Momente de mijloc

aşa începuse sfârşitul
întoarcerea unui om către altul
timpul fără reacţie lumea înainte de 11 septembrie

cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu aveau arme
mai mult decât dorinţa de-a fi
primul
ademeneam prin amabilitate
primeam forţa
să neg existenţa răului din momentul plăcerii

mă entuziasma fiecare dimineaţă
singur
îmi aparţineai în totalitate
precum cana de ceai
farfuriile pâinea unsă borcanul cu dulceaţă
de vişine
bucuria mi se părea expresia celei mai pure arte
algebra mea dădea bătăi de cap oricui credea în
iubirea faţă de semeni atât de instinctivă
încât
refuza întrebarea de ce noaptea -
un fel de legătură cu Universul
subliminală
subtilă
recunoştinţa mea că
moartea însemna o frumoasă lecţie
de dragoste făcea
limba în care mi-era dor să-mi schimbe gândirea

adormeam la volan

mă salva sunetul unor pagini întoarse
atât cât să-mi dau seama
cât este spaţiu negativ şi cât reprezintă viitorul
de neoprit precum poezia mea sau restul lucrurilor
împărtăşite lumii
urma să i se întâmple ceva mai presus de divin -
un fel de fior primordial pledând vinovat

mă va transforma într-un nor pe care oricine îl va putea
împinge cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momentul când macii surprind prin tăcere

de parcă eliberarea ar emite un sunet
străin nouă,
celor cu mai puţine şanse decât lumea
de sulf,
o mână plină de vene decupa din coaja copacilor
soarele stors de căldură.

nopţile înseamnau tăceri prelungite,
boncănind precum cerbii la verdele primăvăratec,
în mintea mea focul trebuia să alunge
un demon.
mă ghemuiam între sânii tăi şi cana de ceai,
în loc de medicament,
prin aburul violet simţeam forma de lapte a unui sărut
ce nu se îndura să respire.

prin noi curentul electric îşi desăvârşea alchimia,
celulele stem se împerecheau într-o joacă
de-a mama şi tata.
pornind de la naştere,
am vrut să-mi încep ziua cu tine,
oricare ne-ar fi religia.

îmi luai capul în mâini
precum carnea slăbită de febră,
dorul dureros la atingerea limbii
mă făcea să iubesc partea umană a morţii -
momentul subtil al creaţiei.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplu spus e iubire

pentru cea mai frumoasă femeie am zis nu voi mânca azi acasă
nu-mi voi face ochii nici părul nu va mai fi fratele meu
nimeni nu mă va putea convinge nu-mi pasă
că toate lucrurile se-ntâmplă la fel mai puţin eu

nu mă voi deda la dulce până când dragostea nu va intra în Ierusalim
da pe fiul unei măgăriţe care ştie vorbi omeneşte
din spatele meu diavolul pus la patru ace şi slim
mi-a zis nu-i păcat cât dorinţa pentru bine şi rău înmulţeşte

apoi a început să cânte îl auzeam jos în stradă
poveşti despre dumnezeii vechi şi cei noi
inima mea nu înceta în orice casă pom ori copil să te vadă
mintea mea nu înceta să compună poemul lumii de doi

ca un dans nemaivăzut şi pe care nu oricine poate să-l preţuiască
ah ce păr ai iubito şi ce zâmbet dimineaţa mereu la cafea
moartea bâjbâia printre perne până viaţa iar să o dumirească
pentru toate există cuvinte dar nu şi pentru dragostea mea

ce mă face să plec ca de la o casă pustie
fără să-mi iau rămas bun merinde schimburi sau traista cu pâine
dintre toţi cei care au plătit pentru faimă cine-i mai ştie
singur mă ridic pe cadavrele zilei de mâine

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea în care m-am întins alături de Dumnezeu

era o noapte înaltă, după cât de uşor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânşi pe stârv,
am închis ochii aşteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului, după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzuraţi, semn că iubirea trecuse.

voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe un trup
şi nu mă voi despărţi de cap atât de repede cât mi-ar dori
cinstiţii oraşului.

de un prost-gust desăvârşit,
împăratul mi-a spus:
poţi să scrii un cântec şi mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
braţe de oameni şi tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înşele privirea,
ceea ce mi se părea de neînţeles.

ospăţul nu începuse fără semnul în care lumea
îşi punea mari speranţe,
focul îşi trecea limba pe feţele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte şi cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca şi cum aş fi ignorat
înţelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise,
devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuţea,
şarpele nu părea să ştie să mintă.

într-adevăr, nu părea.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât munceam mai mult în interiorul meu, cu atât primeam mai multe soluţii şi mă dezvoltam mai mult. Cu cât pătrundeam mai adânc în mine însumi, cu atât lumea mea exterioară începea să se schimbe.

Robin Sharma în Descoperă-ţi destinul cu Călugărul care şi-a vândut Ferrari-ul
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamnă

Doamnă, cât de străină vreţi să-mi păreţi, atât
de pur şi inocentă vă simt, cât de străină vreţi
să îmi fiţi, Eu atât de mult vă simt şi mă pierd
doar la gândul că totuşi îmi veţi răspunde în
scris ori verbal într-o zi spre sfârşit de timp ori de Noi!

Doamnă, îmi imaginez regăsirea dintre Doi
oameni pierduţi în timpuri trecute, îmi imaginez
regăsirea pe ultima clipă sau pe un ultim
anotimp ruginiu cu frunze uscate, căzute,
precum suntem şi Noi amândoi, în clipa de faţă!

Doamnă, sunt sigur că ochii dumneavoastră
sunt ca întâia oară, pătrunzători şi la fel de
,, necopţi", mai bine zis, verzi, iar zâmbetul... cu
câteva riduri, cu ceva toamnă venită cu trecerea
timpului, iar vocea, să-mi mai vorbiţi o dată!

Doamnă, să-mi mai vorbiţi o ultimă dată şi
să-mi mai trăiţi o ultimă clipă şi promit că îmi
va fi îndeajuns să iert şi să accept trecerea
timpului în care a lipsit dimineaţa şi toamna,
zilele toate şi toate anotimpurile dintr-o dată!

Doamnă, să nu ştiu acea dată, nu vreau şi nici
să vreau a şti, să nu-mi spuneţi, oricum, sunteţi
tăcută, retrasă, într-un fel ascunsă de lume... de
mine, cine mai ştie de cine, oricum, aşteptarea
mă domină într-un fel de neexplicat şi acum!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am început flmările de la vârsta de 14 ani, acum am aproape 17 şi pot spune că mi s-a părut că ar fi trecut mai mult de doi ani din viaţa mea. Am păstrat o mulţime de lucruri pe care n-am avut încă timp pentru a le înţelege. Viaţa mea este diferită acum: mi-e dor de casă şi de ţara mea, dar reacţia fanilor este atât de frumoasă, încât merită efortul de a continua. Am crescut dintr-o dată, dar încerc să fiu normală, să-mi petrec cât mai mult timp cu prietenii şi cu familia. Apoi, îmi voi respecta întotdeauna părinţii şi încerc să păstrez totul cât mai normal posibil în viaţa mea.

citat din Martina Stoessel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa soarelui

ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ţinut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: defineşte
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munţi de pământ scoşi
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândeţe şi apă,

din tăişul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puţin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năştea şi nu voia singură,
privea către uşă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poţi atinge
cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare zi urmăriţi pe cât posibil să învăţaţi ceva nou, atât despre voi, cât şi despre fiinţele pe care le iubiţi. În fiecare zi focalizaţi-vă, măcar din când în când, cât mai stăruitor, atenţia şi urmăriţi să deveniţi cât mai conştienţi de toate cele care sunt atât de frumoase, atât în cei dragi care vă înconjoară, cât şi de toate cele bune şi frumoase care se află în universul vostru lăuntric. Vegheaţi şi nu-i lăsaţi niciodată pe cei sceptici sau pe cei cu sufletul mort, care sunt perverşi şi răuvoitori, să vă convingă prin sugestiile lor calomnioase, viclene şi veninoase, de contrariu.

Gregorian Bivolaru în Aforisme pline de înţelepciune pentru fiecare zi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Importanţa domnişorei Emeralds între noi nu se măsura prin cât anume vorbeam despre ea, ci prin cât nu vorbeam. Şi era uimitor să-i vezi pe cei mai cinici dintre noi neizbutind să născocească nici cea mai mică ironie ori clevetire pe seama ei, atât de puternică era forţa ce iradia din ea. În faţa acestei derute generale de care nici eu nu scăpam, mă întrebam aproape tot timpul care era natura acelei forţe. Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja - şi atât de mare-i era inocenţa în această privinţă, încât puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată când fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atât de vinovat, încât îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mână sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci - şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea - şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpând şi gingaş.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slujitorul ţinutului

Poetul intră în altar
de la jumătatea distanţei
diavolul se potriveşte cu mantia stacojie
respectuos
Dumnezeu aşteaptă dintr-un nor de hârtie
supus greşelii
mă ridic la ambele imnuri

cărăbuşii de aur inspiră ploaia să lovească târziu
cât am iubit o străină pământul m-a spus
primului străin venit
să dărâme uşorii

iubirea se ţine dreaptă în zăduful zilei
precum carnea mea tare
dacă nu o să primeşti scrisori să nu-ţi fie teamă
înseamnă că timpul
a fost mai puternic

doamna de argint îmi bântuie casa
rinichii şi inima
călăresc împreună
să coste oricât
cuvântul ce însoţeşte aburul promis să fie trup
până când moartea va despărţi
uscatul de ape
limba de minte
buzele de şoapte
e absorbit de mândrie

din bucatele fine trag chibritul mai lung
decât focul ţinut între pietre
mă simt împărat în hainele luate de-acasă
pe vremea când fiecare făcea după cum credea că e drept
înaintea Lui
am pretins două mulsori şi un tuns de mioare
să dau curs ameninţărilor firii

pe cine să ucid mai întâi
pe cel care crede în spectacolul lumii
sau pe cel ce- mi umple paharul
prinţul de spade.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La urma urmei, un profesor de liceu este o persoană pe care restul dintre noi am delegat-o să explice tinerilor în ce fel de lume trăiesc şi cum să se apare, atât cât pot, faţă de partenerii lor mai în vârstă cu care au de-a face în jocul vieţii.

citat din Emile Capouya
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anton Ego: Din multe puncte de vedere, munca unui critic e uşoară. Noi riscăm foarte puţin şi totuşi ne bucurăm de o superioritate faţă de cei care îşi supun creaţia şi, totodată, sufletul judecăţii noastre. Noi prosperăm de pe urma criticilor negative, care sunt amuzante atât de scris, cât şi de citit. Însă adevărul amar, pe care noi criticii trebuie să-l acceptăm este acela că, în această mare ordine a lucrurilor, banalul este mai important decât criticile noastre care îl denumesc astfel. Dar sunt şi momente în care un critic chiar riscă, şi anume atunci când el descoperă şi apără ineditul. Adesea, lumea este necruţătoare cu noile talente, cu noile creaţii, ineditul are nevoie de susţinere. Seara trecută am trăit ceva nou, o mâncare excepţională de la o sursă absolut neaşteptată. A spune că atât mâncarea cât şi creatorul ei mi-au pus la încercare prejudecăţile despre gătitul de înaltă clasă, ar fi interpretare grosolană a lucrurilor. M-a zguduit din temelii. În trecut, nu am făcut un secret din dispreţul meu faţă de celebrul motto al lui Gusteau: Oricine poate găti. Dar îmi dau seama că de abia acum am înţeles cu adevărat ce a vrut să spună. Nu oricine poate deveni un mare artist, dar un mare artist poate veni de oriunde. Este greu să-mi imaginez origini mai modeste decât ale geniului care găteşte acum la restaurantul lui Gusteau şi care este, în opinia acestui critic, nimic mai puţin decât cel mai bun maestru bucătar al Franţei. Mă voi întoarce în curând la restaurantul lui Gusteau, dorind mai mult.

replici din filmul artistic Ratatouille
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bulgărele cu mustăţi

Sunt un câine pe care nu-l mai iubeşte
nimeni
de aceea stau lângă strachina mea
pe care cade bruma
şi a devenit la fel de ruginie
ca frunzele pe care
doar vântul le mai ţine
înainte de a îngroşa pământul.

Zilele au devenit din ce în ce
mai puţin luminoase
trec una după alta
fără a mai aduce nimic în plus
afară de amintiri.

Am fost odată fericit
curtea prin care alergam
mi se părea cea mai frumoasă grădină
din câte pot exista
ascultam paşii stăpânilor mei
ca pe o declaraţie de dragoste.

Acum nu mai aud decât asprimea
din glasurile lor
când mă strigă din pragul uşii
ca să-mi arunce un os.

I-am iubit aşa cum numai un câine
poate iubi
numărând ceasurile lungi
de aşteptare
până la momentul întoarcerii.

Curând va sosi iarna
fulgii de nea o să-mi umple
strachina
ca nişte bănuţi
iar eu mă voi transforma
într-un clovn de zăpadă
cu tichia pusă pe cap
care pe nasul-morcov are mustăţi
şi vântură zăpada
cu coada

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, te-am văzut aseară,
Aveai in braţe flori de violete,
Nu te-ai schimbat, eşti ca odinioară
Cea mai frumoasă fată între fete.

Mi-e dor de tine, n-ai îmbătrânit,
Eşti tot aşa cum te ştiam de fată,
Am stat în loc, am stat şi am privit,
Erai o doamnă fină, delicată.

Aceleasi gesturi, pline de lentoare,
Aveai şi asta mi-amintea
Că-n tine exista candoare,
Că făcea parte din fiinţa ta.

Nu m-ai văzut şi te-am putut privi,
Râdeai la fel, făceai la fel gropiţe,
M-am lăsat pradă unor nostalgii,
Unui regret şi-atâtor neputinţe.

Nu te-ai schimbat, îmi este dor de tine
Şi am păşit încet in urma ta,
Şi miroseai atât, atât de bine,
Iubita mea, iubita mea!

Mi-e dor de tine, chiar de-s vinovat
Te-am părăsit şi te-am lăsat plângând,
Acum strângi mâna unui alt bărbat,
Eu strâng doar amintiri, in gând...

poezie de Florentina Mitrică (20 februarie 2021)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât îmi eşti mai dragă, cu atât îţi sunt mai drag

Cu mult îmi eşti mai dragă, în fiecare care zi,
Încât nu pot să stau, nevăzâdu-ţi ochiim
Şi atunci când îi revăd, privrea mea va şti
Subtil să-şi ţină paşi, în prisma de-a zâmbi.

Cu mult îmi eşti mai dragă, atunci când îmi vorbeşti,
Atunci când îţi exprimi cuvintele trupeşti,
Atunci când îmi şopteşti, la urechi, mă iubeşti,
Cu atât imi eşti mai dragă, atunci când mă doreşti.

Cu mult îmi eşti mai dragă, cu mult îţi sunt mai drag,
Şi-n iubirea asta singur n-am ce să fac
Încerc s-o ţin ascunsă, încerc să o complac.
Cu cât îmi eşti mai dragă, cu atât îţi sunt mai drag.

poezie de Luigi Ungureanu
Adăugat de Pescăruşul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proba că supranaturalul există

unii au tendinţa să caute lucruri ce-au aparţinut
celor dragi:
fotografii,
anumite gesturi neobservate,
automatisme,
la vremea respectivă,
lucruri ce ar putea însemna
că îi iartă
precum limbile unui ceas frate cu moartea
poruncind tristeţii: ia-ţi patul şi umblă!

cu încăpăţânarea de-a crede în existenţa
altor lumi,
de cele mai multe ori zâmbetele fac uitarea să pară
naturală în ordinea vieţii.

erai prima, iar
pe mine mă dureau drumurile
lipsite de bănci sau copaci pe margine,
pietre kilometrice scoteau capul din iarba uscată,
în lipsa ploilor
te iubeam de parcă mi-ar striga mereu cineva
că sufăr degeaba
de foame, de sete sau de orice altă consecinţă a pervertirii ştiinţei.

încă mă cred opera unui creator
şi nu
rezultatul unei încrucişări de ciuperci înmulţite
în sălbăticie,
de fiecare dată ascult poveşti
despre cei care te-au părăsit sperând la un pământ
mai bun, scormonesc în solul inimii
de teama şerpilor ce-ar putea năpârli în timpul
în care aş avea nevoie să fie întreagă
pentru dramele care vor lovi familia îndrăgostiţilor lumii.

atunci când noaptea se amestecă treptat cu oraşul,
iar păsările îşi fac loc printre
statui, îmi scriu pe mâna cu care te ţin
numele dumnezeului tău şi numele dumnezeului meu,
apoi frec palmele
de câteva ori, încât cel fals să se şteargă,
te pun să închizi ochii şi respir uşurat,
greul dintre noi a trecut, până dimineaţă vom dormi
unul în altul fermecaţi de apropierea trupurilor,
vom simţi provocarea nedesluşit
sub pomii aprinşi de amurgul
ce face iubirea să doară ca o rană mai veche.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să slujesc ceva în care nu mai cred – fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea – şi-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi pe cât de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc – tăcerea, viclenia şi exilul.

James Joyce în Portret al artistului din tinereţe (1916)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi pun singur miere în ceai

îmi pun singur miere în ceai
ea stă cuminte pe scaun şi mă priveşte
se miră că mâna nu-mi tremură

e atât de dimineaţă încât
în ochii ei soarele încape
numai cât să se mai lăfăiască o dată
apoi iese din mare

ea nu mai stă pe scaun dar mă priveşte
are mâinile reci şi peretele
dintre noi a devenit transparent

poezie de Călin Hera din Îmi pun singur miere în ceai (2010)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!