Protest pentru o sărăcie demnă

sărăcie-n ţară a mai fost şi-n trecut
pribegii şi molime şi război
dar ca azi nicicând n-am avut
dezbinare şi-atâta ură-ntre noi

care pe care se suie părelnic
avuţii şi ranguri ţării să-i sugă
pământu-i ars trist jertfelnic
nici să-i înghită n-o să-i ajungă

se compară cu domni într-a istoriei nimb
pretind că fac lege, democraţia
impun sărăciei un curs de schimb
nemunca-i plătită şi onoare-i hoţia

n-au izbutit nici fanarioţii
nici alţi aprigi năvălitori
să ne facă simţi străini cu toţii
în ţara dacilor nemuritori

ne-au jefuit aurul, sare şi grâne
fii şi fecioare duse-n mormânt
de ne striga ţărâna:,, Stăpâne,
sunt a ta şi asta e sfânt''

azi portul şi graiul, năravuri şi vreri
sunt pervertite zicând că-i progres
ne e ruşine cu noi şi cu ieri
când balada şi doina şi-ntregul eres

ţineau firea de neam solidară
şi ne mândream c-avem un trecut
şi c-avem de la Domnul o ţară
că-n noi e puterea şi deloc n-am tăcut

când poruncă străină ne cerea grumazul
plecat, frica nicicând n-a învăţat
neamul, un Ştefan şi un Viteazul
Mihai ne erau eroi demn de urmat

azi urmăm îndemnuri oculte
putem să alegem democratic stăpânii
dar n-avem lege să-i obligăm să asculte
nevoia ţării, şi ne cred câinii

ce pot fi asmuţiţi între ei
să se sfâşie dacă vor, cu îndârjire.
Din valute străine ne-am făcut zei
şi-i dăm sângele viitor drept jertfire

ce destin va avea fiul, nepotul
ce moştenire lăsaţi, datorii?
dac-aţi năruit neamul cu totul
de cum se vor naşte vânduţi sunt de vii

să poţi tu, cel ce te crezi la putere
îmbuiba oglinda şi botu-ţi hulpav
nu-ţi pasă că neamul tău piere
definitiv, nu e deloc ceva grav

gravă-i mima-ţi când vorbeşti despre ţară
populist de paradă, filfizon şi ciocoi
gravă-i prostia celor ce te-nconjoară
şi te-aplaudă când scorneşti gloatei nevoi

gravă-i poziţia mâinii care ştia
şi putere ţinea cu râvnă munci
acum îndreptată altundeva
şi pusă ruşinos a cerşi

ciudat se răzbună istoria noastră
înainte venit-au şi robi ne-au luat
ne-au dus acolo, la ei acasă
dar nu-ntreg neamul, când vreodat?

azi din blestem şi neunire
pribegi, singuri ne punem slugi
aceloraşi neamuri, nu cu silire
noi le închinăm capul, cu rugi

să ne primească la muncă la ei
în urmă lăsându-ne pustie
glie şi suflet comun. Grei
ani... de-acum o să vie

sărăcie-n ţară a mai fost şi-n trecut
pribegii şi molime şi război
dar ca azi nicicând n-am avut
dezbinare şi atâta ură în noi

îi spuneţi criză acum sărăciei
dezmierdaţi foamei glasul
Ce-om mânca amară Românie
când uite, aproape-i ceasul

şi nici Criză n-o să mai ai pe masă
nici mofturi democratice, iluzii, năluci
nici fastul virtual – minciuna crasă
nici încotro cumva s-o apuci

vă chem cât încă este vreme –
că nu de bani e lipsă, vă spun cu iubire
e lipsă de morală, de îndemnuri demne
la muncă, la cinste şi la adevărată unire

să cerem puterii să ne spună
ce face cu banii şi legii adevărate cărui curs
îi dau şi cum vor un neam să-l supună -
să le facem noi astăzi aici un recurs

de-i sărăcie, fie, suntem frate cu ea
istoria ne ştie, noi am mai fost aşa
dar ori suntem cu toţii ori niciunul
sărac sunt eu, sărac şi stăpânul

au nu? doar eu să duc povara
tu-mbuibă-te şi fă-ţi de cap semeţ
dar să nu te miri deloc când ţara
sătulă de greu... ţi-l va cere ca preţ

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către Ţară

E ziua ta, azi, Ţară! şi-s departe
Şi nu de tine am fugit în lume,
Ci de lozinci stupide şi pancarte
Ce ne-au făcut ca să uităm de nume.

Nu munţii tăi cu aur şi păduri,
Nici râuri ce spre Dunăre petreci,
Nu amintirea bunilor străbuni,
Ne-au hărăzit să bântuim pribegi.

Nu ne-a gonit departe cerul tău,
Nici marea, chiar de neagră i s-a spus
Ci noi, ne-am dus de gât cu Dumnezeu,
Când visul unei ierni ne-a fost răpus.

Când piepturile goale ne-au rămas
Şi cinstea trebuia s-o sugrumăm,
Când demnitatea ne-a fost câine de pripas,
Noi am plecat ca s-o reînvăţăm.

Şi iată, eşti slăvită-n an o dată
De cei ce soarta ţi-o pecetluiesc,
Săracă, ţara mea, ţară bogată,
Oare câţi astăzi chiar te mai iubesc?

Oare câţi dintre cei ce peste an
Te dau la schimb, te sfâşie, te sug,
Nu te vor da iar mâine pe-un ciolan
Şi nu te-or pune pentr-un euro, pe rug?

E ziua ta, azi, Românie şi-s departe
Şi-n suflet mi te port prin pribegii,
Dar îţi urez să ţi se facă parte
La ultimul tău drept de-a te trezi.

poezie de Dori Lederer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă respectul nostru de români...

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători şi de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca naţie şi nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevăraţi.
Nu ei se ţin ca ţara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovăraţi
Şi suferim şi ură şi ocară.

Să ducem veşnicia de români
Şi plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici ţară.

Nu ne-am vândut copii şi nici părinţi,
Să căpătăm arginţii, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simţi
Că-n palma noastră, odihneşte truda.

Şi chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine şi cu sare.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă iartă, Doamne, că blestem!

Pe voi ce ţineţi soarta-n mâini
Şi ne trataţi ca şi pe câini,
Azi, vă blestem, ca-n buzunare,
Să n-aveţi bani de-o lumânare.
Lui Dumnezeu trimit misivă,
Să n-aveţi bani pentru colivă,
Nici morţii să vi-i pomeniţi,
Săraci lipiţi, în veci să fiţi!
Cât de-mbuibaţi sunteţi acum,
Dea Domnul să cerşiţi în drum!
Un colţ de pâine din gunoi,
Să fie hrană pentru voi,
Ca să simţiţi şi voi osânda,
Cum simte ţara mea, flămânda.
Voi huzuriţi pe munţi de bani
Şi ne catalogaţi golani,
De îndrăznim să cerem pâine
Nu pentru azi, ci pentru mâine.
Azi, ni-e tărâţa-ndestulată
Vă dăm şi vouă, ca dovadă
Că din puţinul ce-l avem,
Ştim să-mpărţim, cât mai putem.
Dar, voi cu burţile pe-afară,
Sfidaţi, ciocoi, întreaga ţară.
Şi nu vă pasă de flămânzi
Şi de copiii muribunzi.
Şi nici de lacrima de sânge,
Ce-n fiecare zi ne frânge
Orice speranţă de mai bine.
Şi vă blestem, ca de ruşine,
Să-ngenuncheaţi umili ca noi
De-atâtea griji şi de nevoi...
Atâţia ani de libertate,
Purtăm aresturile-n spate.
Cum, să te mişti, când n-ai un ban?
Halal, aşa european!
Nu cer averi şi nici palate,
Ci doar să mă îndrept de spate,
Să pot, să-mi pomenesc părinţii,
Bărbatul şi pe toţi cuminţii,
Ce nu mai văd orgia lumii,
Nici cum se sinuicid păunii...
Săraca ţară, ce frumoasă!
Acum orfană şi de casă,
Orfană şi de neam şi fii-
Fă-ţi, Doamne, timp, ca să ne-nvii!
.................-..................................
Să nu fii supărat, bărbate,
Că n-am colivă şi bucate,
Să-ţi fac pomană cum se cade!
Doar lacrimi am în reci cascade...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiată în România

Cum pot să mă apăr de absurda urgie?
Acasă, părinţii plângând i-am lăsat...
Dorit-au să moară pe scumpa lor glie...
Copilul, în braţe, l-am luat şi-am plecat.

Cu lacrimi de înger, cel mic mă întreabă:
,, De ce astăzi tati nu este cu noi?"
Îi răspund că are, la servici, multă treabă...
Cum să spun c-a plecat la cumplitul război?

De i-aş zice, cum, oare, ar putea înţelege
Un puşti care are are doar câţiva anişori
Că-n Ucraina domneşte a păgânilor lege,
Ai ţărilor noastre, eterni dictatori?

Am trecut astă-noapte, cu copilul de mână,
O graniţă plânsă, către oameni frumoşi,
Care vor armonie în Ţara Română.
Ne-au primit cu pachete, covrigi şi gogoşi.

Românii sunt buni, ne rugăm împreună,
Nici ei nu-nţeleg de ce vrea să murim
Acel,, om" cu o minte deşartă, nebună.
Cât am vrea să putem în ochi să-l privim,

Să-i zicem că ruşii de rând nu au vină,
Că pace-şi doresc, nu moarte şi chin
Sunt oameni ca noi, vor pace, lumină,
Că războiul acesta şi lor li-i străin!

Nu ştiu ce-i acasă, nu ştiu dacă mama
Şi tata sunt bine, dacă azi mai trăiesc...
În genunchi ne rugăm, în suflet simt teama
Că mor şi n-apuc să le spun că-i iubesc.

Nu ştim de vom prinde şi ziua de mâine,
Nici paşii pe unde târziu ne-or purta,
Dar ştim că românii ne-au dat casă şi pâine
În clipele grele. Şi nu vom uita!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem aici de mii de ani

Suntem aici de mii de ani,
O ţară mică, râvnită de duşmani.
Statornici noi am fost de când ne ştim,
Pe-acest pământ, atât de sacru şi divin.

Noi n-am bătut la poarta nimănui,
Noi ne-am văzut de casă şi copii.
De casă şi copii ne-am ocupat,
Am fost poporul cel mai condamnat.

Istoria ne-arată cât de buni am fost,
Noi am muncit şi ne-am făcut un rost.
N-am fost o ţară mare, migratoare
Am fost o ţară mică... De sine stătătoare.

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să tac

Aş vrea să tac

Aş vrea să tac,
Dar nu se poate.
C- am tot tăcut.
Şi suntem toti tăcuti,
Si- njunghiaţi toţi pe la spate.

Si nu- ntrebaţi
Nici cine sunt,
Nici ce- am facut,
Caci ştiu:
Se merita sa mor cu ei de gat.

Dar vă întreb acum, pe toţi:
De ce- am tăcut?
De ce ne-am bucurat la hoţi?
De ce nu am făcut nimic atunci?
De ce- am abandonat in ţară bieţii prunci?
De ce bătrânii noştri- au trebuit sa- i crească,
Cand noi cerşeam o pâine mai domnesscă?

Se umflă maruntaiele in mine,
Sa urlu-atât cât pot, acum imi vine.
Şi vă întreb din nou, de la- nceput:
De ce cu tinereţea am plătit tribut?

Prietenii ne-au fost ucişi in plină iarnă,
Şi n-au mai prins nici ' ăl Craciun,
Nici altă toamnă.
Dar ne-au murit justificat?!
Noi ce- am facut pe urma?
Doar am stat.

Şi ne- am uitat ca la prăpăd...
Ne bucuram ca liberi suntem peste pod.
Dar podul nici acum nu e cu noi,
Şi este plin după ataţia ani,
Şi de o parte si de alta cu noroi.

Şi vin si te condamn pe tine, ţară!
Cum ai putut sa ne suporţi,
Când am vândut şi ale tale porţi?
Cât ai putut să suferi, să te doară,
Când te- am facut de trei' j de ani, doar de ocară?

De ce nu ne -ai luat de gulere, de gât?
De ce ne-ai suportat atât?
De ce nu ne - ai oprit din exaltare
Când ai vazut că-i chinul cel mai mare?

Am stat cu toţii- n tinereţe...
Ştiam de- acum să dăm poveţe.
Am stat ca proştii-n batatura,
Ne bucuram că ţara ei ne-o fura.

Ne vin copiii blanzi din spate...
I- am invăţat sa- şi spună şi ei "nu se poate"
I - am învăţat ce e patriotismul,
Fără sa ştim că-l confundăm cu autismul.

Ne- a luat credinţa - n Dumnezeu pe sus.
Credeam că El ne duce singur spre apus,
Credeam că dacă ne schimbăm şi imnul,
Vom fi si noi de-acum,
Ca cei ce ne-au cerut să facem schimbul.

Şi-acum, ce mai strigăm prin pieţe?
Suntem convinşi ca nu suntem paieţe?
Pe cine vrem de - acum să mai înece?
Că boala e din nord in sud,
Din est in vest,
Din Dunare in Prut.

Ne-au cocoşat cu legi tembele.
Copiii nostri s-or lovi de ele,
Căci legile- astea pe noi ne doboară.
Maicuţa ţară, fă ceva, că ne omoară!

Şi de acum nu mai avem nici codrii seculari
Să ne îngroape sub ai lor stejari.
Şi de la prunci nu merităm niciun chibrit
Să ni - l aprindă in ţarână, c- am minţit.
Că i- am minţit că vor avea de toate,
Dar n- am facut nimic, când ţara ne-au prădat-o de bucate.

Când ne- au furat pământul de sub noi,
De ce- am uitat ţăranii noştri,
Cum ochii le scoteau,
Când se apropiau de boi?

Măicuţa dragă, ţară sfântă!
Ia tineretul tot şi îl încânta.
Sa fie ei uniti in a ta vatra,
Sa faca ei, ce n- am facut noi, viata toata.

Şi roaga- te la Dumnezeu,
Să nu te vândă pe un leu.
Să urle vena lupilor in tine.
Măcar acum, să ai respect cum se cuvine.

poezie de Simona Moise (ianuarie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cenuşa din viitor

Îmi amintesc, din nou, de ce va fi,
În viitorul dintr-un vis ce-a fost,
Dar l-am trecut în cele fără rost
De care n-am mai vrut, nicicând, a şti.

Şi iarăşi văd în visul ireal
Un viitor ce poartă amintiri.
Nici azi nu-mi sunt, nici ieri n-au fost trăiri,
Dar sunt acolo-n vis ceva real.

Apar, plutesc un timp în jur, dispar,
Scântei din focul încă neaprins,
Ori fulgi pe care iarna nu i-a nins
Şi-aşteaptă viitorul când apar.

Sunt amintiri ce nu s-au petrecut
Şi aşteptări pe care nu le am
Din vremea-n care-n viitor aveam
Un foc rămas cenuşă, în trecut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră istorie amputată

Suntem un neam care a scris istoria
Am apărut pe-acest pământ de mult
Pentru a cunoaşte gloria
Venim din tracii ce prin Troia au trecut

Noi suntem cei ce s-au împotrivit Imperiului roman
Cu preţul vieţii am luptat să întemeiem un neam
Şi am avut un Mircea, un Ştefan sau Mihai zis şi Viteazul
Duşmanii l-au ucis pe el dar nu şi crezul

Şi jertfa lor ne face pe toţi a plânge
Pentru un neam cu o istorie scăldată-n sânge
În sânge de copii şi mame
Şi-am suferit de boli şi de foame

Am renăscut în secolul douăzeci
Întru credinţă am jurat pe veci
Să fie bine pentru noi şi ţară
Aşa a apărut o generaţie rară

A fost o închinăciune a naţiei
În astă lume de dor şi certuri
La Dumnezeu şi bunul de Cristos
Sperând ca ţării să-i fie de folos

Atunci au apărut ai noştri oameni mari
Oameni de ştiinţă dar şi cărturari
Cioran, Eliade, Paulescu sau Brâncuşi,
A fost un Noica, Tuţea, şi un Aron Cotruş
 
Asupra ţării noastre nu de demult
Nori negri plini de sânge şi ură au apărut
Puhoi de bolşevici pe tancuri sau călare
I-au omorât pe cei mai buni din răzbunare

Murit-au fără cruce cu inimile frânte
Românii fără nume, scris pe-a lor morminte
Ţărâna să le fie uşoară celor ce nu mai sunt
Celor ce ţara şi-au iubit-o sub sfântul legământ

Azi m-am uitat în cartea de istorie
Am căutat cu disperare, chiar cu furie
Să văd ce scrie despre cei ce nu mai sunt
Nu era scris nici măcar un rând de
A noastră istorie amputată
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vând ţară

Atâtea lacrimi pe hârtie, atâta ţipăt cenzurat,
ne poezim prin poezie, prin versuri false am lătrat
ba despre tine, Românie, ba despre noi, poeţi de soi.
Ce poţi să-mi dai acum, tu, mie, când eşti în lada de gunoi?

Atâta zbucium şi prostie, atâta vaiet ne-ntrerupt,
de zici că-ntreaga Românie e doar amestecul corupt
din care toţi se-nfruptă bine să aibă ce lăsa, de vor,
copiilor ce vor petrece o zi pe an în ţara lor.

Atâtea vile cu piscină, atâta hrană la gunoi,
de suntem ţara cea divină unde trecutul e strigoi,
ne pasă mult de-orfelinate, dar de faţadă, nu real
ne-am implicat cu toţi în toate, dar nu în faptă, doar verbal.

Ne acontăm vacanţe scumpe, avem la poartă trei maşini,
ipocrizia-n noi erupe când ne dăm mari printre străini,
ne înjurăm direct în faţă că suntem neam de şarlatani,
filozofăm concis de viaţă. însă privim doar către bani.

Ne doare-n cot de ţara noastră, un şut bătrânilor le dăm,
ne spală Dunărea albastră, pe la Viena când furăm,
întorşi apoi cu limuzine ne etalăm pe la săraci,
furăm şi de la ei, de-o pâine, şi din păduri câţiva copaci.

Atâtea furturi importate, atâta crimă şi viol,
ni-s rădăcinile uitate de parcă suntem dracul gol,
istoria e doar în carte, abject ne comportăm ca neam;
Să vindem azi ce se mai poate din ţara care ieri eram!

poezie de Adina Velcea (7 octombrie 2018)
Adăugat de Adina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neamul prost în pandemie

S-avem pardon, dar marea masă
A oamenilor sunt cinstiţi
Sunt conştienţi şi stau în casă,
C-aşa sunt oamenii citiţi.

Dar sunt şi inşi ce nu au carte
Nomazi de felul lor, din neam,
Veniţi din zone infectate,
Îi bagi pe uşi, şi ies pe geam,

Iar când, ieşiţi din izolare-
Le baţi obrazul tuciuriu-
Ei ţipă că-i discriminare,
Dar ce înseamnă, nici că ştiu!

Degeaba încercăm, noi, frate!
Să-i punem pe ei la rezon,
Căci avem zero rezultate
Cu neamul prost... s-avem pardon!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină

Vai de ea, săraca ţară!
Tinerii-au plecat afară.
S-a desfiinţat armata,
Cu patriotismu-i gata.
Nu mai sunt azi patrioţi,
Ţara-i plină doar de hoţi.

Amară străinătate
Cu familii destrămate
Şi copiii fără de carte.

Vin străini din multe părţi,
Să ne-ajute - ne spun toţi.
Toţi ne zic – binele-ţi vor!

Vor să-l ia să fie a lor.
Toţi ne împrumută bani,
Ne fac slugă pe mulţi ani.
Un leu îţi dau pe datorie,
Tu le dai înapoi o mie.
Ne fac drumuri asfaltate
Care duc în altă parte.
Ele pleacă de la noi
Şi ne lasă în nevoi.
Au mai fost, demult, romanii,
Hunii, chiar şi otomanii.
Apoi ruşii au venit
Şi în două ne-a-mpărţit.
A făcut hotar din apă,
Prutul, ca să ne despartă.
Pe români i-a dus..., i-a dus...
În Siberia, în sus.
Înapoi, ruşi a adus.
Vrut-au ca neamul să piară
Din frumoasa noastră ţară.
Aşteptam americanii
Dar au revenit germanii.
Iar când timpul va veni
Alţi stăpâni ne vom găsi.

Vai de ea săraca ţară
Şi de viaţa noastr-amară.

Ei ne pun conducătorul,
Nu pe cel ce-l vrea poporul.
Toţi votează cu folos,
Dar din urnă, altu-i scos.
Ajunge conducător
Numai coada de topor.
Căci pădure de români
E temută de stăpâni.
Cu conducători aşa
Ajungi slugă-n ţara ta.
Nu gândesc ei la popor.
Ei gândesc la banii lor.

poezie de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-am făcut?

Am intrat şi noi în UE,
Este lucru cunoscut,
Dar mai bine astăzi nu e,
Şi cu asta ce-am făcut?

Ne-au luat străinii totul
Bani, resurse - ce-am avut
Pe labe ne-au pus cu botul,
Şi cu asta ce-am făcut?

Ne-au trimis numai deşeuri,
Ne-au minţit cât au putut,
Mâncăm fel de fel de E-uri,
Şi cu asta ce-am făcut?

Nu mai stăm să facem glume,
N-avem vreme de pierdut,
Umblăm peste tot prin lume,
Şi cu asta ce-am făcut?

Unde sunt seninătatea
Şi mândria ce-am avut?
Azi domneşte laşitatea,
Şi cu asta ce-am făcut?

Şi-uite aşa, zic într-o doară,
Sper că nu am decăzut
Să rămânem fără ţară,
Căci cu asta ce-am făcut?

poezie de Octavian Cocoş (1 septembrie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mi duritatea expresiilor, dar mi-ai cerut adevărul. Judecă deci singură! Cărui fapt aş putea atribui... cum să zic... insistenţa dumitale, dacă nu cochetăriei - recunosc, inexplicabilă pentru mine - sau dorinţei de a verifica ce influenţă mai poţi avea asupra-mi? Drumurile noastre s-au despărţit cu totul! Am uitat totul, durerea a trecut de mult timp, acum sunt un alt om! Dumneata eşti căsătorită, fericită (cel puţin în aparenţă), ai în societate o situaţie de invidiat. Atunci la ce bun o nouă apropiere între noi? În definitiv, ce sunt eu pentru dumneata, sau dumneata pentru mine? Noi nu ne mai putem înţelege acum unul pe altul. Între noi nu mai este azi absolut nimic comun, nici în trecut, nici în prezent! Mai cu seamă... mai cu seamă în trecut!

citat din Ivan Turgheniev
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape de sfârşit

Am multe observaţii să vă
fac, nici nu va trece viaţa şi
voi spune, de ce n-aţi dat
săracilor cărbune. să poată
merge lumea în alt veac?

Nici nu era nimic dacă lăsaţi
să mai consume lumea nişte
pâine şi nu loveaţi în ea ca-n
bot de câine ce muşcă fără
noimă kilowaţi.

Aţi economisit aşa puţin
că uite-acum în galantar se vede
prin zornăitul tragic de monede
c-aţi consumat mai mult pentru venin.

Dar, înainte de a încheia, o
întrebare, totuşi, cea mai
mare, cum nu v-a fost
ruşine de popoare că-ntr-un
târziu vor întreba ceva?

Am multe observaţii să vă fac,
dar nu ştiu dacă azi mă mai
ascultă acei ce-n larma
larmelor ocultă, ne-au
prefăcut într-un popor sărac.

Şi, totuşi, mai încerc să vă
explic nu veţi rămâne numai
la putere.
situaţia stelară vă va cere
sa vă întoarceţi şi la postul mic.

Ce veţi minţi popoarele atunci?
Cum vor veni răspunsurile-n gură
când împrejur va fierbe numai
ură dinspre Eroii amărâtei
munci?

Cum aş putea acum să vă mai
schimb privirea oarbă în privire
vie, ca să vedeţi real, nu-n
teorie, ce face neamul vostru.
Mai e timp!

Treziţi-vă, treziţi-vă acum, priviţi
poporu-n ochi, vedeţi ce spune şi
daţi-i şansa regăsirii bune, a
întoarcerii pe-acelaşi drum.

Acum, nici observaţii nu mai
am,". îmi e de-ajuns să cred, ca
într-o lege, în faptul simplu că
veţi înţelege ce crede pătimitul
vostru neam.

Atâta tot de-ar fi şi pot să
mor, să văd cum se ridică iar
din sine spre-ncredere şi
faptele de bine acest cinstit
şi răbdător popor.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Poezii cenzurate
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

Ne-am născut din doi giganţi
Latinii, tracii din Carpaţi,
Aici, pe mândrul dulce plai,
Asemeni unui colţ de Rai.

Olah, valah, râmlean, român,
Suntem un neam daco-roman,
Căci Dacia e portaltoi,
Iar Roma mugurul altoi.

Spre răsărit de staje-au stat
Şi primele jertfe au dat
Brodnicii, Bolohovenii,
Sepeniţii, Berladenii.

Iar când puhoaie au venit,
Neam după neam necontenit,
În ajutor sărit-au iureş,
Românii din Maramureş.

Cu voievozii de-nceput,
Gelu, Glad, Menumorut,
Ion, Seneslau şi Litovoi,
Noi am avut primii eroi.

Pentru că-n 2000 de ani
N-am rămas puri daco-romani,
Ne-am amestecat cu germani,
Slavi, mongoli, turci, evrei, ţigani.

Acest pământ frumos, bogat,
N-a fost nicicând abandonat,
Stăpânul său adevărat,
A stat şi dârz l-a apărat.

A fost învins, dar nu răpus
Şi ocupat, dar nu supus,
Căci forţele şi-a adunat
Şi orice jug a scuturat.

Cum apa peste pietre trece,
Toţi ocupanţii vin să plece
Împovăraţi de bogăţii
Din ale ţării avuţii.

Aici, în Arcul Carpatin,
Suntem popor daco-latin,
Aici am fost, aici vom fi
Şi nimeni nu ne va clinti.

Istoria va mai cunoaşte
Timpuri ce nu vor mai renaşte,
Se vor mai abate noi furtuni,
Dar vom rămâne tot Români.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românie, pământ sfânt

De ce au luptat străbunii,
Pentru ce-au ales să moară?
Să scoată la vânzare unii
Minunata noastră ţară?

Şi-au plecat plini de speranţă
Bravii soldaţi la război
Într-o frumoasă dimineaţă
Să ne-aducă pământul înapoi.

Au vărsat lacrimi şi sânge
Să-i spunem acum pe nume.
Dar patria mea e tristă, plânge
Copiii ei sunt departe... în lume.

Pe noi cum să nu ne doară
Când ne vedem fraţii alungaţi
Străini ajungi la ei în ţară
Şi-n sărăcie ani de zile uitaţi.

Însă cu toată ambiţia şi voinţa
Ne apăram pământul sfânt.
Limba, istoria, portul, credinţa
Până vom ajunge în mormânt!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (15 septembrie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu premeditare

V-au strâns aleşii asasini şi v-au dat foc,
V-au otrăvit cu dioxid, să fie ei
Mai bine oxigenaţi, hapsânii derbedei
Şi, nici răniţi nu vă mai lasă trai, deloc.

V-ascund printre spelunci, zise spitale,
Cu pumn în piept bătându-se eroi,
Se lăudând de grija voastră, în timp ce voi
Tot mai mulţi, mulţi, ne lăsaţi dor şi jale.

Ei stau pe sticle să vă mintă într-una
Că vă iubesc şi suferă profund,
Dar nu vor decât sacrificiul vostru sfânt,
Să se arate, că vă vor fi ei... Fortuna.

Mulţimi din voi, ce-aţi lăsat testament, vă plâng
Cu adevărat şi vă vreau steag, să închine
Un sacrificiu nedorit, da-nspre mai bine
Să fie ţării, din dureri ce inimi frâng.

E un întreg complot în a mea ţară,
Să-i ia popor, s-o vândă la mezat
Şi bani să-şi pună peste cei ce-au din furat...
Să-şi facă Statul lor, fără de noi, cu noi afară.

E-o hoardă sumbră de inculţi jefuitori
Ce-au tată, mamă, sunt călăii pe stil nou,
Cu toţii o horă ce se învârte, un rulou
Doar dintre ai lor, se promovând nemuritori.

E încă timp, că suntem mulţi, să-i dăm afară,
Spălaţi la alb, ca nu cumva să infecteze
Pe cei din jur, să nu-şi înalţe iar metereze...
Să-i demascăm că-s un pericol, să dăm sfoară...

Premeditat sunt vinovaţi... ce neam ne-omoară!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

AM FOST ŞI EU ÎN STRADĂ ÎN '89

Eram în amfiteatru în Iaşi în '89
Şi a căzut o veste ca trăsnetul când plouă,
Un zvon că Ceauşescu de frică-ar fi fugit
Şi că regimul comunist pe loc s-a prăbuşit!

Atunci uimiţi cu toţii am coborât în stradă...
În faţa Primăriei. Cei mulţi voiau să vadă
Cum se-aruncau pe geam de sus de la etaj
Şi cum cădeau în flăcări portretele-n picaj

Şi,, Libertate!... de nu-ţi venea să crezi
Cu degetele-n V striga lumea pe străzi
Şi câtă bucurie!,, Ole! Ole! Ole!''
(Jucau în horă )...,, Ceauşescu nu mai e!''

Se fluturau drapele cu steme decupate
Şi se striga pe stradă cuvântul LIBERTATE
Şi-n haos, hărmălaie, au apărut din spate
Vreo câteva maşini cu trupe înarmate

Am îngheţat cu toţii cu frica în spinare
Şi am cerut atunci la Domnul îndurare
Şi nu s-a tras acolo:,, Armata e cu noi!''
Striga mulţimea toată cu inima un sloi!

Nici cursuri, pregătire, nimic n-am mai făcut
Că ne-au trimis acasă... Prin gară am trecut,
Patrule înarmate ne-au controlat bagajul
În zvonurile sinistre că-i otrăvit oraşul

Şi haos şi derută era în toată ţara
Când am urcat în tren lăsând în urmă gara...
Am luat apoi maşina din gară din Bacău
,, Veniţi la Primărie!''... Suna ca un ecou...

Iar la ieşirea din Bacău un grup cu bâte înarmat
Ne-a dat jos din maşină şi-apoi ne-a controlat
Nu ştiu cine erau! Ce căutau anume?!
În Bucureşti, în haos, s-a tras şi în mulţime

Atunci în '89,... fără să fiu,, erou'',
Am fost şi eu în stradă în Iaşi şi în Bacău.

În noaptea de Crăciun priveam televizorul
Şi am văzut cum cade sub gloanţe,, dictatorul"
Şi-a sângerat atunci în '89 ţara
N-a fost de catifea schimbarea...,, primăvara''...

Când fac retrospectivă şi văd ce a urmat
Nu pot decât să-ngân: Of, Doamne, ce păcat!
Căci ne-au murit eroii, dar şi conducătorii
Şi ţara ne-a rămas la voia întâmplării

Şi-a fost vândută-apoi,, bucată cu bucată''
Străinii îşi doresc s-o vadă dezbinată...
Dar tu, popor al meu, deschide ochii bine
Şi nu lăsa să cadă ţara în ruine!

Iar voi care-o conduceţi de-acolo din Palat
S-aveţi grijă de ţară! N-o scoateţi la mezat!
Şi dezbinaţi de alţii, vă rog, nu vă lăsaţi
Să fim uniţi cu toţii, cu toţii suntem fraţi!

Mă doare pân' la lacrimi când văd ţara pustie,
Când văd cum pleacă tineri lăsând în urmă glie,
Părinţi, bunici, chiar proprii lor copii
Mă doare, ţara mea! Mă doare, vreau să ştii!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezeşte-te, bărbate, femeie şi copile!

Măicuţa mea, iubită Românie,
Nici sângele de veacuri nu-ţi este închegat,
Dar ştiu că viitorul îţi e sortit să-ţi fie
Nu negru, plin de ură, ci alb imaculat.

Te-au apărat cu viaţa părinţii şi strămoşii,
Te-au înţepat în spate, cu ură, spini adânci,
Acum plângi de durere şi-ţi mor pe rând coloşii,
Te simţi ca valul mării izbindu-se de stânci.

Eu încă am speranţa ca tinerii să vină
Să vindece un cancer ce s-a întins treptat,
Mă simt debusolat când ţara mea suspină
Şi mă gândesc la mâine, când azi este ratat.

Pentru un colţ de pâine ei ne-au vândut cu totul,
Din interes meschin am fost amanetaţi
Şi ne-au târât în mlaştini şi ne-au minţit cu votul,
Duşmani de moarte sunt, deşi credeam că-s fraţi.

Trezeşte-te. bărbate, femeie şi copile,
Căci crud e adevărul şi timp nu mai avem,
Ne-am ridicat bătrânii din scaun cu rotile,
Chiar de suntem slăbiţi, să reuşim putem!

Istoria nu iartă şi crunt ne pedepseşte,
Ne va trata la fel cum facem noi cu ea,
Trăim şi respirăm şi plângem româneşte...
Şi când va fi să mor, să mor pe limba mea!

poezie de Alexandru Florian Săraru din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!