* * *

mult mai târziu
a plecat
parcă dusă de vânt
ca-n chocolat
iar malul râului avea doar urmele noastre

nici măcar un condur de cristal nu rămăsese
în pământul negru
umed de ierburi
ca să-mi iau câţiva slujitori
şi să colind împărăţia
pentru a o găsi
într-o rochie cenuşie peste-i picioarele fără sfârşit

oricum mulţi nu m-ar fi primit
indiferent cât de frumos aş cânta
până şi hades a fugit
iar persefona e mânioasă
pentru cuvintele fără har sau răbdare
ce i le-am spus
ca o explozie a unui nimic

parcă-i o ceartă-ntr-un apartament de bloc
dar nu-i deloc aşa

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

îţi crescuseră solzi
unii grei
şi de trei luni şi mai bine
mîngîiam doar pozele tale
dimineaţa
la prînz
şi seara cîteodată

le pusesem într-o cutie de tablă
cred că a fost de bomboane de ciocolată
sau fursecuri cu unt
era frumos colorată
şi-nfăţişa un înger deasupra unui copil adormit
cam kitschos ar fi spus prietenii mei mai pretenţioşi
dar în apartamentul meu
ţineam oricum
sentimente mîngîietoare şi coclauri crocanţi
pentru înnegurările mele

venise vara
şi nu mai închideam geamurile
nici pentru păsări sau gîngănii mărunte
mă plimbam de la crişmă acasă
sau invers
pîndindu-te

orice femeie care trecea erai tu
încît te vedeam zilnic
mai mult decît mă priveam în oglinda din hol
de deasupra cărţilor

redesenam uşa trîntită-n urma mea
lumina cenuşie ce se strecura printre flori
ochelarii repuşi pe noptieră
şi cred că cioburile de vorbe
ce ni le-am trîntit în cap

întunericul avea deja altă formă
decît cea din poezia pe care ţi-am şters-o

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reveni în sală şi porni spre locul ei. Îl privi fără să vrea; el se afla în primul rând, cu urmele acelea de ruj tot acolo, pe obraji... "Don Juan..." se gândi ea, dar nu-i mai făcu nici un fel de semne. Îşi retrăsese, în sfârşit, acuzaţiile la adresa lui, deci el putea fi liniştit – nu va fi sancţionat! Dar, în mod ciudat, după această acţiune, era şi ea mult mai liniştită... De ce nu procedase astfel de la început? Sau şi mai bine, de ce nu renunţase la acea reclamaţie?! Ah, de n-ar fi scris-o deloc; sau măcar de-ar fi rupt-o după ce-o scrisese, înainte de a o depune... Oricum, tot era bine şi mai târziu, decât deloc. Vor pleca deci în misiune, iar ei vor fi totuşi colegi. Cum se va înţelege oare cu el? Iar ceilalţi cum o vor mai privi, cu excepţia Mariei, care se arătase foarte amabilă, prietenoasă? O vor considera ei vreun soi de ciudăţenie?! Rămânea de văzut... Acum era foarte curioasă să afle totuşi care va fi decizia Comisiei, pentru că va exista o decizie...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

singurătatea e atunci
cînd nu mai crezi în nimeni
nici în propria ta mînă
care te mîngîie
nici în planta
care se poate transforma într-o carnivoră
şi-ţi va devora visele

eram într-o toamnă
aş putea spune
amorţit
nici măcar dorinţa de a trece strada
n-o mai aveam

şi ai venit
în haine albastre
("blue song are like tatoos")
şi ai scos din buzunar
un ghiveci cu flori albe
ţi mi-ai spus să am grijă de el

am început să am grijă
de toate ale noastre
atît cît puteam
şi n-ai mai avut răbdarea
de a-l învăţa pe cel mort
şi recent înviat
să meargă

dar ai construit cu grijă
în jurul nostru
al meu
şi al plantei căreia i-au căzut florile
un perete de sticlă
incasabilă
prin care nici nu mai pot să întind mîinile
să te iau

tu ai plecat
furioasă
pentru că eu pluteam ca-ntr-un uter transparent
şi eu am rămas
să-mi permut
amintirile
ca-n jocul de lego ce mi l-ai dăruit

mai nou
ai blocat telefonul

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un şal negru în fiecare fado

Urmele vizibile-ale vânatului, seara alunecând brusc în gri.
Strada se strecoară prin femeia care se strânge-n şalul negru.

Ea tocmai s-a oprit, oftând după iubirea ei, vreau să spun pentru
întoarcerea lui. Acum când numai şalul se înfăşoară-n juru-i,
ea atârnă de balamalele negre-ale nopţii. Azi, ieri sau mai înainte
îşi picurau afinele căldura dulceţii lor suculente? Sau poate mâine!?

Orele vor duce departe de perna albă-acel fruct devenit umbră,
cu un tren local sau cu un nenorocit, înfierbântat, Mercedes-Benz:
oricum, sfârşitul iubirii le este indiferent paietelor sau diamantelor,
pentru că doar o anume strălucire a ochilor poate povesti despre
anotimpurile sufletelor noastre. Ar fi putut avea o adolescentă
fără şal, altă floare-n locul lalelei, dar tot ce a făcut a fost să moară
pe un pat de spital: după ce a trecut prin atâtea paturi,
acum e acoperit doar de-un cearşaf.

Doar memoria mai poate-încălzi viaţa cuiva, ca un pahar de lapte,
poftim, bea măcar un pic. Cine şi-ar fi putut imagina
acele nopţi toride, mâinile lui alunecând peste ea
ca un vin catifelat lipindu-se pe gura unui pahar.
Femeia uită să-şi grăbească paşii, pentru că trupul ştie
că nimeni n-o aşteaptă, iar casa nu mai este casa ei. Ea evită
toate cuvintele de consolare. Să păşeşti pe alee şi să descoperi că
aceasta se afundă în ea însăşi, pentru că toate cărările duc în mlaştina
durerii ei de nelecuit. Într-un şal care nu ţine de cald.

Mai târziu, se gândeşte tipul de la balconul de sus, mai târziu.
După ce va trece furtuna pun sigur mâna pe ea, iar el salivează
chiar în noaptea aceea în care suferinţa a făcut-o impenetrabilă.

poezie de Rosa Alice Branco, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: La mulţi ani, bătrâne! De ce nu mi-ai spus nimic? Te rog, scuză-mă, uitasem...
Alex: Luci, te înţeleg, nu trebuie să te scuzi.
Lucian: Dar n-am pregătit nici măcar un cadou pentru tine.
Alex: Nici nu ţi-am cerut nimic. Cadoul din partea ta poate fi considerat faptul că te simţi bine; dacă nu ţi-ai fi revenit, nu puteam serba nimic, pentru că am fi fost toţi mult prea trişti, ca să petrecem. Aşa însă, eşti printre noi, din nou, tu însuţi, deci, putem fi veseli. E un cadou plăcut din partea ta. Serios, Luci!
Lucian: Posibil... Şi deci, cât împlineşti?
Alex: Ha... Prea mult ca să mai şi spun.
Lucian: Păi, să vedem...
Alex: Te rog, Luci, nu pronunţa numărul!
Lucian: De ce?! Sunt doar 32.
Alex: Ah, răule... De abia te rugasem să nu pronunţi numărul! Mă faci să mă simt cu adevărat bătrân...
Lucian: Glumeşti cumva, sau ce-i cu tine?! Nu te simţi bine?! Bătrân te vei putea considera de abia după vreo 90 şi ceva de ani de acum încolo... Acum eşti încă nepermis de tânăr şi de fapt, indiferent de vârstă, dacă sufletul ţi-e tânăr, te vei simţi mereu tânăr, chiar şi după mai mult de 90 şi ceva de ani.
Alex: Ştiu şi eu?! Poate că ai dreptate. Dar, atunci, de ce-mi zici mereu "bătrâne"?!
Lucian: Hai că la asta nu mă aşteptam, să-mi reproşezi... E doar un fel de-a spune; nu ştiam că te-ar deranja. Dar bine, de acord, de acum încolo, nu-ţi mai spun aşa, dacă nu-ţi place.
Alex: Nu, Luci... Ştii ce?! Las-o baltă! Nu mă deranjează deloc, nimic; poţi să-mi spui oricum vrei tu.
Lucian: Cum vreau?! Atunci ce-ar fi să schimb formula anterioară cu "moşule", "moşulică"... Sau cum?! Dă-mi o sugestie!
Alex: Hmm... Ştii ce?! Prefer "bătrâne"...
Lucian: Atunci, aşa rămâne; dar fără supărare. De acord, bătrâne?
Alex: Fără supărări; ce naiba?!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, deşi Dan era trist, nu-şi dădea seama de ce anume, se simţea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebuneşte chiar... Dar nu proceda astfel; se abţinea. Cu greu, însă se abţinea. Altfel, să înceapă să râdă aşa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puţin, aşa spera. Nici nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalităţii, a acelei normalităţi, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă şi a normalităţii din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil şi timid ca Dan. Însă se descurca; doar el ştia cum; Moţ avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viaţa lui Dan ar fi fost şi mai dificilă. Aşa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Deci, Nis... Spune-mi mai bine ce mi-ai adus?
Nistor: Păi, nu prea mult, Piticot, că n-am avut ce... Doar o carte şi o felicitare, pe care m-am străduit să scriu cât mai frumos. Sper să descifrezi ce-am înşirat pe acolo.
Maria: O să mă străduiesc să înţeleg ce-ai scris, vreau să ştiu. Şi... O carte?! Foarte interesant.
Nistor: Nu e una dintre cele din biblioteca navei noastre; ştiu că pe acelea le-ai citit deja pe toate. Aşa că ţi-am adus una de-a mea, de la mine, de prin lucrurile mele şi se axează pe teme geografice, deci, nu ştiu cât de mult o să-ţi placă, dar n-am găsit altceva.
Maria: Nu-ţi face griji, e perfectă! Geografie... O să-mi placă.
Nistor: Bine. Fie, uite, recunosc, mai aveam ceva pentru tine, dar... Cum era vorba despre o ciocolată mare, n-am putut să-i rezist pe drum, până aici şi... Uite, îmi pare rău, asta-i tot ce mi-a rămas din ea; doar ambalajul.
Maria: Hmm?! Nu face nimic, Nis. Te înţeleg. Şi apreciez faptul că mi-ai spus totuşi, n-ai ascuns acest lucru. Dar ce idee năstruşnică şi pe tine, Nis; să încerci să-mi aduci o ciocolată!? Nu-ţi închipuiai că n-o să poţi rezista pe drum, fără s-o consumi pe toată până aici?!
Nistor: Regret, dar măcar am încercat. Apropo, nu aveţi nimic dulce de ronţăit pe aici? Mie mi s-au cam sfârşit rezervele.
Maria: Ah, da... Serveşte-te, te rog! Şi scuză-mă că nu te-am servit până acum.
Nistor: Nu-i nici o problemă, micuţo, dar... Te aştepţi cumva să iau doar o singură bomboană, sau îmi dai mie toată cutia?
Maria: Ah... După ce ia şi Luci măcar o bomboană, poţi păstra tu restul.
Nistor: Ei, hai, glumeam doar.
Maria: Dar eu vorbeam serios. Foarte serios!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc de prefaţă

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte -
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate...
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!...

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt -
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!...
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ...
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!...

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate -
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi -
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără "car cu boi",
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!...

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit -
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit -
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar nu erai genul meu. Dar poate că ai fi fost, până la urmă. Aş fi putut pretinde, nu-i aşa, că "trăiesc momentul" sau că e "prima zi din tot restul vieţii mele" şi atunci, fără să mai analizez atât, te-aş fi abordat direct, în staţia de autobuz de la Universitate. Ca să nu am deloc, dar absolut deloc emoţii, aş fi coborât facebook-ul în real şi ţi-aş fi zis: uite, aşa arată poza mea de profil din acest moment – nu e cea mai grozavă, dar nu e nici pe departe cea mai proastă. Apoi aş fi trecut în revistă informaţiile "despre mine", locurile mele preferate din "fotografii" şi ţi-aş fi dat nişte nume de cunoştinţe apropiate care, la o adică, ar putea zice că-s fată de treabă. După această introducere, ţi-aş fi cerut prietenia şi ţi-aş fi spus că aştept cuminte la "urmăritori", până când vei binevoi să-mi oferi un loc în viaţa (de fapt, în lista) ta. Iar ţie nu ţi s-ar fi părut nimic, dar nimic ciudat în asta, ca şi când şi în lumea reală s-ar întâmpla zilnic.

Anda Docea în Camere de hotel, Iunie, 137 (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai era încă o singură cameră, a patra. Toate camerele erau foarte spaţioase, pentru a putea adăposti acele vietăţi. De cum intrară aici, fără Nero, care rămăsese în camera anterioară, să se cunoască cu alţi câini, Lucian privi încăperea cu şi mai multă uimire; nu părea deloc o cameră a unui apartament de bloc, ci mai curând, un mic colţişor desprins dintr-o junglă tropicală, mai ales că pereţii erau ingenios ascunşi de plante, ca şi tavanul, acoperit în întregime de acelaşi verde vegetal, ce invadase, pare-se, aproape totul. Doar prezenţa ferestrelor, deşi chiar şi acelea cât de cât camuflate, mai putea aminti de faptul că te aflai totuşi într-o încăpere. Lumina, deşi nu provenită doar din exterior (n-ar fi fost deloc suficientă), mai ales că la ora aceea era deja întuneric afară, părea totuşi foarte naturală.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: N-aţi plecat încă?
Nistor: Nu, dom' director.
Alex: Am rămas aici, să aşteptăm, poate mai era nevoie de noi.
Traian: Puteţi merge liniştiţi acasă; cei din Comisie au plecat deja. Iar tu, Luci, vei putea dormi fără griji în noaptea asta; am văzut toate declaraţiile depuse astăzi la Comisie; nu există nici una în defavoarea ta, totul te avantajează.
Lucian: Dom' director, parcă nu era permis să le vedeţi.
Traian: Desigur, nu-i permis; decât directorului, uneori...
Lucian: Dar...
Traian: Luci, nu-ţi fie teamă, n-am încălcat nici un regulament al Institutului, n-am făcut nimic nepermis sau ilegal, doar nu sunt tâmpit; nu am acţionat fără ştirea şi acordul celor din Comisie. Clar, da?!
Lucian: Adică, dânşii v-au dat voie să vedeţi declaraţiile?
Traian: Bineînţeles, doar la urma urmei, sunt, totuşi, directorul.
Lucian: Poate, dar... Dânşii ştiau că veţi veni să-mi spuneţi ce-aţi văzut.
Traian: Probabil ştiau, dar tot nu-i nimic grav, pentru că eu nu ţi-am spus cine ce a declarat – asta-i confidenţial – eu am spus doar că nu-i nimic în dezavantajul tău până acum, atâta tot, deci, am păstrat confidenţialitatea declaraţiilor şi n-am încălcat regulamentul. Mie mi se pare destul de corect; vouă nu?!
Nistor: Ba da, dom' director.
Alex: Chiar foarte corect.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: O mare familie?! A noastră?! O familie al cărui cap eşti tu, nu-i aşa? Şeful familiei?
Lucian: Convenţional, da, eu sunt capul acestei familii; dar numai convenţional.
Lia: Ce vrea să însemne asta, "convenţional"? Şi nu mă refer la semnificaţia cuvântului, care-mi este cunoscută, ci la sensul pe care înţelegi tu că-l ia acest cuvânt acum, în această situaţie?!
Lucian: Dacă înţelegi semnificaţia cuvântului, nu ştiu de ce crezi că ar putea lua un alt sens acum, în această situaţie. E suficient să înţelegeţi toţi doar că am rămas acelaşi Enka Lucian pe care l-aţi cunoscut până acum mai mult sau mai puţin, indiferent că vă convine sau nu şi nu intenţionez deloc să mă schimb. Deci, sunt şeful familiei noastre, sau comandantul misiunii oficial, dar convenţional, pentru că n-am să vă dau ordine stricte, pe care să aştept să le îndepliniţi întocmai, doar pentru că aşa am spus eu; n-am să mă folosesc de funcţia în care am fost învestit decât în cazurile de strictă necesitate, ceea ce înseamnă ceva cu totul deosebit, dar nu pot şti de acum ce anume, nu pot şti ce se va întâmpla pe parcursul misiunii noastre. Iar dacă nu va fi necesar, nici măcar nu mă voi folosi vreodată de această funcţie, asta să vă fie clar! Şi aş vrea să punem la punct unele amănunte de acum, mai din timp, chiar dacă mai e până la lansare...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elinor Dashwood: Nu ai deloc încredere în mine.
Marianne: Tocmai tu să-mi reproşezi asta. Tu care nu ai încredere în nimeni.
Elinor Dashwood: Pentru că nu am nimic de spus.
Marianne: Nici eu. Nici una din noi nu are nimic de spus. Eu pentru că nu am nimic de ascuns, iar tu pentru că nu spui niciodată nimic.

replici din filmul artistic Raţiune şi simţire, scenariu de Emma Thompson, după Jane Austen
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: De ce, şefu'?! De când ai devenit mare consumator de dulciuri?
Lucian: Nu-s pentru mine, tontule! N-am de gând să-ţi fac concurenţă.
Nistor: Ah, nu?! Atunci, pentru cine? Vrei cumva să-i ademeneşti pe body-guarzii tăi, oferindu-le dulciuri? Să-i "îmbunezi"?
Lucian: Nu, Nis, m-am împrietenit deja cu ei, fără a avea nevoie de dulciuri de la tine. Pentru altcineva îţi cer... Şi nu insista să afli pentru cine!
Nistor: Eu, şefu'?! Nici gând. Nu sunt curios.
Lucian: Şi-ţi cer ţie dulciuri, pentru că ştiu că ai destule, iar astfel n-o să mai fiu nevoit să trec mai târziu pe la magazin, să cumpăr şi nu-i vorba că n-aş avea cu ce, dar n-aş vrea să mă plimb prin magazine doar pentru dulciuri, cu body-guarzii ăia după mine.
Nistor: Ziceai că te-ai împrietenit cu ei, şefu'...
Lucian: Poate, dar nici chiar aşa de mult. Şi o să-mi dai sau nu ce ţi-am cerut?
Nistor: Îţi dau, şefu', ce naiba?! Deşi după aia o să trebuiască să-mi reînnoiesc rezervele...
Lucian: Nu mai spune?! Eu credeam că stocul tău e inepuizabil.
Nistor: Aş, şefu'; de unde inepuizabil?! Aş vrea eu...
Lucian: Măi, ce-o să ne facem cu tine vreo 15 ani de acum încolo?
Alex: La cât bagă-n el, dacă ar fi "Pacifis" toată făcută doar din dulciuri, ar consuma-o într-o lună.
Nistor: Nu zău, mă?! Cum le ştii tu pe toate...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Probabil că nu vrei să auzi asta acum şi sunt sigură că nu vrei s-o auzi de la mine, dar trebuie să vorbeşti cu ea.
Pacey: Nu, nu acum. Nici măcar nu aş putea să o privesc.
Joey: Trebuie, Pacey. Trebuie să asculţi ce are de spus.
Pacey: De ce? Care ar fi diferenţa, ah? Indiferent de ce spune, sfârşitul este acelaşi. S-a culcat cu altcineva.
Joey: Crezi că ce a făcut ea este mai dureros doar pentru că voi doi eraţi împreună? Nu este aşa. Nu este nicio diferenţă, Pacey. Adică... are doar 16 ani la fel ca şi tine. Vorbim de parcă am şti ce se întâmplă, dar nu este aşa. Habar n-avem. Suntem foarte tineri şi o să greşim foarte mult! O să ne tot răzgândim şi uneori o să avem sentimente diferite. Şi singurul lucru pe care ni-l putem oferi unul altuia este iertarea. Iar eu nu am putut face asta. Sau am făcut-o prea târziu. Nu permite să fii într-atât de furios încât să nu o mai iubeşti pentru că într-o bună zi o să te trezeşti din acea stare şi persoana pe care o iubeşti nu o să mai fie lângă tine.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, n-ai plecat totuşi?
Lia: Nu, nu sunt aşteptată de Sid. Cel puţin, nu la ora asta. Dar ce-i cu tine?!
Lucian: Cu mine?! Nimic, absolut nimic.
Lia: De ce nu te-ai îmbrăcat în uniformă?
Lucian: N-am vrut.
Lia: N-ai vrut?! Nu te înţeleg deloc, domnule comandant! Vacanţa s-a sfârşit, pentru noi toţi, inclusiv pentru tine, doar aşa ai spus.
Lucian: Te rog, Lia...
Lia: Păi, din partea domnişoarei Ly e de aşteptat, dar tu...
Lucian: Eu... Eu, ce?!
Lia: Tu, nimic! Absolut nimic! Doar că mă surprinzi, atâta tot!
Lucian: Te surprind?! Păi, uneori mă surprind chiar şi pe mine însumi...
Lia: Aha... Sid şi eu te-am aşteptat ieri şi alaltăieri, mai mult de o oră, de fiecare dată. De ce n-ai venit?
Lucian: N-am vrut.
Lia: N-ai vrut?! Şi de ce nu m-ai anunţat, cum rămăsese stabilit, ca să nu te aşteptăm degeaba, atâta timp?
Lucian: N-am putut. Sau am uitat.
Lia: Ai uitat, n-ai putut sau n-ai vrut?
Lucian: Bine, recunosc: N-am vrut nici asta.
Lia: Se pare că n-ai vrut cam multe în ultimul timp.
Lucian: E adevărat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru oameni

Vă mulţumesc pentru ce-mi daţi,
Şi vreau şi pot să cred că mă iubiţi!
Iar pentru ce vă iau, fără să ştiţi,
Vă rog frumos: să mă iertaţi!

Eu vă iubesc, să ştiţi, dar nu oricum,
Ci-ntotdauna sincer: aici şi-acum!

poezie de Iulia Mirancea (8 noiembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâia întâlnire...

... atunci, te-am luat de mână şi a început să-mi tremure voce,
să-mi simt urechile calde şi inima tare să-mi bată, atroce
şi-am parcă un nod, în gât mi s-a pus, simt gura uscată,
n-am 'ndeajuns aer şi faţa îmi trece înspre palid, deodată,
iar în spate la stern, doar mai jos, doar un pic, simt mişcare
ca un zvâcnet şi mâinile îmi cad fără vlagă, corpul parcă mă doare,
până şi cap mi se-nfundă, cum nu mai e nici sunet, aşa dintr-odată,
iar lumea dispare, e doar umbre şi toată-i urâtă... nu mai are femeie, ori fată...
chiar de pare, nu-i vreo urgenţă, nici de-n seară târziu cu capul în poale
se mângăie vise de-un zbor nesfârşit într-o dragoste nouă, ce începe agale...
... cum să pot, peste timp să ţin nealterat atât rău, să-mi provoc neîncetat suferinţă...
ca şi în ziua dintâi, cum de lumea nu moare de dragoste multă... doar de iubire, dorinţă?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept un semn

Un arc încordat în noapte, ce nu-si atinge ţinta,
A omorât decât durerea, dar nu şi inima,
Iar eu, rămas, o ţinta în aer liber,
Un zombi fără virus,
Un îndrăgostit contagiat de febra dragostei,
Totuşi un om... dezamăgit, ce încă n-a murit.
Inima îmi este camuflata, într-o vesta anti glonţ!
Tu glonţ, tras într-un butoi cu explozibil,
Ce a produs o explozie memorabila,
In filmul vieţii mele...
Ca un pistol cu amortizor,
Inima-mi coboară în decibeli,
Ascunzându-ma în durere,
Zgomotul nopţii, îl transforma in şoaptă,
Zile fără sfârşit, mai mult sau mai puţin complicate...
Jungla a tăcerii, abis al durerii...
Va cobora vreodată vre-un înger pe pământ?!
Voi găsi iubirea de mult visata?!
Când si cum, vei şti doar tu,
Cheia temniţei mele... în care m-ai închis.
Asa cum se învârteşte pământul după soare,
Asa cred eu ca vei veni!
Soarta a lumii...
De ce mi-ai grăbit naşterea?
De ce m-ai grăbit sa cresc?
Cum fac sa ştiu ca tu, nici măcar nu eşti născuta,
Sau poate ca eşti deja, moarta?!
Prefer sa cred ca m-am născut la timpul potrivit,
Iar tu m-aştepţi.... ascunsa...
Iubire, deşartă!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!