Momente de mijloc

aşa începuse sfârşitul
întoarcerea unui om către altul
timpul fără reacţie lumea înainte de 11 septembrie

cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu aveau arme
mai mult decât dorinţa de-a fi
primul
ademeneam prin amabilitate
primeam forţa
să neg existenţa răului din momentul plăcerii

mă entuziasma fiecare dimineaţă
singur
îmi aparţineai în totalitate
precum cana de ceai
farfuriile pâinea unsă borcanul cu dulceaţă
de vişine
bucuria mi se părea expresia celei mai pure arte
algebra mea dădea bătăi de cap oricui credea în
iubirea faţă de semeni atât de instinctivă
încât
refuza întrebarea de ce noaptea -
un fel de legătură cu Universul
subliminală
subtilă
recunoştinţa mea că
moartea însemna o frumoasă lecţie
de dragoste făcea
limba în care mi-era dor să-mi schimbe gândirea

adormeam la volan

mă salva sunetul unor pagini întoarse
atât cât să-mi dau seama
cât este spaţiu negativ şi cât reprezintă viitorul
de neoprit precum poezia mea sau restul lucrurilor
împărtăşite lumii
urma să i se întâmple ceva mai presus de divin -
un fel de fior primordial pledând vinovat

mă va transforma într-un nor pe care oricine îl va putea
împinge cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momentul când macii surprind prin tăcere

de parcă eliberarea ar emite un sunet
străin nouă,
celor cu mai puţine şanse decât lumea
de sulf,
o mână plină de vene decupa din coaja copacilor
soarele stors de căldură.

nopţile înseamnau tăceri prelungite,
boncănind precum cerbii la verdele primăvăratec,
în mintea mea focul trebuia să alunge
un demon.
mă ghemuiam între sânii tăi şi cana de ceai,
în loc de medicament,
prin aburul violet simţeam forma de lapte a unui sărut
ce nu se îndura să respire.

prin noi curentul electric îşi desăvârşea alchimia,
celulele stem se împerecheau într-o joacă
de-a mama şi tata.
pornind de la naştere,
am vrut să-mi încep ziua cu tine,
oricare ne-ar fi religia.

îmi luai capul în mâini
precum carnea slăbită de febră,
dorul dureros la atingerea limbii
mă făcea să iubesc partea umană a morţii -
momentul subtil al creaţiei.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea în care m-am întins alături de Dumnezeu

era o noapte înaltă, după cât de uşor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânşi pe stârv,
am închis ochii aşteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului, după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzuraţi, semn că iubirea trecuse.

voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe un trup
şi nu mă voi despărţi de cap atât de repede cât mi-ar dori
cinstiţii oraşului.

de un prost-gust desăvârşit,
împăratul mi-a spus:
poţi să scrii un cântec şi mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
braţe de oameni şi tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înşele privirea,
ceea ce mi se părea de neînţeles.

ospăţul nu începuse fără semnul în care lumea
îşi punea mari speranţe,
focul îşi trecea limba pe feţele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte şi cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca şi cum aş fi ignorat
înţelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise,
devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuţea,
şarpele nu părea să ştie să mintă.

într-adevăr, nu părea.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proba că supranaturalul există

unii au tendinţa să caute lucruri ce-au aparţinut
celor dragi:
fotografii,
anumite gesturi neobservate,
automatisme,
la vremea respectivă,
lucruri ce ar putea însemna
că îi iartă
precum limbile unui ceas frate cu moartea
poruncind tristeţii: ia-ţi patul şi umblă!

cu încăpăţânarea de-a crede în existenţa
altor lumi,
de cele mai multe ori zâmbetele fac uitarea să pară
naturală în ordinea vieţii.

erai prima, iar
pe mine mă dureau drumurile
lipsite de bănci sau copaci pe margine,
pietre kilometrice scoteau capul din iarba uscată,
în lipsa ploilor
te iubeam de parcă mi-ar striga mereu cineva
că sufăr degeaba
de foame, de sete sau de orice altă consecinţă a pervertirii ştiinţei.

încă mă cred opera unui creator
şi nu
rezultatul unei încrucişări de ciuperci înmulţite
în sălbăticie,
de fiecare dată ascult poveşti
despre cei care te-au părăsit sperând la un pământ
mai bun, scormonesc în solul inimii
de teama şerpilor ce-ar putea năpârli în timpul
în care aş avea nevoie să fie întreagă
pentru dramele care vor lovi familia îndrăgostiţilor lumii.

atunci când noaptea se amestecă treptat cu oraşul,
iar păsările îşi fac loc printre
statui, îmi scriu pe mâna cu care te ţin
numele dumnezeului tău şi numele dumnezeului meu,
apoi frec palmele
de câteva ori, încât cel fals să se şteargă,
te pun să închizi ochii şi respir uşurat,
greul dintre noi a trecut, până dimineaţă vom dormi
unul în altul fermecaţi de apropierea trupurilor,
vom simţi provocarea nedesluşit
sub pomii aprinşi de amurgul
ce face iubirea să doară ca o rană mai veche.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind marea şi bărcile cu pânze

mi s-a părut bătrâneţea
invenţia timpului
ca noi oamenii să trăim cu frica zilei
de ieri şi de mâine,
să ne privim în oglindă mereu speriaţi că poate
nu ne vom recunoaşte privirea,
gesturile cu care încercăm să convingem că
bucuria de-a fi ne-ar putea face fericiţi dacă moartea
n-ar ocoli foarte mult.

am oprit pe locul unde au murit Adam şi Eva
să las flori:
nici crini, nici petunii,
câteva fire de nu-mă-uita
pentru ca generaţiile viitoare
să-nveţe teama de puterea cuvântului.
circula o legendă potrivit căreia diavolul
a vrut instaurarea Republicii,
nu neapărat uzurparea,
şarpele căzuse la mijloc,
lui îi plăcea pe linia despărţitoare,
toată lumea a văzut în el exemplul înţelepciunii constrânse
să nu se pronunţe,
astfel încât partea întunecată a devenit cea mai apropiată.

cu nicio referire la dragoste.

fascinaţi de oraş,
ne-am propus să facem o casă la ţară
unde aş scrie,
citi,
dormi cu impresia că apa noaptea se aude
mult mai aproape
şi-ar putea intra în casă.

dimineaţa, de pe dealul însorit, primul
ar coborî sunetul păsărilor tocmite cu vara
să cânte, am bea cafea pe maidanul din spate
să nu ni se vadă din stradă bucuria
că aici nu ne place nimic atât de mult, încât
să nu mai vrem să murim pe asfalt.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul negării

străinul cu faţa de ceară
îmi cerea să nu tac,
de parcă ar fi ieşit dintr-o iubire năpraznică
o tinereţe târzie.
lumea se făcea coada unui şarpe ce nu ajungea cu limba
în pahar,
valurile mării urmau dâra de sare,
încărcând atmosfera.
totuşi noaptea,
noaptea în care nu crezusem niciodată că voi nimeri
toiagul vreunui înţelept
deprins cu cercurile
şi certurile
sau bârna vreunui păcătos mai recunoscător
decât mine, cel care împietream
cu privirea la tine,
cerul s-a deschis pentru câţiva copii,
pe care Dumnezeu îi dădea exemplu:
unu şi cu unu fac mai mult decât viaţa.
degeaba îmi suflecam pantalonii să trec prin faţa Lui
murdar de intriga firii,
un crocodil pătrat îşi tăia din răsărit o porţie zdravănă
de nămol,
fericirea
părea cuvântul ce duce la moarte,
copaci din aceeaşi sămânţă cu rădăcinile-n casă
voiau să plece spre locurile unde păsările
nu puteau ajunge la muguri,
nici la braţul de lemne pe care imaginea mamei zăbovise
un timp de iubire.
mai mult decât orice beţie,
limba ceasului vechi trecea pe vârfuri
- balerină nefericită
pe podeaua ce înghiţea nesătulă
aplauze.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum nu te-ai aştepta atât de frumoasă şi caldă să fie

povestea unui bărbat
care a vrut să cunoască iubirea,
fiară sălbatică,
după propriile reguli cu motive precise,
dacă cineva îşi închipuie că o va stăpâni,
va ucide,
atât de întreagă se poartă la minte.

întâmplarea putea aranja lucrurile
pentru călătoria în jurul ei,
nu avea haine de schimb,
bani
de ajuns
fără să-şi ia rămas bun,
s-a uitat preţ de un ceas în oglindă
hotărât să nu semene

privirii născătoare de intrigi
din folclorul unei femei învăţate,
cum stă bine unei curtezane
să arate mai mult când îşi acoperă trupul,
în mătase roz prăfuit cu negru,
cuvintele ei te fac să închizi ochii

de parcă ar fi surfilat muşcătura de molii,
întunericul din spatele pleopei
îi întărea sânii,
limba arunca nisipuri mişcătoare,
iubirea doar putea ieşi vie...

luna suspina dintr-o salcie,
pentru oricine ar convinge lumea
că nu este vorba de mândrie,
atunci când povestea acestui bărbat
pretinde să fie
numită
după felul ei acaparator.

pe mâini îşi făcea tot felul de semne
de parcă şi-ar fi urât propria dragoste
şi nu-i trebuia vreun motiv.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Milenii într-un loc fără uşi

te comporţi de parcă am împărţit aceeaşi sămânţă,
în următoarele secunde apare în privirea ta
impulsivă -
luna, nocturnă chopiniană.

acolo unde este prea puţină lumină ca iarba să crească
îmi stă pe limbă să-ntreb:
mai vrei să-mi scot hainele?

te iubesc de parcă am dezgropat pomul
cunoştinţei
binelui şi răului
pipăi coaja, cu speranţa că nu mă voi pierde
în relieful unui desen dedicat:
Adam şi Eva, februarie 4036 îen.

ai cel mai frumos zâmbet, deşi nici glezna nu este de lepădat,
replica "pentru tine, femeie" îmi consumă rezerva
de aer
niciodată nu ai adus pe cineva în pragul nebuniei,
suspină piatra făcând aerul să roşească la atingerea degetelor
subţiri ce taie pâinea cu grijă
din dragoste pentru oameni.

speram că nu eşti în cealaltă parte a lumii
când îmi spuneai:
mă uit pe fereastră şi ninge...
cum să reformulez:
''os din oasele mele''...?

bucăţi de suflet pun carnea la loc,
matematic,
iubesc viaţa mai mult decât
atât de adânc
rădăcina pomului fără rod
sapă îndărătnic în mine.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foile

zilnic mă trezesc cu gândul că trebuie
ceva
să se-ntâmple,
între haine găsesc scrisori de când
neliniştit cu privire la trecerea timpului
îmi închipuiam iubirea o femeie matură,

nu ştiam cum va fi cea de care mă înfioram
numai la gândul că există.

între singurătate şi boală
ajunsesem la punctul în care jucam o scenă
erotică după stâlpul din stradă
înclinaţia umbrelor faţă de axă pretindea aceeaşi viziune
din moment ce mâna ocupa jumătate din casă,
mă poticneam în scrisul mărunt
ca primul pas de pe lună,
de-a lungul liniei
în
galben,
intuiam lucruri întâmplate
într-o viaţă trecută

foile arată cât de mult te-am iubit.
de atunci,
au lacrimi pe ele
ca îmbinarea atât de firească a unor teme,
iubirea şi arta,
asociate unui timp ideal
când oamenii frumoşi mor tineri.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Importanţa domnişorei Emeralds între noi nu se măsura prin cât anume vorbeam despre ea, ci prin cât nu vorbeam. Şi era uimitor să-i vezi pe cei mai cinici dintre noi neizbutind să născocească nici cea mai mică ironie ori clevetire pe seama ei, atât de puternică era forţa ce iradia din ea. În faţa acestei derute generale de care nici eu nu scăpam, mă întrebam aproape tot timpul care era natura acelei forţe. Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja - şi atât de mare-i era inocenţa în această privinţă, încât puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată când fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atât de vinovat, încât îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mână sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci - şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea - şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpând şi gingaş.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciun zid nu poate opri imaginaţia

nici măcar cel chinezesc
orice alt fel de fortificaţie umană
va sfârşi precum linia maginot
nici barierele naturale nu pot bloca gândul
în mod cert nici himalaya
şi poate tocmai de aceea
omul trage mai mereu linii defensive imaginare
adânci tranşee de netrecut
iluzii născute înaintea visului

dincolo de marginea de netăgăduit a orizontului
văd o cărare pe care urcă marea la cer
ca să-mi fie aşa frumoasă dimineaţa
încât să nu mai ştiu nicio viaţă
de unde începe moartea
şi nici de ce lupt
soldat condamnat la baionetă
cu noaptea aceasta fără început

dincolo de bucuria apusului
luna poartă speranţa unui viitor răsărit
în timp ce dorm
ca să-mi învăţ spiritul să zburde
fără apăsarea pământului

dincolo de orice înţelegere
acolo de unde totul pare aşa simplu încât
inima mea obişnuită să complice totul
nu mai ştie cum să bată
şi... cântă
muzica e peste tot
nici un zid nu o poate opri
de parcă toată materia este supusă armoniei
iar universul e un infinit şir de perechi
aflate într-un etern dans

e inutil să astup urechile
muzica vine dinăuntru

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa soarelui

ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ţinut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: defineşte
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munţi de pământ scoşi
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândeţe şi apă,

din tăişul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puţin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năştea şi nu voia singură,
privea către uşă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poţi atinge
cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

vorbim prea mult
pentru nişte oameni desenaţi
şi nu putem spune nici măcar
că suntem din hârtie
ca avioanele

aş putea vâjâi prin aer
în timp ce-mi
vorbeşti despre inimi adevărate
dar între noi e atât spaţiu alb
pe care ai început deja
să-mi desenezi moartea

poezie de Cecilia Costache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde copacii sapă desculţi după apă

în mod normal aş lua-o ca pe un compliment
ilustraţii cu ipostaze teatrale sărutări plus nenumăratele scrisori
de la cei care sperau să-şi întâlnească iubirea
lecţia ferocităţii dezgustul sau nebunia
mă trezeau cu dorinţe insuportabile
la douăzeci de ani nu-i o ruşine să lupţi
cu obsesia unei toamne ploioase în care viciul împarte bezele
realităţii imediate

copaci uzi până la piele trudesc inutil împotriva naturii
suntem prizonierii aceleiaşi disperări
mutilaţi de un somn dezordonat şi greu de pătruns
- război adulat precum iluzia păcii mondiale ce-a ţinut prima pagină
mai mult de un secol

soldatul-erou este tipul ce strânge într-o mână creionul în alta arma
iar
uneori le foloseşte pe amândouă
fără să-i fie temă că va pieri de sabie
soldatul-erou este tipul lăudat de politicieni şi evitat de toţi cei care
nu sunt obişnuiţi cu mirosul câmpului de turbă pătat de cete verzi de greieri
ce adoră mocirla
soldatul-erou este un înger cu aripi nepotrivite să poată străbate distanţe
mai lungi decât trecerea Mării Roşii
într-un moment ireal dar cu atât mai cumplit
când în cultura lumii moartea nu înseamnă sfârşitul
nimeni nu trage
ieşim din tranşee
ne facem cadou ţigări şi ziare din capitale neatinse de ciumă
primim poze pe care mai târziu istoria va mâzgăli peste zâmbete
peste speranţa din priviri şi tot ce ar mai fi rămas omenesc în expresie

simplul gest de a întinde mâna ne făcea trădători
precum aceşti copaci puşi să caute apă împotriva voinţei lor de a-şi arăta
slaba credinţă
atunci când dorinţa nopţii se furişează prin spate
părând parcă să spună
şi mâine e-o zi

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântarea cântărilor

am zile când îmi amintesc
soarele
intră în casă iar eu
mulţumesc lucrurilor din apropiere
că am
pentru ce să nu caut ceea ce caută lumea
bani
respect
onoare
libertatea de-a alege binele şi răul
tot mai aproape de buzele tale
false precum zâmbetul unui clown ce reprezintă
atracţia vieţii
în oraşul meu ridicat pe acte de violenţă
lipsurile provocau anii întunecaţi peste care
iubirea trecea cu buretele
ploaia umplea trotuarul de spumă
mă aplecam în faţa acelei ape de sus
şi ziceam
asta-i sare din trupurile celor care n-au ascultat
dacă în loc de stropi suflete se înalţă şi se întorc
din straturile mai reci ale atmosferei
sunt sigur că unuia ca mine provenit din Sud
nu i-ar plăcea în cer
am avut timp să-mi văd încercările
bucuriile refuzate
viselor despre ce nu trebuia să-mi doresc
mie cel ce vă vorbeşte
cărţile îmi dau voie să plâng
în pumni
strigându-mi numele
runele
cele mai ascuţite tăceri
din iubirea ta după care săpam în bărăganul uscat de uitarea
primilor oameni arşi pentru convingerile lor
adevărat
nu trebuie să-mi fie frică de
cei neputincioşi
îmi oferă comorile mâncate de molii
desfac mâinile şi aţe lungi se destramă în aer
sărate şi ele
vrăbiile după o noapte de dragoste
duc vorba dintr-o parte în alta
cântarea cântărilor.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimicuri înşelătoare

în spatele casei
muzica unei ştreaşini mi se pare firească
noaptea aş fi ipocrit să nu spun cât mă sperie
distanţa până la ziua de mâine
înseamnă atât de puţin să merg pe picioare

focul se stinge treptat convins că adorm
luna în casa a v-a înseamnă tuberculoză
cu masca pe faţă o floare cere să bea din acelaşi pahar
după mine

pot suporta alarma unei maşini
ca un plâns de copil când îi cresc dinţii
important este ca durerea să nu ajungă la măduvă
cred că natura va face dreptate

în timpul acela mă numeai fericit
puţini dintre cei cu care împărţeam
aveau să mă caute
lumea ne făcea supuşi influenţei lui venus
o dată în plus demonstram că ne-am civilizat la-ntâmplare
zorii umblau prin locurile bântuite
dintr-un vis pe care nu mi-l aminteam până
la împlinirea lui

ca leprosul atins prima oară de-un om
iubirea mea dorea să sufere totul
am jurat să nu râd în timpul sabatului
vântul plimba un ziar de pe-o stradă pe alta

mă rodea şi invidia

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adela nu părea foarte afectată de vestea primită; poate într-adevăr, nu-şi dădea seama foarte bine ce însemna o asemenea misiune. Poate chiar era doar o copilă naivă, sau poate nu... Nistor o privi derutat. Oare ce se petrecea în căpşorul ei bălai, delicat? Nu-şi dădea seama! Ce o determinase oare să-i facă o asemenea promisiune, pe care el nu i-o ceruse?! Era mică; el era primul ei prieten... Cu timpul, îl putea uita, iar 13 ani erau destul de mulţi... Cum să-i păstreze lui vie amintirea atâta amar de vreme? Ce era atât de deosebit la el, cu excepţia înălţimii? Să-l aştepte?! Era oare posibil? Pentru el, putea fi mai uşor, la bordul navei, să aştepte răbdător până se vor întoarce din nou acasă. Dar ea?! Ea cum să-l aştepte, când în jurul ei erau atâţia alţi băieţi tineri, chipeşi, poate mai atrăgători decât el...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anton Ego: Din multe puncte de vedere, munca unui critic e uşoară. Noi riscăm foarte puţin şi totuşi ne bucurăm de o superioritate faţă de cei care îşi supun creaţia şi, totodată, sufletul judecăţii noastre. Noi prosperăm de pe urma criticilor negative, care sunt amuzante atât de scris, cât şi de citit. Însă adevărul amar, pe care noi criticii trebuie să-l acceptăm este acela că, în această mare ordine a lucrurilor, banalul este mai important decât criticile noastre care îl denumesc astfel. Dar sunt şi momente în care un critic chiar riscă, şi anume atunci când el descoperă şi apără ineditul. Adesea, lumea este necruţătoare cu noile talente, cu noile creaţii, ineditul are nevoie de susţinere. Seara trecută am trăit ceva nou, o mâncare excepţională de la o sursă absolut neaşteptată. A spune că atât mâncarea cât şi creatorul ei mi-au pus la încercare prejudecăţile despre gătitul de înaltă clasă, ar fi interpretare grosolană a lucrurilor. M-a zguduit din temelii. În trecut, nu am făcut un secret din dispreţul meu faţă de celebrul motto al lui Gusteau: Oricine poate găti. Dar îmi dau seama că de abia acum am înţeles cu adevărat ce a vrut să spună. Nu oricine poate deveni un mare artist, dar un mare artist poate veni de oriunde. Este greu să-mi imaginez origini mai modeste decât ale geniului care găteşte acum la restaurantul lui Gusteau şi care este, în opinia acestui critic, nimic mai puţin decât cel mai bun maestru bucătar al Franţei. Mă voi întoarce în curând la restaurantul lui Gusteau, dorind mai mult.

replici din filmul artistic Ratatouille
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

O stare de dimineaţă...

Am un dor de inimă de copil şi un sentiment fragil,
Era atât de simplu pe atunci pe când eram copil.
Acum mă zbat şi vreau să răzbat precum aş vrea,
O carte s-o citesc de la tine cu părerea ta.
Asta-i doar o speranţă de viitor când sunt tristă
Şi lacrimile curg ca la o artistă.
O stare de-agitare, mă duce-ntr-o simplă constatare, pe care,
Uneori aş vrea s-o văd că fiecare o are.
Chiar vreau să te trezeşti în fiecare dimineaţă,
Cu mintea clară şi zilei noi să-i faci faţă,
Într-un mod curajos şi chiar ingenios,
Cu multe idei, dar de-a dreptul fricos.
Dimineaţa suntem nişte roboţi ai propriilor minţi
Şi murim încet precum nişte sfinţi,
Dar vreau să ştii că şi tu vei afla,
Că va fi cineva ce va salva lumea.

poezie de Eugenia Calancea (9 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leonardo da Vinci era o apariţie impresionantă şi frumoasă, şi prezenţa sa magnifică dăruia alinare până şi celor mai întristate suflete; era atât de convingător, încât putea să-i facă pe ceilalţi să-i împărtăşească ideile. Avea o putere psihică atât de mare, încât putea să se împotrivească violenţei, şi putea, cu mâna dreaptă, să îndoaie cercul cu care se bătea în uşă sau potcoava unui cal, de parcă aşa ar fi fost făcute. Era atât de generos, încât dăruia mâncare tuturor prietenilor săi, fie bogaţi, fie săraci... Prin naşterea sa, Florenţa a primit un dar enorm, şi prin moartea sa a suferit o pierdere incalculabilă.

citat din Giorgio Vasari
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!