrând parcă să ne-nchidă în raiul lor ceresc

Hai, sfâşie-mi cămaşa şi caută-mi o armă
Iubirea mea se-ntoarce-n-potrivă-mi şi mă sfarmă
De-aceea, minunato, candoarea ţi-o cerşesc.

2

Se pregătesc copacii să Înflorească iară
Din florile de gheaţă or să se nască miei
În visul tău cu fluturi cu tine să mă iei
Acum când vine iarna ca altă primăvară

Şi ţine-mă în braţe, tu eşti aşa fierbinte
Zâmbeşte-mi, nu sunt sigur, dar cred că mă iubeşti
Îţi dau tot Universul cu struguri de doreşti -
Cuvinte mai frumoase nu mai îmi trec prin minte

Tu eşti plină de taine şi mă îmbeţi cu şoapte
Suntem atât de singuri noi doi în recea noapte
A început să ningă... şi părul mi-a albit

Salcâmul de la stradă... cum scârţie-amărâtul
Ce soartă tristă are. Nu l-a cuprins urâtul?
Trosneşte de durere că nu este iubit.

poezie de Ioan Lila
Adăugat de Madalina
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Linişte!
Vreau să aud
cum îmi bate inima
în buzunarul de la cămaşa ta
şi cum trece ploaia prin noi!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa mea a renăscut...

Lângă el nimic nu este greu,
totul vine de la sine şi trecutul dureros
îl arunc într-un sertar.
Îmi place pentru că nu-i este teamă
să plângă atunci când simte.
Îmi place pentru că ştie să-mi dea libertate
atunci când am nevoie.
Pentru mine el este totul,
chiar şi mai mult,
iar viaţa este şi mai minunată
de când l-am cunoscut.
Îmi place fiecare minut petrecut lângă el
şi îmi este dor de el în fiecare clipă
în care nu este lângă mine.
Miile de minute lângă el
mi-au dat energia de care am nevoie
pentru a merge înainte,
veselia care mă invadează,
speranţa că totul va fi şi mai frumos.
Îmi place când mă priveşte
atunci când dorm şi îmi sărută mâna
când vrea să-mi declare iubirea sa.
Îmi place că nu se supără uşor
şi este înţelegător.
Îmi place când se poartă ca un copil
şi când se entuziasmează.
Îmi place când atrage privirile oamenilor
cu poveştile lui şi este în centrul atenţiei.
Îmi place că are încredere în mine,
mă respectă pentru că îl susţin în ceea ce face
şi că îi sunt alături.
Cu el râd des, cu el merg oriunde,
inima mea nu se poate dezlipi de a lui
şi viaţa mea a renăscut
odată ce a întâlnit-o pe a lui.

poezie de Eugenia Calancea (12 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând de toamnă...

(ludic)

Poem simplu, de dragoste

E felul în care răsare soarele undeva lângă peretele casei
a izbit nucul şi îl umple cu raze
şi din copac ies păsări, proaspăt trezite,
mă chemi cu alt nume
razele s-au topit, deja, la tine în păr
şi mi-ai uitat
faţa de lună
chipului
şi atunci, numai atunci, îmi vine să mă joc cu degetele tale
cu mâna, printre degetele tale,
nu mă satur
ca şi cum am străpunge sunete de chitară
îmi place cum îţi aşezi părul
şi braţele
eşti poate mai frumos decât mine şi mai păcătos
cel mai drăguţ
atunci când pisica Nera ţi se încâlceşte în picioare
şi toarce
ţi se caţără pe perechea de blugi şi te sperie
te-am primit, deja, la mine în palmă
e răcoros în
filigoria păcatului
cu pisica.
în maşină, s-au topit toate razele
pe afară, pe vopseaua roşie, şi în vreme,
tu te răzgâieşti, acum, prin fotografiile mele
şi surâzi...
strugurii din mâinile tale sunt mai dulci, în toamna aceasta,
ţin, pesemne, în pulpă, aproape tot soarele molcom
îmi răsare, acum, ca un gălbenuş proaspăt, lângă peretele casei...
razele, de câteva luni,
te-au uitat -
contele vremii de mult nu mai răzbate prin anotimpuri
şi prin razele, de doar câteva luni,

c-ai plecat.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!